Un po’ d’Italia non fa mai male

Cea mai așteptată etapă a road-trip-ului de vara asta a fost aia italiană. Excursia de anul trecut de la Veneția mi-a deschis apetitul pentru nordul Italiei, pe care l-am descoperit mai calm și civilizat decât ne imaginăm în general peninsula aia cu mare, soare, pizza și înghețată. Drept e că în vacanța asta am descoperit că pizza și înghețata de exemplu sunt la fel de bune la sloveni, iar întreaga zonă în care ne-am învârtit are ceva unitar, chit că e despărțită de diverse frontiere setate de mințile oamenilor și de întâmplările istorice.

Am plecat din Slovenia, cu ale ei plaje mici și chinuite, am traversat Trieste fără regrete și am purces pe autostrada care ocolește tot capătul de nord al Adriaticii până la Veneția. Am ocolit-o și pe ea, căci deja o bătusem cu piciorul și barca destul, și ne-am oprit câteva ore la Padova, că părea cel mai mare oraș de văzut în drumul spre Lago di Garda.

Padova – căldură, înghețată și moaște

Era teribil de cald, iar în mijlocul zilei orașul părea părăsit. Am lăsat mașina într-o parcare la periferie și am luat-o la picior, până în cea mai mare piață din Padova, Prato della Valle (adică un fel de lunca văii) că acolo părea să fie buricul orașului. Am luat o înghețată ca să ne mai răcorim și am mâncat-o la umbra unui copac din mijlocul pieței ăleia imense, mobilată cu niște bazine cu apă și statui dispuse în cerc. Nici noi nu eram prea dornici de vizitat ceva anume, dar nici Padova parcă nu ne îmbia. Ce-i drept nu ne documentasem înainte ce ar fi de văzut în orașul ăla.

Mai mult ca să ne răcorim, am intrat în biserica cea mare dintr-o laterală a pieței, Biserica Sfânta Giustina, care a fost, se pare, o martiră creștină a Padovei, pe vremea când romanii îi prigoneau pe creștini. După ce creștinismul a intrat în legalitate au construit o basilică pe locul mormântului ei, iar cu timpul, cum se întâmplă cu toate spațiile mici din lemn pe care chipurile le iubește Dumnezeu, s-a transformat într-o construcție uriașă din cărămidă și marmură, în care, iată, se pot adăposti turiștii de încălzirea globală.

Rezultatul ce poate fi vizitat azi e una dintre cele mai mari basilici creștine renascentiste din lume. Era mare, într-adevăr, răcoroasă și liniștită. Înăuntru, pe bănci, alți turiști toropiți ca și noi. Printre multele relicvele din biserica asta zice că ar fi și o bucată din Sfântul Luca, despre care există niște explicații acolo, cum că în nu știu ce an un papă ar fi identificat scheletul lui într-un sicriu – nu se știe pe ce bază l-a identificat, dar a stabilit că ăla e. Apoi scheletul a fost decapitat, în încercarea de a împărțit sfintele moaște, căci de pe vremea aia se știe ce rodnicie aduc ele pe unde sunt expuse. S-au certat așa timp de niște ani, pe oasele sfântului Luca, apoi un alt papă sau poate tot ăla a zis că hai, uite bucata asta e cea mai importantă parte a corpului sfântului, luați-o p-asta și gata.

După o vreme ne-am făcut curaj să ieșim iar în vipie și să mergem mai departe. Așa am ajuns la măreața Basilica San Antonio, unde se zice că ar fi corpul sfântului cu același nume, și unde m-am și enervat și am renunțat s-o mai vizitez. Intrasem de fapt la un loc cu alții pe poarta din dreapta, într-o curte interioară similară cu curțile catedralelor catolice de prin Portugalia. De acolo la un moment dat am ajuns și la o intrare laterală a bisericii mari, unde un agent de pază ne-a zis să ocolim și să intrăm cum se cuvine pe poarta principală.

Când să intrăm pe ușa principală, ce să vezi, un alt agent de pază ținea în brațe un morman de cârpe negre, pe care contra sumei modice de 1 euro le împrumuta numai femeilor ca să se acopere cu ele când intră în sfânta basilică. Mi s-a părut o ipocrizie pe care nu merita s-o accept doar ca să mai văd încă o clădire monumentală construită din banii și iluziile unor naivi, așa că am renunțat. Nu era vorba de 1 euro, ci de gestul absurd de a-mi acoperi corpul ca să nu lezez niște închipuiri.

