La Cinema Studio viața bate filmul rusesc

Leviathan, propunerea Rusiei la Oscar, a iscat o revoltă la București. Spectatorii, amenințați de poliție cu amenda și evacuarea din cinematograf, pentru că au îndrăznit să ceară banii înapoi pe bilete.

U n film despre lupta cetățeanului cu autoritățile corupte în Rusia lui Putin va fi propunerea rușilor pentru Oscarul de anul ăsta. Dar înainte de a face carieră la Hollywood, Leviathan-ul rusesc a scos ce era mai revoluționar într-o mână de cinefili români, veniți sâmbătă seară la cinema Studio ca să vadă cum stă treaba cu opoziția la sistem.

politia-cinema

Zei, regi și câțiva agenți de poliție

Filmul este foarte recomandat în mediul online, așa că înainte de ora difuzării coada la casieria cinematografului de pe Magheru era deja până afară. Am reușit să prindem loc în sala plină și ne-am pregătit pentru 140 de minute de corupție, rezistență, intrigi, vodcă și un pic de liubov. Încă de la început imaginea era un pic jucăușă, dar până la prima sincopă nu a cârcotit nimeni.

Intriga rusească

Filmul a sărit ca un disc vechi cam după o jumătate de oră, taman când începuse acțiunea: un primar șmecher, vegheat de poza lui Putin deasupra biroului, încerca să-i ia cu japca pământul și casa lui Kolea - un cetățean rus tipic: blond, ochi albaștri, față de pescar combinat cu mecanic auto, caracter fierbinte desăvârșit de vodcă.

Apărat de un foarte bun prieten ajuns avocat la Moscova – frumușel, costum de avocat, ochi alunecoși după soția prietenul – Kolea este arestat pentru că se răstește la un polițist care nu vrea să-i înregistreze o plângere contra primarului.

De la arestarea lui Kolea, avocatul încearcă să ajungă la toate autoritățile posibile din ținut, dar nu găsește pe nimeni până la coruptul împotriva căruia voia să depună plîngere. Aici se întrerupe filmul și sare direct la o petrecere cu grătar dată de un polițist, la care – neașteptat – apare și Kolea arestatul. Apoi acțiunea se mută brusc iar în biroul primarului, unde apare și un popă care-l întreabă pe primar ce duhovnic are. Nu se  dezmeticește bine spectatorul că filmul sare iar la scena de la grătar, în care un copil vine la mă-sa plângând și zice că „nenea ăla frumos de la Moscova o sufocă pe Lilia” – adică pe soția lui Kolea.

Filmul sare apoi din nou la momentul la care arestat/eliberatul fuge după un deal ca să-și „salveze nevasta de la suforcare”, și se aud focuri de armă. Aici deja ne pierdusem răbdarea, pentru că deși am semnalat sincopele filmului, prin aplauze, urături și râsete, părea că nimeni nu e în camera de proiecție ca să remedieze problema. Așa că am ieșit din sală – o mână de oameni – și am început să o tragem de atenție pe doamna care tăia biletele la intrare.

film-revolutie-studio

Cetățeni obișnuiți față cu sictirul angajaților de la Cinema Studio

La momentul respectiv părea că doamna era deja surescitată de alții care ieșiseră mai devreme, că era cu telefonul fix la ureche, iar pe cel mobil îl lovea cu draci de birou. Exasperată că toată lumea îi cerea să facă ceva, să sune undeva, să vină cineva ca să dea filmul de la momentul întreruperii, femeia ne-a strigat la un moment dat:

- Unde vreți să sun, la Dumnezeu?

- La Moscova, doamnă, dacă Dumnezeu nu răspunde! i-a replicat cineva.

Până la urmă, după insistențe și nervi, filmul s-a reluat de la momentul arestării, numai că a sărit din nou în aceleași locuri în care sărise și înainte – Lilia era sufocată  din nou de nenea ăla frumos de la Moscova – așa că de data asta am ieșit mai mulți din sală și am cerut banii înapoi. Eram vreo 25-30 de oameni – deși la un moment dat păream mai mulți – frustrați că nu înțelegem nimic din filmul ăla, dar am devenit și mai frustrați când am văzut comportamentul de vânat hăituit al celor trei-patru oameni ai cinematografului, care în loc să spună ce se întâmplă, se ascundeau de noi ca șobolanii.

