Viața trece ca un glonț, chit că nu știi ce vrei de la ea

Cartea de la clubul de luna asta e una de memorii și nu neapărat cea mai bună carte de memorii citită de mine. Totuși, m-a atins suficient de mult prin câteva chestiuni pe care le tratează așa încât s-a calificat pentru o recenzie pe prețiosu-mi blog.

„Viața trece ca un glonț/Memoriile unui reporter BBC” este povestea de viață a lui Dorian Galbinski, fost reporter BBC așa cum zice și titlul. Evreu născut la Constanța, Galbinski a primit permisiunea de a emigra, de la regimul comunist, împreună cu familia, în 1965. Avea 20 de ani și habar nu avea ce vrea să facă în viață. Și ăsta este primul punct cu care m-am identificat.

Ajuns în Israel, Galbinski constată că nu regimul comunist era de vină pentru dezorientarea lui profesională, ci el însuși, așa că continuă să nu știe ce vrea să facă în viață, de data asta în lumea liberă. E trimis într-un kibuț cu alți tineri, printre altele ca să învețe ebraica, dar eșuează. Proaspătului fugit din comunism, kibuțul i s-a părut mai degrabă o formă de comunism cu un marketing mai bun, și nu s-a înțeles deloc cu profesoara de ebraică. E luat apoi în armată, de unde se întoarce mai israelian decât intrase, dar tot dezorientat. Se angajează la o bancă, dar nu-i place ce face. Tot ce-i plăcea lui să facă era să citească și să petreacă timp distrându-se cu prietenii. Oh, sfântă tinerețe, parcă eram eu la 20 de ani!

Ca orice barză chioară, însă, face rost și el de un cuib. Socrul lui scrie în locul lui la BBC, care căuta reporteri pentru secția Română, și-l înscrie la concurs, mințind cu tupeu în privința CV-ului ginerelui. Complet lipsit de pregătire jurnalistică – de fapt de orice pregătire, căci nu făcuse decât doi ani de facultate de istorie și tot atâția de armată – și fără să știe aproape deloc engleza, Galbinski reușește totuși să-l impresioneze cu vocea sa pe selecționerul BBC venit în Israel după talente. Și așa își vede viața transformată radical de angajarea la BBC Londra.

Galbinski descoperă cu ocazia asta că asta își dorea să facă în viață, dar habar nu avea. Ca el, și eu am aflat abia după ce presa m-a ales, că meseria asta de reporter este ceea ce îmi doream să fac în viață și nu știam.

Urmează mai bine de 20 de ani de viață bună, aproape perfectă, la Londra, unde învață și ceva jurnalism la cea mai bună școală – BBC – și ce înseamnă să trăiești într-o societate liberă și dezvoltată. Pentru că între timp inevitabil își perfecționează și engleza, concomitent cu lucrul la secția română a BBC mai face și servicii de interpretariat pentru diverse instituții ale monarhiei britanice, inclusiv pentru casa regală la celebra vizită a lui Ceaușescu – aia în care a fost plimbat cu caleașca de regină.

Galbinski are imensul noroc să-și trăiască tinerețea și maturitatea, cei mai frumoși ani, într-o Europă care își trăia ea însăși epoca de aur. Din salariul de la BBC Galbinski își întreține familia (soție, copil) își cumpără un apartament, apoi o casă în nordul Londrei, face concedii an de an cu mașina în Europa (Italia, Spania, Belgia, Franța, Germania) și se bucură de o viață la care nici nu visa când era în România.

Există un fragment în care povestește cum era în concediu în Elveția cu mașina unor prieteni care locuiau în Germania și li se întâmplă un accident minor. Polițistul cere actele și se petrece o scenă amuzantă, dar grăitoare pentru ceea ce era Europa la acel moment:

— Domnule, mi s-a adresat el, am văzut accidentul, dvs. nu aveți nici o vină, ați fost lovit din spate. Trebuie totuși să-mi arătați permisul de conducere.

I l-am înmânat.

— Nu sunteți francez? Acesta este un permis britanic.

— Nu sunt francez, locuiesc la Londra, am răspuns.

— Îmi puteți arăta pașaportul?

— Desigur, poftim!

— Nu sunteți britanic? Acesta e un pașaport israelian!

— Da, sunt cetățean israelian, stabilit în Marea Britanie.

În acel moment Edy, din mașină, a întrebat iritat:

— Ce se întâmplă? De ce ne ține atâta?