Nu eram îmbrăcată indecent, dar aveam niște pantaloni scurți și o bluză fără mâneci, ca vasta majoritate a populației în zona și vremea aia. Erau peste 40 de grade afară. Dacă nu lezasem pudoarea nimănui intrând așa la Sfânta Giustina nu vedeam de ce nu puteam intra la fel și la Sfântul Antonie, într-o clădire în care abundă, de altfel, statui nude. Apoi am aflat de pe net că locul ăla e printre cele mai celebre din Italia, vizitat anual de peste 6 milioane de turiști. Dacă numai jumătate dintre ei plătesc un 1 euro ca să închirieze o cârpă din aia neagră, pot să înțeleg și rostul acestei ipocrizii, cu care aveam să mă mai întâlnesc și la Domul din Milano.

Am plecat din Padova mai degrabă dezamăgită, dar nici eu nu știu de ce, căci de fapt acest soi de turism ecumenico-muzeal nu este neapărat stilul meu. Mă impresionează mai mult măreția naturii decât aia a construcțiilor umane. Pe drumul de întoarcere am văzut la intrarea unei clădiri această plăcuță ceramică și i-am arătat-o domnului inginer, ca să vadă și el cum se face 🙂

Înapoi pe drumuri, am ținut drept până la Lago di Garda. Anul trecut ajunsesem cu mamele doar la baza lui sudică, la Peschiera del Garda, dar acum ne-am propus să-l înconjurăm. Spre deosebire de Bled, care a putut fi înconjurat la picior în câteva ore, inclusiv cu câteva băi de relaxare, Garda e mult mai mare și ți-ar trebui câteva zile pentru asta, plus că pe anumite proțiuni nu pare că poți să mergi pe jos. Sunt însă suficient de mulți care fac tura completă pe biciclete.

Am găsit o cazare în prima seară la câțiva km în sudul lacului, undeva la porumbul irigat la propriu, căci câmpurile din zonă erau împânzite de sisteme de irigații și aspersoare care stropeau necontenit lanurile de porumb verzi și înalte, mai înalte ca omul. Le-am privit cu invidia celui care vine din țara în care concetățenii lui au umplut canalul de irigații cu gunoi și i-au dat foc, apoi s-au plâns că li s-a uscat porumbul de la secetă. La ferma la care am stat am avut fix această priveliște la fereastră și am adormit în susurul aspersorului care a țăcănit toată noaptea. Ai naibii italieni, trag apă din Garda și udă toate câmpurile până la Parma, după cum ne-a spus gazda noastră.

Lacul Garda de jur împrejur – baie, telecabină, parapantă, wow!

A doua zi, cu forțe proaspete, am pornit să cucerim Lacul Garda. Am început, cum se cuvine, cu o înghețată la Lazise, o localitate mică cuprinsă într-o cetate veche pe malul lacului, plină cu magazine și restaurante. Un soi de cetate istorică transformată într-un mall. Aici cred că am mâncat cea mai bună înghețată a acestei călătorii.

Apoi am plătit parcarea și am mers mai departe. Nu vă mai zic cât au costat parcările, căci unii au prins ideea încă din Slovenia. Costă mult să te plimbi cu mașina prin Europa.

Cald era și în ziua aia, așa că nu puteam lăsa Lacul Garda nebotezat. Am oprit și noi pe marginea drumului în dreptul unei vilișoare cândva cochetă, acum aparent părăsită, în dreptul căreia mai parcaseră și alții, căci așa se propagă ilegalitățile, și ne-am scăldat vreme de jumătate de oră în apele cristaline ale lacului, alături de niște rațe, câteva lebede și niscai pești. Apoi am plecat mai departe.

Punctul culminant al zilei a fost urcarea cu telecabina de la Malcesine, zisă și Funivia Malcesine-Monte Baldo. Cu 25 de euro dus întors ai parte de o experiență cu adevărat spectaculoasă. Telecabinele sunt rotunde și se rotesc ușor în timpul ascensiunii, astfel încât să vadă toată lumea de pe toate părțile, indiferent unde ar fi prins loc la geam. Iar odată ajuns sus, ei bine aici te simți stăpânul lumii.

Cu excepția cazului că dai din întâmplare peste un cuplu de români cu un copil, care când te aud vorbind românește schimbă rapid în engleză, un gest pe cât de snob pe atât de trist. Cât stătusem la coadă să urcăm în telecabină am fost prinși între două grupuri de ceva nordici, care nu numai că nu s-au ferit unii de alții, dar au pălăvrăgit toată coada peste capetele noastre. Deh, turiști, nu prigoniți din România.