Realitatea românească

Un nene de vreo 60 de ani – de la tehnic – zicea că el nu se ocupă decât cu căldura și lumina, unul dintre cei doi rupători de bilete de la intrare ne privea zâmbind de după ochelari și nu zicea nimic, doamna care-și dădea cu telefonul mobil de masă fugea de colo-colo și nu răspundea la provocări, casiera se baricadase în casa de bilete și zicea că putem să păstrăm biletele rupte, ca să vedem filmul altă dată. Niciunul dintre ei nu voia să spună cum îl cheamă și cine e șeful pe care de altfel toată lumea îl voia la fața locului.

casiera-cinema

Casiera e de neclintit

Noi (cei 25-30 de nemulțumiți) voiam același lucru: banii înapoi, pentru că nu știa nimeni dacă mai poate veni la alte proiecții și nici dacă data viitoare nu se va întâmpla la fel. Din timp în timp doamna cu telefonul zicea că a sunat pe „cine trebuie” și i s-ar fi spus să aștepte „instrucțiuni”. Timpul trecea și instrucțiunile nu mai veneau. Fimul rula mai departe în sala în care totuși trei sferturi dintre spectatori rămăseseră să ghicească subiectul între scenele disparate.

casa-bileteNoi ne plimbam în holul cinematografului, întrebând pe unul și altul dintre cei patru angajați ai Studio-ului, ce au de gând. Casiera o ținea pe a ei că nu poate să ne dea banii, de altfel și scria pe geamul ei asta, doamna cu telefonul zicea că se vor da, dar mâine, nu azi. Să plecăm noi în mod organizat de pe capul ei și să venim în orice altă zi, când totul va fi bine.

Pentru că tot neîncrezători eram,  au găsit „soluția” să ne ștampileze biletele și să ne spună că dacă revenim cu ele ștampilate vom putea intra la film sau ne vom putea lua banii pe ele, dar tot a doua zi. Cunoscătorii într-ale contabilității, dintre noi, au zis că nu e suficientă numai ștampila, fără semnătura casierei și mențiunea că se vor returna banii. Până la urmă biletele erau rupte, deci nu te-ar fi crezut nimeni că nu ai intrat cu ele la film și nu ai văzut filmul. Casiera, însă, refuza să semneze așa ceva. Ceea ce ne-a enervat din nou.

Când viața ta seamănă cu filmul de la care tocmai ai ieșit

Mai bine de o oră a fost un ping-pong de oameni și replici nervoase pe holul cinematografului, fără ca vreuna din tabere să cedeze. Noi nu voiam să plecăm, ei nu voiau să spună ce au de gând. Dintre noi a sunat cineva la 112, de unde i s-a spus că nu e de competența poliției, să sunăm la protecția consumatorilor. Am sunat la protecția consumatorilor, unde am fost îndrumați să trimitem o plângere pe email. Era sâmbătă seara, nu mișca nimic în instituțiile statului de drept. Viața începea să semene cu filmul de la care tocmai ieșisem.

robert-proiectionist

Robert recunoaște că filmul nu poate fi văzut

La un moment dat a apărut Robert, primul dintre angajații cinematografului care a catadicsit să se prezinte.

- Eu sunt proiecționistul, am fost chemat de acasă, sunt în timpul meu liber, am venit să văd ce se poate face, dar de vină este CD-ul primit de la organizatorii festivalului. Aveți dreptate, filmul nu se vede.

- OK, atunci dați-ne banii pe bilete și faceți rost de alt CD de la organizatori. Va pleca toată lumea acasă, promitem noi.

Robert s-a apucat să sune și el la administratorul cinematografului, identificat acum ca Valentin Burlacu – pe care colegii lui refuzaseră să-l numească până atunci de parcă ar fi fost membri ai unei societăți oculte. Se pare că domnul Burlacu i-ar fi zis la telefon lui Robert să-i transmită casierei să semneze că va da banii înapoi pe biletele ștampilate. Dar casiera nu voia și pace. Noi am început iar să vociferăm. Robert s-a enervat și ne-a amenințat că cheamă poliția. Să vină poliția! am strigat și noi.

