La Cinema Studio viața bate filmul rusesc

U n film despre lupta cetățeanului cu autoritățile corupte în Rusia lui Putin va fi propunerea rușilor pentru Oscarul de anul ăsta. Dar înainte de a face carieră la Hollywood, Leviathan-ul rusesc a scos ce era mai revoluționar într-o mână de cinefili români, veniți sâmbătă seară la cinema Studio ca să vadă cum stă treaba cu opoziția la sistem.

Filmul este foarte recomandat în mediul online, așa că înainte de ora difuzării coada la casieria cinematografului de pe Magheru era deja până afară. Am reușit să prindem loc în sala plină și ne-am pregătit pentru 140 de minute de corupție, rezistență, intrigi, vodcă și un pic de liubov. Încă de la început imaginea era un pic jucăușă, dar până la prima sincopă nu a cârcotit nimeni.

Intriga rusească

Filmul a sărit ca un disc vechi cam după o jumătate de oră, taman când începuse acțiunea: un primar șmecher, vegheat de poza lui Putin deasupra biroului, încerca să-i ia cu japca pământul și casa lui Kolea – un cetățean rus tipic: blond, ochi albaștri, față de pescar combinat cu mecanic auto, caracter fierbinte desăvârșit de vodcă.

Apărat de un foarte bun prieten ajuns avocat la Moscova – frumușel, costum de avocat, ochi alunecoși după soția prietenul – Kolea este arestat pentru că se răstește la un polițist care nu vrea să-i înregistreze o plângere contra primarului.

De la arestarea lui Kolea, avocatul încearcă să ajungă la toate autoritățile posibile din ținut, dar nu găsește pe nimeni până la coruptul împotriva căruia voia să depună plîngere. Aici se întrerupe filmul și sare direct la o petrecere cu grătar dată de un polițist, la care – neașteptat – apare și Kolea arestatul. Apoi acțiunea se mută brusc iar în biroul primarului, unde apare și un popă care-l întreabă pe primar ce duhovnic are. Nu se  dezmeticește bine spectatorul că filmul sare iar la scena de la grătar, în care un copil vine la mă-sa plângând și zice că „nenea ăla frumos de la Moscova o sufocă pe Lilia” – adică pe soția lui Kolea.

Filmul sare apoi din nou la momentul la care arestat/eliberatul fuge după un deal ca să-și „salveze nevasta de la suforcare”, și se aud focuri de armă. Aici deja ne pierdusem răbdarea, pentru că deși am semnalat sincopele filmului, prin aplauze, urături și râsete, părea că nimeni nu e în camera de proiecție ca să remedieze problema. Așa că am ieșit din sală – o mână de oameni – și am început să o tragem de atenție pe doamna care tăia biletele la intrare.

La momentul respectiv părea că doamna era deja surescitată de alții care ieșiseră mai devreme, că era cu telefonul fix la ureche, iar pe cel mobil îl lovea cu draci de birou. Exasperată că toată lumea îi cerea să facă ceva, să sune undeva, să vină cineva ca să dea filmul de la momentul întreruperii, femeia ne-a strigat la un moment dat:

– Unde vreți să sun, la Dumnezeu?

– La Moscova, doamnă, dacă Dumnezeu nu răspunde! i-a replicat cineva.

Până la urmă, după insistențe și nervi, filmul s-a reluat de la momentul arestării, numai că a sărit din nou în aceleași locuri în care sărise și înainte – Lilia era sufocată  din nou de nenea ăla frumos de la Moscova – așa că de data asta am ieșit mai mulți din sală și am cerut banii înapoi. Eram vreo 25-30 de oameni – deși la un moment dat păream mai mulți – frustrați că nu înțelegem nimic din filmul ăla, dar am devenit și mai frustrați când am văzut comportamentul de vânat hăituit al celor trei-patru oameni ai cinematografului, care în loc să spună ce se întâmplă, se ascundeau de noi ca șobolanii.

Realitatea românească

Un nene de vreo 60 de ani – de la tehnic – zicea că el nu se ocupă decât cu căldura și lumina, unul dintre cei doi rupători de bilete de la intrare ne privea zâmbind de după ochelari și nu zicea nimic, doamna care-și dădea cu telefonul mobil de masă fugea de colo-colo și nu răspundea la provocări, casiera se baricadase în casa de bilete și zicea că putem să păstrăm biletele rupte, ca să vedem filmul altă dată. Niciunul dintre ei nu voia să spună cum îl cheamă și cine e șeful pe care de altfel toată lumea îl voia la fața locului.

