Am avut ieri o zi liberă cu mama și dacă tot a fost un soare cu dinți afară am scos-o și la o sesiune de shopping. Pe drum am trecut prin poarta cimitirului și am zis că hai să-i văd, în sfârșit, „apartamentul” pe care și l-a pregătit singură pentru eternitate.
Îmi spusese de cavou și de banii zidiți în el cu mulți ani înainte, exact când eram în Capela sixtină. Găsise că ăla era cel mai bun moment, strivită de abundența picturilor de pe pereți, în timp ce ea abia avusese bani de o cruce și câțiva metri de beton. De atunci tot ținea să mă ducă să mi-l arate, ca să știu unde o găsesc după aia. La un moment dat a lăsat-o moartă, pentru că de fiecare dată îi ziceam că mai e timp pentru asta. În plus, fusesem neplăcut surprinsă de cheltuiala aia inutilă, știind și cum îi jecmănesc mafiile din cimitire pe pensionarii preocupați de viața de apoi.
În fine, până la urmă a venit și ziua aia. Probabil am ales cel mai prost moment, o zi de iarnă, umedă, cu noroi mult – deh, loc cu verdeață, dar verdeața ioc – și la fel de mult gunoi. Fie pentru că au fost sărbătorile și n-a mai făcut nimeni curat pe acolo, fie pentru că așa e la noi, la români, gunoiul ne urmărește și dincolo de moarte.
Mormântul în care mama a ales să-și bage mai întâi economiile e dosit undeva în spatele clădirii administrative a cimitirului, aproape de gard. Înghesuială e un cuvânt nepotrivit pentru descrierea locului. Cred că mai potrivit ar fi neorânduială. O adunătură eclectică de morminte, stiluri și decorațiuni, despărțite de „alei” de noroi, înguste de un lat de talpă, cât să faci echilibristică între betoanele alea, dacă nu vrei să-ți iei vreun colț de cavou în tibie.
Am mai scris mai demult că cimitirele noastre reflectă fidel stilul de viață românesc: lipsă organizare, lipsă urbanism, lipsă arhitectură, lipsă completă gust sau cultură artistică, lipsă decență, mult tupeu. În imaginea de jos, de exemplu, este un soi de mausoleu construit pentru „un suflet bun, plecat prea curând dintre noi”: un soi de aplecătoare care adăpostește o multitudine de tot ce i-o fi fost drag mortului: statuete de gips, pitici de grădină, madone, isuși, flori din plastic, felinare, fotografii uriașe ale mortului și peste toate, un panou solar deasupra.
Cimitir în București, România
Așa cum orașele sau satele nu au un regulament urbanistic și construiește fiecare cum vrea, iar cine are bani mai mulți se urcă în capul vecinilor mai săraci, așa se petrec lucrurile și la cimitir. Rezultatul e ceva înfiorător, care te face să-ți dorești incinerarea după moarte, chit că oricum nu mai simți nimic la momentul respectiv.
Deși eu una îmi doresc (pentru mine) incinerare, am găsit umblând prin lume și un ideal de cimitir. În Hamburg, unde, la fel ca la noi, cimitirul reflectă gusturile și stilul de viață al oamenilor. Asta e, m-am născut în țara greșită.
Cimitir în Hamburg
Revenind la crucea mamei, am remarcat că și-a pus pe ea o poză din tinerețe și titlul de „D-na” înaintea numelui, că doar e o doamnă 🙂 La plecare m-a întrebat cum mi s-a părut. I-am zis că e OK, dar că împrejurimile sunt nasoale. A admis și ea, apoi a adăugat că atât a putut ea, prin forțe proprii, să-și facă. Că ar fi vrut o cruce din marmură albă, dar că era prea scumpă, așa că s-a mulțumit cu asta roz-gri, ca viața.
Mi-am dat seama că am făcut același lucru cu casa noastră de la moșie. Am făcut-o cum am vrut noi și cum am putut, atât cât ne-am permis, dar din păcate am pus-o în țara greșită. Acum e un soi de mausoleu al neputinței de a schimba mai mult decât propriile noastre vieți. Nu că am fi avut planuri mărețe pentru alții.
Și ca să închei într-o notă ușor amuzantă, totuși, prima postare pe 2025, să vă zic și ce am visat astă noapte, deși nu mi-am pus busuioc sub pernă 🙂 Se făcea că eram la moșie, evident, era noapte, iar undeva în fundul curții, prin viile oamenilor, a oprit un camion. Eram sigură că era cineva care venise acolo ca să arunce gunoi, așa că am început să strig cât mă țineau plămânii:
– Nu arunca, băă, gunoi, băă, că te dau pe mâna miliției! Chem miliția, milițiaaa!