Nu trece mult timp și în fața cinematografului chiar oprește o mașină de poliție. Îl vedem prin geam pe Robert, care ieșise afară ca să scape de noi, cum le explica precipitat polițiștilor ce se întâmplă înăutru, așa că atunci când au intrat agenții ne-am grăbit să le explicăm și noi punctul de vedere. Agenții ne spun că nu e treaba lor să facă să ni se dea banii înapoi, ci a protecției consumatorilor, ei au venit acolo doar ca să se asigure că nu devenim agresivi.

- Cine este doamna Șerban Alexandra, care ne-a chemat? întreabă un polițist.

- Eu – se aude vocea doamnei care dădea cu telefonul de masă, și care până atunci tot fugise de noi prin cinematograf ca să nu ne dea banii pe bilete.

Așa aflăm și noi pe cine „hărțuisem” până atunci. Se iscă din nou discuții, angajații cinematografului le spun polițiștilor că au fost bruscați de spectatori, noi suntem indignați de astfel de minciuni – până la urmă nu fusese decât o hărțuială verbală, nu mai mult – așa că un polițist ne amenință că ne amendează și ne dă afară din cinema. Un hohot general se iscă dintre noi. Cum adică, noi suntem și batjocoriți, cu banii pe bilete luați, filmul nevăzut, și amendați de poliție? Cineva verbalizează în sfârșit ceea ce simțeam toți: vă dați seama că ce se întâmplă aici este de fapt despre ce e vorba în film?

politia-cinema2

Poliția, față cu o gașcă revoltată de cinefili

Polițistul dă înapoi, descumpănit de râsetele generale. Probabil dacă am fi fost mai puțini și-ar fi făcut și el planul de amenzi, dar era înconjurat de o gloată de cinefili revoltați și n-a mai zis nimic. Între timp cineva explică că e medic și că o ștampilă fără semnătură nu are nicio valoare, argument cu care în sfârșit este de acord și organul, doar că el tot nu putea să-i ordone casierei ce să facă. Păream blocați și cu poliția între noi.

Până la urmă intră în scenă, în sfârșit, și administratorul Burlacu. De la Moscova ar fi venit cineva mai rapid. Cu o față speriată dă asigurări, în fața noastră și a polițiștilor, că „dacă sunt bani în casierie” îi vom primi înapoi pe loc. Se duce la casieră și-i dă personal ordinul să dea banii oamenilor. Între timp ușile sălii se deschid și restul spectatorilor ies de la film, mai nedumeriți decât intraseră: s-a terminat după nici două ore, deși scria că are 140 de minute.

- Ce s-o fi întâmplat în jumătatea de oră lipsă din film? se întreba un domn mai în vârstă.

- Dar de ce a venit poliția? întreabă o altă doamnă, ieșită de la film direct în leviathan-ul local.

- Pentru că nu au vrut să ne dea banii înapoi pe bilete, răspundem noi, care ne așezasem iar la coadă ca să schimbăm biletele pe bani de data asta.

- A, se dau banii înapoi? zice doamna cu o sclipire bruscă în ochi.

Am plecat de la cinema Studio cu mai multe păreri de rău. Am primit banii înapoi (oricum nu era vorba de valoarea celor 12 lei, ci a principiului), dar am pierdut două ore enervante într-un scenariu prost, în loc să văd un film bun. Am fost la un pas să fiu amendată de poliție pentru că-mi ceream un drept de consumator, pe care de altfel nu fusese nicio instituție a statului dispusă să mi-l apere. Iar în final, de revolta noastră au profitat și alții care au stat în sală bine mersi, în timp ce noi „luptam” pe hol ca să provocăm o schimbare. Ca la revoluție, unii au strigat în piață și mai mulți au profitat că s-a băgat portocale la magazin.

Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă din sală am fi ieșit mai mulți, de ce nu chiar toți? În loc să stăm și să așteptăm să „se rezolve” lucrurile, sau să plângem că n-am înțeles nimic, să ne sculăm de pe scaun și să-i luăm de gât pe vinovați. Nu spun neapărat că angajații cinematografului erau vinovați de faptul că CD-ul ăla nu a mers, deși puteau să-l verifice înainte de a vinde biletele. Însă modul în care s-au comportat în fața revoltei noastre ne-a arătat că nu sunt obișnuiți ca spectatorii să le pretindă calitate, și nici să comunice într-o situație de criză. Poate că măcar din incidentul ăsta să fi învățat atâta lucru. Plus să-l strângă de oo pe organizatorul festivalului ca să le dea un produs testat data viitoare.