Dar locul în care am ajuns a fost minunat. Pajiști verzi, o vreme însorită, munți și văi, lacul la picioarele noastre și puzderie de parapante colorate în înaltul cerului. Căci da, părea că mulți dintre clienții telecabinei erau parapantiști, veniți să călărească curenții văilor ăstora și să se joace în aer. Au fost cele mai frumoase ore petrecute sus, deasupra lumii. Indiferent cât ajungeți să vedeți din Lacul Garda, musai ar fi de urcat cu telecabina deasupra lui.

   

După câteva ore am coborât, am luat mașina din parcarea telecabinei și am plecat mai departe. Către capătul lacului deja se făcuse târziu și ne era foame, așa că am oprit la un restaurant pe malul apei și am degustat o pizza și niște paste carbonara cum se cuvine. Mai departe am ajuns pe partea cealaltă a lacului unde deja drumul nu mai era la fel de scenic, cum spun englezii, multe tuneluri și localități mai degrabă adormite. Părea că turismul e mai dezvoltat pe partea estică a lacului.

Milano – la Domul lăudat să te duci îmbrăcat

Spre seară am ajuns la o altă cazare în care am stat două zile, un apartament în Legnano, la vest de Milano, ales special ca să lăsăm mașina acasă și să mergem în marele oraș al modei cu transportul în comun. Nu mai văzusem Milano până acum, dar a fost cam cum îmi imaginam. Multă lume, turism excesiv. Dacă ar fi să dau timpul înapoi n-aș mai alege să mâncăm fix pe strada aia mare cu restaurante, după ce pleci de la Domul din Milano, căci a fost probabil cea mai scumpă proastă mâncare din Italia. Și servirea așijderea, pe care au și pus-o în notă, căci probabil erau siguri că nu lăsăm bacșiș.

Mă rog, am văzut pe dinafară celebrul teatru Scala din Milano, care era acoperit de un mash pentru renovare. Nu părea mai mare decât teatrul din Slobozia. Mai degrabă îți lua ochii galeria de shopping Vittorio Emanuele, ceea ce cu siguranță se și întâmplă, judecând după mumărul turiștilor pe metru pătrat care făceau poze și selfiuri cu galeriile alea.

Apoi mărețul Dom, care e într-adevăr măreț, și pentru care venisem pregătită de acasă cu propriul giulgiu, în care să mă drapez de bună voie ca să pot admira pe dinăuntru pădurea de stâlpi din catedrala aia. Și aici, pe lângă biletul de 16 euro care îți garantează și accesul cu liftul până pe acoperișul Domului, ți se cerea din nou 1 euro dacă nu aveai propria năframă ca să-ți acoperi picioarele și umerii. Când a devenit civilizația europeană așa jignită de picioarele și umerii doamnelor?! De acel euro ți se oferea, din câte am văzut la alte femei prin biserică, un soi de pânză albă transparentă, ca aia folosită la ambalarea aparaturii electronice, prin care se vedea evident tot, dar se chema că ți-ai acoperit „goliciunile”. O mizerie. Unele duduci oricum făcuseră din ea tot soiul de funii pe care le purtau ba în jurul taliei, ba la gât, ca să dea bine în poze. Eu mi-am adus cu mine o ditamai fața de masă în care am asudat puternic până când am ieșit din nou în căldura de afară, care mi s-a părut de data asta mai suportabilă.

Și ca să fie spectacolul complet, după ce am pătruns în Dom, controlați la bagaje și la corp, am asistat la un spectacol gratuit, oferit de un cetățean indignat de culoare, care reușise cumva să intre cu mai multe papornițe în biserică, să sară toate obstacolele puse pentru a nu intra în altar și să ajungă să își strige de acolo oful către hoardele de turiști indiferenți. N-am înțeles care era protestul lui, am auzit doar o frântură din ce zicea, ceva despre faptul că și orașul ăla sau țara aia e casa lui. Părera tânăr, înconjurat de agenții de pază ai bisericii, care nu au îndrăznit să-l pună jos și să-l scoată de acolo, au așteptat carabinierii să facă asta.

Apoi ne-am reluat toți vizita de unde o lăsasem. Într-adevăr, Domul e impresionat. Și pe dinăuntru și pe dinafară. Am mai avut senzația asta copleșitoare la Sagrada Familia în Barcelona, dar parcă aia mi-a plăcut mai mult. Aici totul e mult mai convențional.