Noi (cei 25-30 de nemulțumiți) voiam același lucru: banii înapoi, pentru că nu știa nimeni dacă mai poate veni la alte proiecții și nici dacă data viitoare nu se va întâmpla la fel. Din timp în timp doamna cu telefonul zicea că a sunat pe „cine trebuie” și i s-ar fi spus să aștepte „instrucțiuni”. Timpul trecea și instrucțiunile nu mai veneau. Fimul rula mai departe în sala în care totuși trei sferturi dintre spectatori rămăseseră să ghicească subiectul între scenele disparate.

Noi ne plimbam în holul cinematografului, întrebând pe unul și altul dintre cei patru angajați ai Studio-ului, ce au de gând. Casiera o ținea pe a ei că nu poate să ne dea banii, de altfel și scria pe geamul ei asta, doamna cu telefonul zicea că se vor da, dar mâine, nu azi. Să plecăm noi în mod organizat de pe capul ei și să venim în orice altă zi, când totul va fi bine.

Pentru că tot neîncrezători eram,  au găsit „soluția” să ne ștampileze biletele și să ne spună că dacă revenim cu ele ștampilate vom putea intra la film sau ne vom putea lua banii pe ele, dar tot a doua zi. Cunoscătorii într-ale contabilității, dintre noi, au zis că nu e suficientă numai ștampila, fără semnătura casierei și mențiunea că se vor returna banii. Până la urmă biletele erau rupte, deci nu te-ar fi crezut nimeni că nu ai intrat cu ele la film și nu ai văzut filmul. Casiera, însă, refuza să semneze așa ceva. Ceea ce ne-a enervat din nou.

Când viața ta seamănă cu filmul de la care tocmai ai ieșit

Mai bine de o oră a fost un ping-pong de oameni și replici nervoase pe holul cinematografului, fără ca vreuna din tabere să cedeze. Noi nu voiam să plecăm, ei nu voiau să spună ce au de gând. Dintre noi a sunat cineva la 112, de unde i s-a spus că nu e de competența poliției, să sunăm la protecția consumatorilor. Am sunat la protecția consumatorilor, unde am fost îndrumați să trimitem o plângere pe email. Era sâmbătă seara, nu mișca nimic în instituțiile statului de drept. Viața începea să semene cu filmul de la care tocmai ieșisem.

La un moment dat a apărut Robert, primul dintre angajații cinematografului care a catadicsit să se prezinte.

– Eu sunt proiecționistul, am fost chemat de acasă, sunt în timpul meu liber, am venit să văd ce se poate face, dar de vină este CD-ul primit de la organizatorii festivalului. Aveți dreptate, filmul nu se vede.

– OK, atunci dați-ne banii pe bilete și faceți rost de alt CD de la organizatori. Va pleca toată lumea acasă, promitem noi.

Robert s-a apucat să sune și el la administratorul cinematografului, identificat acum ca Valentin Burlacu – pe care colegii lui refuzaseră să-l numească până atunci de parcă ar fi fost membri ai unei societăți oculte. Se pare că domnul Burlacu i-ar fi zis la telefon lui Robert să-i transmită casierei să semneze că va da banii înapoi pe biletele ștampilate. Dar casiera nu voia și pace. Noi am început iar să vociferăm. Robert s-a enervat și ne-a amenințat că cheamă poliția. Să vină poliția! am strigat și noi.

Nu trece mult timp și în fața cinematografului chiar oprește o mașină de poliție. Îl vedem prin geam pe Robert, care ieșise afară ca să scape de noi, cum le explica precipitat polițiștilor ce se întâmplă înăutru, așa că atunci când au intrat agenții ne-am grăbit să le explicăm și noi punctul de vedere. Agenții ne spun că nu e treaba lor să facă să ni se dea banii înapoi, ci a protecției consumatorilor, ei au venit acolo doar ca să se asigure că nu devenim agresivi.

– Cine este doamna Șerban Alexandra, care ne-a chemat? întreabă un polițist.

– Eu – se aude vocea doamnei care dădea cu telefonul de masă, și care până atunci tot fugise de noi prin cinematograf ca să nu ne dea banii pe bilete.