Eu am învățat că dacă mă revolt, mai devreme sau mai târziu obțin ceea ce vreau. Cu cât ne revoltăm mai mulți cu atât mai devreme vom obține ceea ce vrem. Sistemul, leviathan-ul, nu poate fi învins însă de unul singur. Și cred că asta arată și filmul, dacă voi reuși să-l văd pe tot ;) Rulează luni, marți și joi la Studio. Sunt curioasă dacă o să fie difuzat întreg data viitoare. Sau măcar să vedem cum o sufoca domnul ăla frumos de la Moscova pe Lilia ;)

 

Citeste si:

Etichete: , , , , , , , , ,

27 comentarii la “La Cinema Studio viața bate filmul rusesc” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 11/01/2015 at 16:14 #

    Uite, tocmai asta se putea face fără riscuri și pe vremea lui Ceașcă (mai ales atunci cînd gluma s-a îngroșat rău de tot, adică după 1980): boicotul. Lumea să nu mai fi mers nici la cinema, nici la teatru, nici la fotbal, etc. Desigur ar fi fost imposibil să nu mai vină NIMENI dar totuși o scădere cu cel puțin 50% a publicului ar fi creat niște probleme, în special în Bucale pe unde mai mișunau niscai ziarizdi stranieri. După mine e și o chestie de demnitate: stai toată ziua la cozi la mîncare și pe urmă la alte cozi la filmele lui Sergiu Nicolaeceaușescu.

    Dar oamenii vor distracție cu orice preț.

    • Cristian Ioan 12/01/2015 at 12:58 #

      Apropo de boicot!
      Dupa 1990 povestea un coleg de servici (deci este o sitorioara apocrifa, fara garantii de realitate) ca in 1988 un cunoscut reziliase abinamntul TV, excedat de programul de doua ore, din care jumatate era cu Tovarasul. A trebuit sa insiste mult, si apoi atenitia Militiei, care in fiecar seara il “ruga” sa pofetasca la sectie, unde il puneau sa privesca telejurnalul! Militenii nu isi ideplineau constiincios sarcinile de servici, pt ca il lasau sa doarma in fata televizorului, si nici nu il intrebau “ce a spus Tovarasul adineauri?” …

      • Stelian 12/01/2015 at 13:51 #

        Nu poate fi adevarata sub nici o forma:
        1. Atunci nu exista abonament.
        2. Televiziunile se prindeau cu antene de diverse forme si inaltimi. Care antene trebuiau orientate. Si multe se orientau spre tarile vecine. In 1986 am vazut ceva meciuri la CM de fotbal la bulgari, ce se prindeau hat, la Cimpina.
        Erau altele reale: Abonamente limitate la Sportul. Sau cu conditie, Sportul plus Scinteia. Bataie mare pe almanahurile de sfirsit de an. Cozile la librarii, sau vinzarea cartilor la pachet (1 buna plus 5 ce nu voiai).
        Si nu era decit programul I. Programul II se prindea in Bucuresti si in imprejurimi, dar mici imprejurimile.

        • o femeie 12/01/2015 at 16:31 #

          Se platea taxa radio-tv pe factura de curent electric.

        • ady 12/01/2015 at 19:40 #

          locuiam (parintii locuiesc si acum) pe malul dunarii (pe la mijloc, nu spre serbia). cu antena telvizorului (un sport minuscul, alb-negru) prideam programul 1 bulgaresc. (putea sa fie orice, la 7.50 eram in fata televizorului :)) si cu o chestie numita convector prideam si programul 2 al bulgarilor. antenele de pe bloc fie ne erau furate, fie le darama vantul, fie tata nu reusea niciodata sa le pozitioneze astfel incat sa “prindem” altceva.

