O carte care se citește repede și se înțelege greu, cam așa am văzut eu Palatul Viselor, de Ismail Kadare, cartea de la clubul de luna asta. E scrisă prin anii 80 de un celebru scriitor albanez, azilant în Franța după ce regimul comunist de la Tirana i-a tot interzis scrierile.
Acțiunea e oarecum atemporală, dar cel puțin declarativ ea poate fi localizată în timpul Imperiului otoman. Scriitura nu m-a dat pe spate, sau poate o fi avut parte de o traducere mai plictisită. Subiectul a fost comparat de unii cu 1984 sau cu Kafka. Nu m-aș hazarda, Palatul viselor e doar încă o alegorie despre totalitarism.
Un tânăr descendent de familie albaneză, participantă la cârmuirea imperiului (cu viziri și prim miniștri), ajunge să lucreze în Palatul viselor, instituție absurdă într-o lume normală. Dar lumea lui Kadare nu pare nici normală, nici altfel. Autorul nu ne spune mare lucru despre plăcerile sau convingerile tânărului, așa cum nu aflăm de fapt nimic similar despre alte personaje. Totul se derulează într-o atmosferă preponderent cenușie, rece, cu oameni ale căror minime caracteristici sunt bârfa, indiferența sau frica.
Se trăiește într-un timp al arbitrariului, al absurdului, în care politicile și legile sunt croite în funcție de țâfna sultanului, influențată la rându-i de interpretarea viselor dată de slujbașii Palatului viselor. Personajul central al romanului este de fapt palatul, acest monstru instituțional care adună visele supușilor imperiului, le sortează, triază, clasifică, îndosariază, cercetează, interpretează, totul pentru ca în fiecare vineri unul dintre ele – Megavisul – să fie prezentat sultanului. Iar în urma aflării lui sultanul să ia măsuri fie pentru a-i pedepsi pe unii, fie pentru a-i lăuda pe alții. În funcție de ceea ce reușea un slujbaș al Palatului viselor să citească în visul respectiv. Megavisul devenea premonitoriu prin faptul că el genera acțiuni sau represiuni din partea sultanului. În felul ăsta nu știi de fapt cine pe cine influența: visul pe sultan sau invers.
Palatul viselor este o metaforă pentru viața într-un sistem totalitar, opresiv, în care deciziile sunt luate arbitrar, iar individul este întotdeauna o victimă. Chiar și atunci (sau mai ales atunci) când își divulgă singur cele mai intime vise. Fie că e vorba despre minoritari – oamenii cu „ochi de lup” cărora statul le scotea ochii, iar pentru sacrificiul ăsta le plătea o rentă pe viață – fie că e vorba despre diverse etnii – albanezii, ca toți balcanicii în general, erau socotiți problematici, deci necesitau o monitorizare mai atentă. Palatul viselor poate foarte bine să fie securitatea comunistă, cu dosarele, delațiunile, torturile și agenții ei, dar și parlamentul oricărui stat democrat, în care oamenii își pun „visele”, speranțele, și pe poarta cealaltă ies niște decizii stupide, rezultat al unui malaxor absurd de neștiință, frică, obediență și prostie.
Dacă mă întrebați pe mine, eu am văzut în Palatul viselor chiar și presa, ca sistem complet rupt de realitatea cotidiană, tenebros, controlat prin fire nevăzute de forțe externe, dar care prin știrile (produsele) ei face sau influențează politica unui stat, în detrimentul oamenilor.
După numai câteva săptămâni de lucru în Palatul viselor, tânărul Ebu se transformă din omul normal, căruia îi făcea plăcere să-și bea cafeaua cu prietenii într-un local oarecare, în funcționarul cenușiu, preocupat, pătruns de propria importanță și complet rupt de realitate, care nu mai vede nicio plăcere în a se amesteca cu vulgul. În același timp e conștient de faptul că munca lui zilnică în Palat este un mister pe care nu-l stăpânește, știe că deciziile și faptele lui ca funcționar, chiar și așa luate la întâmplare, au repercusiuni asupra vieții oamenilor (chiar tragice), și totuși nu face nimic. De fapt nu poate face nimic. Totul pare mai presus de puterile lui, lucrurile au o forță și o direcție pe care nimeni nu le poate schimba sau influența, tânărul Ebu rămâne de la început până la final – poate chiar până la propriul final – un observator neputincios al măreției sistemului. Palatul viselor este renumit ca cea mai puternică instituție a statului, însă văzut din interior este doar o rețea de frici individuale care acționează orbește în tunelul ce duce către propriul eșafod.
Cât am citit cartea am avut permanent senzația că îmi scapă ceva, că ceva e dincolo de cuvine, că trebuie să îmi pun niște ochelari ca să mi se clarifice un tablou doar intuit. Pentru astfel de subiecte cred eu că a menit un club de carte, adică pentru acele cărți la a căror descifrare e nevoie ca mai mulți oameni să-și pună mințile la un loc. Așa că aștept cu interes seara de duminică, 6 august, orele 19.00, când ne vom întâlni ca să interpretăm Palatul viselor. Ca locuri de întâlnire s-au propus: Energiea și Kombinat. Cine le-a propus cred că le-a ales după meniuri 😉
***
Update: ne vedem duminică de la 19.30 la Lente Cafe de pe strada Arcului (la Biserica armenească)
Le-am propus in urma recomandarilor unor prieteni.
Mie mi-a scapat inclus trimiterea la un regim totalitar. Oricum in ultima vreme tot am senzatie ca imi scapa multe/tot. 🙁