Apoi a ieșit și domnul inginer din casă, cu o lanternă, ca să i-o bage ăluia cu camionul în ochi, și am început să strigăm amândoi:
– Miliția, milițiaaa, nu mai arunca băăă gunoiul acolo, băăă!
Și când m-am trezit, programul de monitorizare mi-a zis că am avut o calitate a somnului de 100% 🙂
Eu cam așa am început anul, voi?
https://liveingermany.de/funeral-in-germany/
Cred că e mai bine să-ți dorești să mori in alta țară decât Germania, dar bineînțeles că în orice cimitir te-ai duce e curat, liniște și pace și mai ales loc (pentru că leasing hahaha, nu știu ce fac cu oasele morților autoritățile, după cei 20-30 de ani de relaxare in pământ). Ce m-a șocat este că cine moare primul din cei doi e bun de plată până ce moare și el, și cât de mare n-o fi fost iubirea, pe urna nu pune mana, că e ilegal sa cari urna cu tine, hm sa zicem la ocean, sau sa te desparti după cum îți dorește inima. Majoritatea colegilor plătesc asigurare de deces până când mor, ca să poată plăti costurile și așa piperate, cine nu are bani sfârșește la grămadă, incinerat împreună cu alți nefericiți săraci.
Deși în articol nu e menționat, se face pelerinaj la olandezi pentru că… Reguli peste reguli, și pentru că e scump prețul pentru a muri, chiar și pentru nemți.
In orice caz, vizita asta la cimitir cu mama pentru vizionarea cavoului, tare trist moment. N-am ajuns inca acolo cu ai mei, deși au cumpărat și ei, și-s lipsiți de stresul lipsei unui loc de veci. Când vine vorba despre moarte, bătrânii ăștia au mod destul de crud să își arate ideile. O fi vreo răzbunare pentru năzbâtiile / grijile / nemulțumirile pe care le-au suferit din cauza noastră, cine știe…
Nu stiu cum o fi in Germania, in Romania am dat vreo 10000 de lei pe o inmormantare, in conditiile in care aveam loc de veci. Daca nu il ai, mai pui probabil niste mii de euro.
Si in cimitirele romanesti, se concesioneaza locul de veci pe durata limitata (7 ani). Daca nu platesti concesiunea, n-am idee ce se intampla cu osemintele .
Depinde de oraș, cred. În TgMures concesiunea locului de veci e acordată pentru 20 de ani ,cu posibilitate de prelungire.
Pandemia, după multe rele, a făcut și un lucru bun în ceea ce privește „procedurile” de conducere pe ultimul drum a decedatului, în sensul că nu mai e „musai” să faci pomana la local, poți să le oferi participanților la înmormântare, gustarea respectivă, la caserola, să și-o ducă acasă, fără să te „pună la zid ” nimeni, că nu ai respectat datina.
Da, nici în România nu e ieftin să știi. Moartea e scumpă peste tot. Eu mă refeream aici la cum sunt gestionate locurile ăsta „de veci” care sunt doar concesionate și plătite anual de fapt, cum te dai în stambă – la noi – și cum se face la alții.
Pfff. Bună postare de început de an…
La Mulți Ani și sa va fie bine acolo unde sunteți.
Poate va faceți mila cu-o dare de seama asupra vietii în afară. Eu le strâng bine la dosar…
Desi nu sunt deloc o crestina practicanta, ritualul asta cvasi religios de a aprinde lumanari la mormantul celor decedati mi-a oferit mereu o stare ciudata de bine, asa ca m-am tot plimbat prin diverse cimitire de pe meleagurile natale. Si in marea majoritate a cazurilor e un test de echilibristica sa ajungi la mormantul la care vrei sa aiungi fara sa calci pe 5 alte morminte pe drum. Mai ales ca mormintele alea nu-s deloc ieftine si se intretin cu taxe anuale generoase la biserica.
Da, mormintele sunt pentru cei rămași, nu pentru morți.
Mie imi e efectiv sila sa ma duc la mormintele alor mei cind ajung la RO!
Sa calci pe mormintele altora, sa nu ai deloc loc sa stai in fata mormintelor – desi, am noroc ca mormintele sint chiar linga o alee -, si oricum nu sint „fan” de „sa ma uit la „niste pietre” si un pic de pamint cu eventuale flori.
Ai mei traiesc in continuare in amintirile si visele mele, adica „in capu’ meu”!
Daca vreau sa imi aduc aminte de ei, revad niste poze, imi aduc aminte de discutii purtate cu ei, etc.
Pentru mine, un „loc de veci” intr-un cimitir e echivalent cu ZERO!