    • Stelian 12/01/2015 at 18:04 #

      Exista un oarece boicot prin acea perioada, dar tocmai la partea artistica si culturala. Si in sens opus. Lumea dadea navala la actul de cultura adevarat si important al momentului de atunci.
      Sigur nu se inghesuia lumea la filmele lui Sergiu Nicolaeusescu (Suna mai fain asa). Insa am fugit sa vedem filme la Cinemateca. Erau cozi la carti, vinerea la Mihai Eminescu. Erau cozi la piese bune de teatru (Hamlet, Amintirile Sarhei Bernhardt, spectacolele de la Teatrul Mic), spectacole ce nu aveau nimic in materie de propaganda. Si se cam montau piese dupa clasici rusi, dar nu numai.
      Era coada la Cinema Capitol unde sub lozinca Tineretul si problemele lumii am vazut filme ca Blow-up, Fluturii sunt liberi, Descult in parc, Domnului profesor cu dragoste…si mai pot continua.
      Filme romanesti bune ale lui Pintilei sau Pita nu rulau la cinemaurile centrale decit 1-2 zile, la premiera, apoi fugeam dupa ele in cinematografe de cartier – mici, cu mirosuri dubioase. (Asa am invatat o parte de Bucuresti)
      La Ateneu nu gaseai abonamente desi era destul de frig in sala, si cineva mi-a spus ca la un moment dat muzicienii cintau cu manusi pe maini.
      Bucurestiul era singurul oras unde nu erau cartele la alimente. Cozile la alimente erau mari, dar destul de civilizate in comparatie cu alte locuri.
      In discoteci nu era mai deloc muzica romaneasca. Auzeai 1-2 melodii pe seara, un Compact sau ceva de genul asta. In nici un caz Magistrala albastra.
      Cam asta imi amintesc de perioada anilor ’80.

  2. spufi 12/01/2015 at 01:46 #

    LOL

    Povestea voastra mi-a reamintit de cauzele neincrederii patologice de care suferim cu totii ca romani. Daca in locul vostru sala era plina de spectatori australieni sa zicem, nimeni nu se stresa ca nu ar primi banii inapoi – toti am fi plecat linistiti la casele noastre dupa ce ni s-ar fi spus ca vom fi rambursati. O asigurare verbala that is.

    M-am obisnuit greu sa ma adaptez la stilul “no worries mate” desi inca mai am relapsuri now and then :)

    In burta leviathanului am facut ulcer. Pe aici m-am molipsit de naivitate :)

    • adobrero 12/01/2015 at 11:01 #

      N-ar strica sa emigreze in Australia si institutiile romanesti (de stat si private), poate invata si ele sa fie mai civilizate si mai relaxate :-)

      • ady 12/01/2015 at 19:35 #

        ceva de genul asta voiam sa zic si eu, dar pe telefon a mancat toshiba butoanele de “raspunde”. :)

    • Dollo 12/01/2015 at 18:25 #

      Da, câtă vreme suntem guvernați de ștampila rotundă endorsată de semnătură nu prea ai cum să scapi de neîncredere. În plus în cazul nostru era vorba mai mult de modul în care încercau ăia de la cinema să ne ducă cu vorba, că dacă ne-ar fi zis din prima că da, uite asta e procedura, vă dăm banii înapoi sau alte bilete, dar numai de luni încolo, că acum e week-end și contabilicește nu se poate, nu cred că insista nimeni să stea acolo două ore degeaba.

      • spufi 13/01/2015 at 02:14 #

        Am inteles si sunt de acord cu abordarea voastra. Zic doar ca lucrurile decurg mult mai smooth pe aici, pt ca acolo unde nu e procedura, se aplica bunul simt si nu ne doare capul (in 99% din cazuri). Doamnei Serban, ca o vajnica reprezentanta a functionarului abulic creat de comunism, i-au lipsit ambele.