— Ce limbă e asta? a întrebat polițistul.

— Română, i-am răspuns.

— Și de ce vorbiți româna?

— Pentru că este limba noastră maternă. Ne-am născut în România.

Polițistul a făcut doi pași înapoi și s-a uitat la placa de înmatriculare.

— Și conduceți o mașină înregistrată în Germania de Vest.

— E mașina mea, a intervenit Edy, din interior. Eu locuiesc la Frankfurt.

— Și faceți accident în Elveția… și-a urmat polițistul firul, gândindu-se probabil cum va spune povestea mai târziu, la o bere, colegilor săi.

După ce și-a notat numele meu, numărul de pașaport și cel al mașinii, mi-a înapoiat actele, a dus două degete la chipiu și ne-a spus:

— Puteți pleca. Drum bun. Sunteți cel mai internațional caz pe care l-am avut vreodată la Neuchâtel!

Bineînțeles, din când în când au loc și întâlniri cu vechi prieteni care rămăseseră în țară și al căror parcurs nu fusese nici pe departe la fel de bun ca al lui, prilej pentru Galbinski să constate încă o dată ce noroc a avut că a scăpat din lagăr și ce efect are traiul în libertate asupra mentalităților.

Al treilea punct în care m-a atins cartea asta este emigrarea și angoasele ei. Am citit cartea exact în această perioadă complicată din viața mea, în care am decis să-l urmez pe domnul inginer în a doua lui emigrare (prima pentru mine), am împachetat o parte din efectele unei vieți aparent definitiv așezate la moșie și ne-am transhumat jumătate de Europă mai la vest. Prin urmare am simțit aproape fizic speranțele de început ale emigraților suiți în avion, apoi micile sau marile lor dezamăgiri odată ajunși acolo în casele provizorii sau definitive, care însă nu erau deloc așa cum și le imaginau ei sau cum fuseseră casele pe care le lăsaseră în urmă, chit că astea noi se aflau într-o lume liberă.

Pentru părinții lui și pentru alții de vârsta lor, emigrarea dintr-o Românie care încă nu experimentase ororile regimului Ceaușescu (în anii 60 încă era bine) a fost și mai greu. Aveau deja vârsta la care se împliniseră profesional și mai ales financiar. Mama și tatăl lui Galbinski aveau propriile mici afaceri chiar și în România comunistă și o duceau mai bine decât media. Emigrarea a fost o retrogradare din punctul ăsta de vedere, bani mai puțini, muncă mai proastă. Dar în joc era de fapt viitorul, și mai ales viețile celor doi copii, Dorian și fratele lui, care nu ar fi avut nici pe departe aceleași oportunități în România. Lucru care s-a dovedit adevărat.

Galbinski arată toate detaliile astea, încercând să nu exegereze binefacerile emigrării, dar subliniind permanent importanța libertății. Soacra lui, de exemplu, nu a încetat niciun moment să tânjească după casa ei din București, care a continuat să rămână cea mai frumoasă casă indiferent prin ce alte case a mai locuit după emigrare, în Israel sau la Londra.

În plus, adulții mai au și acest păcat al toleranței față de abuz, de care mă văd și eu vinovată acum. Pentru că toată viața mea am trăit numai în România, deși am călătorit destul de mult în lume, nu mi se pare de netrăit în România, chit că mă deranjează și exasperează o mulțime de lucruri. Totuși, sunt înclinată să le găsesc scuze sau să le trec cu vederea (o fi sindromul Stockholm), chestie pe care un om trăit mai mult într-o societate funcțională nu este dispus să o (mai) facă. Ce mă sperie, însă, și pe mine este tot viitorul, aici în România.

Băneasa, 1 februarie 1965

Frig și ploaie. Vremea se potrivește cu starea de spirit a tatei. Parcă merge spre ghilotină. Ne luăm rămas-bun de la Dana și Niky, ne îmbrățișăm și ne sărutăm. Plângem toți. Danei i-am promis că, nu știu cum, dar vom fi în viitor din nou împreună. Nu credem nici ea, nici eu. Niky este însă mai realist.

— Cine știe dacă ne vom mai vedea vreodată?

Sunt cuvintele care-mi răsună în urechi până în ultimul moment, când sunt acoperite de zgomotul motoarelor avionului. Nu pot să exprim ce simt. Ușurare, bucurie la ideea că voi trăi într-o țară liberă, speranța într-un viitor nedictat și netrasat de alții și, pe de altă parte, teama de necunoscut, regretul că mi-am pierdut prietenii, că mi-am părăsit locurile natale, limba maternă, toate lucrurile familiare. Am citit undeva că cea mai mare traumă din viața unui om este să fie nevoit să părăsească țara în care s-a născut. Dar asta e! Adio, România!