Așa aflăm și noi pe cine „hărțuisem” până atunci. Se iscă din nou discuții, angajații cinematografului le spun polițiștilor că au fost bruscați de spectatori, noi suntem indignați de astfel de minciuni – până la urmă nu fusese decât o hărțuială verbală, nu mai mult – așa că un polițist ne amenință că ne amendează și ne dă afară din cinema. Un hohot general se iscă dintre noi. Cum adică, noi suntem și batjocoriți, cu banii pe bilete luați, filmul nevăzut, și amendați de poliție? Cineva verbalizează în sfârșit ceea ce simțeam toți: vă dați seama că ce se întâmplă aici este de fapt despre ce e vorba în film?

Polițistul dă înapoi, descumpănit de râsetele generale. Probabil dacă am fi fost mai puțini și-ar fi făcut și el planul de amenzi, dar era înconjurat de o gloată de cinefili revoltați și n-a mai zis nimic. Între timp cineva explică că e medic și că o ștampilă fără semnătură nu are nicio valoare, argument cu care în sfârșit este de acord și organul, doar că el tot nu putea să-i ordone casierei ce să facă. Păream blocați și cu poliția între noi.

Până la urmă intră în scenă, în sfârșit, și administratorul Burlacu. De la Moscova ar fi venit cineva mai rapid. Cu o față speriată dă asigurări, în fața noastră și a polițiștilor, că „dacă sunt bani în casierie” îi vom primi înapoi pe loc. Se duce la casieră și-i dă personal ordinul să dea banii oamenilor. Între timp ușile sălii se deschid și restul spectatorilor ies de la film, mai nedumeriți decât intraseră: s-a terminat după nici două ore, deși scria că are 140 de minute.

– Ce s-o fi întâmplat în jumătatea de oră lipsă din film? se întreba un domn mai în vârstă.

– Dar de ce a venit poliția? întreabă o altă doamnă, ieșită de la film direct în leviathan-ul local.

– Pentru că nu au vrut să ne dea banii înapoi pe bilete, răspundem noi, care ne așezasem iar la coadă ca să schimbăm biletele pe bani de data asta.

– A, se dau banii înapoi? zice doamna cu o sclipire bruscă în ochi.

Am plecat de la cinema Studio cu mai multe păreri de rău. Am primit banii înapoi (oricum nu era vorba de valoarea celor 12 lei, ci a principiului), dar am pierdut două ore enervante într-un scenariu prost, în loc să văd un film bun. Am fost la un pas să fiu amendată de poliție pentru că-mi ceream un drept de consumator, pe care de altfel nu fusese nicio instituție a statului dispusă să mi-l apere. Iar în final, de revolta noastră au profitat și alții care au stat în sală bine mersi, în timp ce noi „luptam” pe hol ca să provocăm o schimbare. Ca la revoluție, unii au strigat în piață și mai mulți au profitat că s-a băgat portocale la magazin.

Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă din sală am fi ieșit mai mulți, de ce nu chiar toți? În loc să stăm și să așteptăm să „se rezolve” lucrurile, sau să plângem că n-am înțeles nimic, să ne sculăm de pe scaun și să-i luăm de gât pe vinovați. Nu spun neapărat că angajații cinematografului erau vinovați de faptul că CD-ul ăla nu a mers, deși puteau să-l verifice înainte de a vinde biletele. Însă modul în care s-au comportat în fața revoltei noastre ne-a arătat că nu sunt obișnuiți ca spectatorii să le pretindă calitate, și nici să comunice într-o situație de criză. Poate că măcar din incidentul ăsta să fi învățat atâta lucru. Plus să-l strângă de oo pe organizatorul festivalului ca să le dea un produs testat data viitoare.

Eu am învățat că dacă mă revolt, mai devreme sau mai târziu obțin ceea ce vreau. Cu cât ne revoltăm mai mulți cu atât mai devreme vom obține ceea ce vrem. Sistemul, leviathan-ul, nu poate fi învins însă de unul singur. Și cred că asta arată și filmul, dacă voi reuși să-l văd pe tot 😉 Rulează luni, marți și joi la Studio. Sunt curioasă dacă o să fie difuzat întreg data viitoare. Sau măcar să vedem cum o sufoca domnul ăla frumos de la Moscova pe Lilia 😉

 

Etichete: Cinema, cinema Studio, film, filme rusesti, Leviathan, politie, protest, revoltă, Rusia, slider