        • ady 13/01/2015 at 18:53 #

          permite-mi sa persist in prostia mea. dupa cum arata, femeia aia n-avea mai mult de 30 la revolutie. ii este frica. o frica indusa recent, nu acum 25 de ani.
          si mie mi-e frica si nu m-am format sub comunism. am trecut prin niste situatii in care am aplicat bunul simt, cu consecinte de asa maniera ca acum incerc sa-mi acopar spatele cum pot: interpretarea stricta si dupa litera (nu spiritul) procedurii, acordul scris sau contrasemnatura sefilor (chiar si in cazurile in care nu este solicitata), implicarea altor departamente, etc. ma refer la chestii mai putin uzuale. si nici macar nu-s functionar public.
          problema este la angajator, la furnizorul roman de bunuri si servicii care inca nu are cultura returnatului banilor, despagubirilor, inlocuirii produsului, etc atunci cand consumatorul este nemultumit. pe ici pe colo s-au mai miscat lucrurile in cazul vanzatorilor (de haine, electrocasnice, alimente, etc), furnizorilor de servicii de telefonie sau bancilor (bine inteles, in urma unor ani de plangeri, cereri, solicitari, tam-tam si circoteca, implicare anpc si instante), dar ma indoiesc ca un cinema a avut prea multe cereri de genul asta.
          chiar si cetateanul, nu are cultura reclamatiei. sa se planga atunci cand nu-i convine ceva. acu’ 7-8 ani lucram intr-un ong oarecum implicat in asa ceva. cand ii ziceam cetateanului (nu intotdeauna tzatza floarea/nea gicu cu 4-7 clase) ca trebuie sa faca o cerere/plangere scrisa, cu “subsemnatul…, adresa… si semnatura” parca ii ziceam de dracu’ si ii ceream sufletul urmasilor lui pe vreo 7 generatii. (asta cand nu erau dusi cu pluta si reclamau si ca le intra soarele pe fereasta, dar asta e alta poveste).

          • spufi 14/01/2015 at 00:14 #

            Ady, angajatii de la cinema nu voiau sa spuna nume (al lor si al sefului). Se “ascundeau ca sobolanii”. Cel mai graitor aspect al atitudinii “functionarului leviathanesc”.

  3. Stelian 12/01/2015 at 13:54 #

    Este extrem de importanta lupta pentru principii.
    Asta n-o inteleg tare multi. Si, mai ales, n-o accepta!
    Iar cinematograful respectiv a pierdut enorm procedind asa.
    Antireclama facuta va cintari greu in balanta afacerii.

    • ady 12/01/2015 at 19:44 #

      sunt de acord. studio era cinema-ul meu favorit. central, ajung repede, inclusiv de la serviciu. curat si dichisit (ma rog, nu ca multiplexurile, dar fata de patria, sau scala/corso arata bine), sunet de calitate, public civilizat (n-am auzit niciodata telefoane sunand sau cometarii la scene “fierbinti”), pret mai mult decat decent.
      cine-mi recomanda un cinema cu conditii apropiate.
      chiar nu-mi plac cinema-urile din mall-uri.

      • Cristina 13/01/2015 at 10:03 #

        Îți recomand cinema Elvira Popescu de la Institutul Francez (bd. Dacia 77), unde-i cald și bine.
        Chiar dacă pățania de la Studio mi-a lăsat un gust amar, sunt dispusă să-i mai acord o șansă, printre amintirile mele aceasta fiind singura supărătoare. Dar eu sunt subiectivă, deoarece îl asociez cu copilăria mea, cu diriginta care după film ne răsfăța la cofetăria Scala (cu atmosfera ei desprinsă din interbelic) și cu prietenii cu care am văzut filme bune timp de 30 de ani.

        • ady 13/01/2015 at 18:56 #

          din cate stiu eu, la Elvira Popescu ruleaza filme de cinemateca.
          mie personal, cinema studio nu mi-a gresit cu nimic :) , dar incerc cum pot, daca pot, sa sanctionez astfel de atitudini.

        • ady 13/01/2015 at 18:57 #

          stai, s-ar putea sa confund cinema-urile………..

  4. Mihaela 12/01/2015 at 23:01 #

    Sa va povestesc ceva. Sunt profesor. Anul trecut, pe vremea asta, eram in ora, scriam la tabla si vorbeam. Se deschide usa brusc si intra popa cu cantare si busuioc,in spatele lui erau moaimele cu caldarea cu agheasma, copiii au lasat totul balta , s-au ridicat in picioare, cu bratele intinse pe langa corp si ochii cat cepele sa vada : profa pupa crucea intinsa de popa? Oribil! Cum a inceput saptamana trecuta scoala, m-am tot gandit: ce fac, accept o situatie in care ma simt inconfortabil sau reactionez? Intotdeauna, a doua cale! I-am zis colegei de religie ca daca se umbla iar prin clase cu agheasma la mine in ora nu se intra cu astfel de actiuni. Ha,ha! Rad de ma dor coastele. Au fost azi si pe mine m-au ocolit. Colegii iritati vorbeau in soapta, in cancelarie : ce sa facem, n-ai cum sa spui ceva… Ei, atunci suportati!

    • mihai 14/01/2015 at 14:19 #

      Pana la urma, anul trecut profa a pupat crucea intinsa de popa?