Apoi ne-am urcat și pe acoperiș, de unde se poate vedea orașul. Prilej de alte poze și selfiuri fără număr.

 

Mai rău mi-a părut că nu am avut cum să vedem Cina cea de Taină, a lui Da Vinci, care se află pe un perete la o mănăstire în Milano, dar nu ai acces s-o vezi pe bază de bilet decât dacă-l cumperi ori cu mult timp înainte, ori cumperi de fapt un pachet de „experiențe” vândute de alții, în care este inclus și tabloul ăsta celebru.

În rest am bifat Pinacotea di Brera, castelo Sforzesco – în sensul că ne-am învârtit pe lângă ele – și apoi ne-am tras sufletul pe o bancă în parcul castelului. Aici a venit o bătrână să ne ceară să-i cumpărăm un tablou în care era înrămată o fotografie de familie, probabil, cu cineva pe un cal. Milano are și bătrâni scăpătați, nu numai vuitoane, dioare și prade.

Apoi am mers către gară să luăm trenul înapoi spre Legnano, dar ne-am oprit fermecați în cartierul modern al orașului – sau unul dintre ele – în care se vedea că italienii continuă să aibă arhitecți artiști și azi, nu trăiesc doar din faima celebrilor Michelangelo sau Da Vinci.

Mentalități și atitudini

La plecarea din Italia, a doua zi dimineața, ne-am oprit la o benzinărie să facem plinul înainte de cealaltă scumpă a traseului, Elveția. Domnul inginer a rămas în parcare, ca să nu ne întindem prea mult, și am intrat doar eu în supermarketul alăturat, ca să iau câte ceva pentru drum, că urma să călătorim toată ziua. Printre cumpărături am băgat într-o pungă de hârtie și câteva chifle. La casă am aflat că trebuia să le pun o etichetă, că nu e ca la noi la București, să se uite casiera în pungă și să-ți taxeze ea ce soi de pâini ai luat.

M-am fâstâcit toată, căci în spatele meu la coadă deja mai erau clienți, și eram gata să renunț la pâine dacă casiera nu mi-ar fi zis, calmă, să stau liniștită că cheamă ea pe cineva să rezolve. A sunat, a venit o altă doamnă, a luat punga cu pâinici, s-a dus la raionul de pâine și a venit cu ea etichetată. A durat ceva totuși, timp berechet ca să mă simt suficient de prost, zâmbit tâmp către cei din coadă, mai ales că nu știam să le zic ceva frumos în italiană. Casiera era imperturbabilă, însă, iar singura reacție a celor doi din cuplul de după mine a fost să întrebe la un moment dat, zâmbind, dacă e cazul să ia un aperitivo cât așteaptă să vină punga aia cu pâine înapoi. Am râs și eu, mai degrabă intrigată de calmul și gentilețea lor și parcă nu m-am mai simțit așa de prost. Sigur că probabil i-o fi deranjat așteptarea, dar au fost suficient de politicoși să nu o arate decât printr-o glumă bine plasată.

Cât despre casieră, aveam să constat că e un gest obișnuit și în Franța, unde de data asta am stat eu să aștept după altul care cumpărase ceva neetichetat. Trebuie să recunosc că deși n-am zis nimic, tot am cam bătut nervos din picior în sinea mea, semn că uitasem complet manierele italiene care mi-au plăcut așa de mult cu câteva zile înainte.

Am pornit spre Elveția întins, căci aveam zi fixă de ajuns acolo, dar tot ne-am oprit un pic pe malul Lacului Maggiore. Nu la fel de spectaculos ca Garda, dar frumos și el. Mai ales după ce treci în Elveția 🙂

 

Cam atât am văzut din Italia tura asta, dar cum viețile noastre se vor derula mai mult pe aici, prin centrul Europei de acum, ne-am propus să explorăm mai mult și mai des aceste locuri.

P.S. Am uitat să menționez, dar nu puteam să închei acest material fără să amintesc despre piesa de rezistență din fiecare casă italiană (și nu numai, căci am mai întâlnit obiectul ăsta și la alte popoare civilizate) și anume bideul. Oh, joy! Din păcate el s-a pierdut odată cu trecerea frontierelor înspre Elveția, Franța și Germania. Mare păcat!

Etichete: Italia, LAcul Garda, Lacul Magiore, Milano, Padova, vacanta Italia