Ce ar fi de reproșat cărții. În primul rând conține o tonă de nume, de la nenumărații lui prieteni și numeroasele rude (cărora le-am pierdut șirul și la un moment dat m-am lăsat păgubașă să mai rețin care cine era) la numele vocilor mai mult sau mai puțin cunoscute de la BBC. Spre rușinea mea nu am recunoscut decât foarte puține nume de voci, despre care am aflat mai multe în anii ăștia de democrație (de exemplu Traian Ungureanu, Cristian Mititelu, Tatiana Niculescu etc), pentru că evident înainte de 89 în casa noastră nu se asculta nici BBC, nici Europa Liberă, ca în alte case mai răsărite. Așadar mi s-a părut că e cam inutil încărcată de nume, dar poate că nu era altă cale de a povesti această viață fără toate numele astea, iar pentru fanii BBC poate chiar contează.

Apoi stilul de a povesti este unul destul de tern, format probabil la școala BBC, în care relatezi fără să sari calul, nu are artificii literare sau momente tensionate, întorsături spectaculoase etc. Comparativ cu altele, cartea asta de memorii poate părea lipsită de farmec. Galbinski compensează însă printr-un simț al umorului potrivit, cu care condimentează ici-colo povestea, așa că rezultă o lectură ușoară și plăcută, din care până la urmă fiecare e liber să ia ce-i trebuie.

Per total mi-a plăcut povestea de viață a lui Galbinski, a fost un om norocos (unii ar zice că e normal, și evreu, și bărbat, și alb, ce vrei mai mult?!), și cred că e utilă pentru mulți. Pentru tinerii aceia dezorientați care se tem că dacă nu știu ce vor să facă în viață o să fie nenorocire, e bine să afle că iată, și fără studii superioare și fără o voință de fier de a parveni, viața aranjează lucrurile astfel încât ajunge fiecare în locul în care se potrivește cel mai bine.

Pentru cei care nu știu cum era în comunism, poate fi de asemenea o lectură utilă, deși scurta experiență a lui Galbinski în comunism înainte de a emigra nu spune deloc întreaga grozăvie. Mai degrabă mi se pare o lectură utilă pentru noi ceilalți, care am uitat de exemplu cât de praf eram în anii 90, cum se vedea România în anii ăia, proaspăt ieșită din comunism, pentru un om trăit în lumea liberă, care era și continuă să fie cu mulți ani înaintea noastră.

E un pasaj interesant, apropos de mentalități și oameni în România anilor 90:

Întorși la București, am fost invitați într-o seară la ziaristul R., unde se mai aflau câțiva colegi și prieteni de-ai lui.

— Sunteți bogat, domnule Galbinski? m-a întrebat o tânără ziaristă.

— Nu, domnișoară, trăiesc din salariul de la BBC.

— Ei, nu chiar, a intervenit R., cu una din glumele lui insinuante, cu două tăișuri, mai face uneori ore suplimentare pentru serviciul de contraspionaj britanic MI6 și pentru Mossad.

— Sunteți cumva evreu? m-a întrebat un tânăr.

— Întâmplător, da, i-am răspuns zâmbind, de ce întrebați?

— A, așa, vreau doar să vă spun că eu sunt foarte antisemit. Vă deranjează? a continuat el privindu-mă intens.

— Deloc, din câte am înțeles, aici, în România, antisemitismul este considerat de unii un drept fundamental al omului!

Hohotul de râs care a urmat a risipit atmosfera încărcată din ultimele momente.

Și, firește, pentru a afla cât de ieftine erau casele în Londra în anii 70-80 și cum era viața în Europa în anii ăia, cartea este de asemenea o lectură plăcută. Prin urmare, dacă vă pică în mână, citiți-i memoriile lui Dorian Galbinski. Povestea unui om obișnuit care a avut noroc de o viață bună, și tot ce a făcut pentru asta a fost să se lase trăit de ea. Probabil cel mai bun sfat în viață.

Dacă ați citit-o și vreți să o bârfim, haideți online vineri de la ora 20.00 aici.

Etichete: BBC, club de carte, Dorian Galbinski, emigrare, evrei, recenzie, Viața trece ca un glonț