      Si in fond, ce v-a impiedicat sa-l dati afara pe popa? “Va rog sa nu deranjati ora, reveniti in timpul recreatiei, la revedere!”

  5. ady 12/01/2015 at 23:10 #

    voiam sa scriu un raspuns la raspunsul tau pt spufi cu stampila si procedura, dar nu stiu cine nu vrea sa mi-l ia. ori blogul are alergie (desi mi-a primit alte comentarii), ori calculatorul meu prea multi purici (desi au plecat si catre tine si catre altii alte comentarii):
    “pai, cred ca nici nu aveau o procedura clara. cand ai o procedura, fie stii ce sa faci (daca ai citit si retinut procedura), fie scoti hartiile (cu procedura) si afli ce e de facut si faci.
    cu riscul unor huiduieli, trebuie sa spun ca o inteleg pe casiera. pe baza unui telefon si eu n-as fi dat inapoi banii pe semnatura mea. 20-25×12, probabil era vreun sfert din salariul ei. admnistratorul a fost un idiot- in epoca telefoanelor, i-foanelor, smart-foanelor si alte foane, putea sa dea si el un sms (chiar si cel mai prapadit telefon mobil primeste sms-uri) sau un mail sa zica “bai femeie, da, poti sa le dai banii inapoi” sau sa vina acolo mai repede. corporatistii cu pozitii mai maruntele s-ar putea sa inteleaga mai bine ce vreau sa zic.
    unele institutii publice au niste chestii numite “centre de permanenta”. unele firme care asigura diverse servicii au call-center-uri. ok, poate de mai cheama si luni sa intaresti plangerea, dar macar mai rezolva din urgentele care apar seara “dupa program”, in week-end, sau in zilele libere. nu vad de ce n-ar avea si anpc-ul asa ceva.
    si mai vreau sa zic ca sper din tot sufletul ca as fi fost alaturi de voi la protestul asta, daca as fi fost acolo. ca vad ca la dat din gura/taste sunt buna. :)

  6. Adrian 17/01/2015 at 02:14 #

    Ia, ca tot ai platit biletul:

    http://topfilme.info/leviathan-2014-online-subtitrat-in-romana/

  7. dan 20/01/2015 at 18:47 #

    Nu stiu daca am fost la acelasi “spectacol”, dar perspectiva mea e diferita. Au fost cateva saritiuri enervante in proiectia filmului, dar mult mai suparatoare a foste atitudinea celor revoltati de situatie.

    Dupa protestele celor din sala, s-au aprins luminile si s-a oprit proiectarea filmului. Dupa un timp ea a fost reluata, dar trecand prin aceleasi erori/sarituri ca inainte.

    Multi spectatori s-au ridicat in picioare si au oprit proiectia, fara a lua in calcul ca unii dintre noi avem standarde reduse si vrem sa vedem filmul in continuare, in conditiile date. Sa decizi in locul celorlalti mi se pare o incalcare a unor principii mai importante decat cele in numele carora au protestat vecinii mei din cinematograf.

    Este minunat sa lupti pentru drepturi, dar simtul contextului este la fel de important. La fel cum nu tipi la femeia de la Cora ca s-a uitat nu stiu cum la tine.

    Am senzatia ca traim inca in anii ’90, cu aceeasi intransigenta, aceleasi mituri si aplomb.

    In final, un film superb in care firul narativ este cel mai putin lucru.

    • Dollo 20/01/2015 at 18:54 #

      N-am avut senzația că i-am deranjat pe cei din sală, dar dacă s-a întâmplat… îmi cer scuze. Îți recomand însă să vezi filmul integral undeva. S-ar putea să vezi altfel situația :)

  8. dan 20/01/2015 at 18:48 #

    (imi cer scuze pentru erorile de tastare si postul dublu)

  9. ovidiu 23/07/2015 at 22:13 #

    filmul este deja pe HBO

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cum mor cinematografele pe barba unora ca „Fulgerică” de la Cinematecă | România curată - 20/03/2015

    […] este o relatare primită de la un cititor care mi-a scris inspirat de faptul că a pățit ceva similar cu mine la Leviathan, dar nu la Studio, ci la Cinematecă, sala Union. E clasica nesimțire a funcționarilor românești […]

Lasă un comentariu

Anunta-ma prin email cand apar comentarii noi.  Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.