Am condus zilele astea cam 1400 de km prin țară, pe șosele de munte, cu serpentine și ploaie, și n-am pățit nimic. A trebuit să mă întorc în București, unde în giratoriul de la Herăstrău (ăla de după Ambasada Chinei, când faci stânga spre Aviatorilor) era să intre în mine o duamnă cu Megane, care nu a fost în stare să-și păstreze banda din giratoriu și să iasă tot pe aia în bulevard.
OK, giratoriul ăla te pune în fața unor curbe pe care majoritatea le taie. Mulți dintre noi o facem când șoseaua e liberă, și nu incomodăm pe nimeni, dar nu când toate benzile sunt ocupate și e de bun simț, ca să nu zic regulamentar, să-ți păstrezi dracului banda ta, mai ales că e bine trasată cu vopsea pe asfalt și bulevardul pe care ieși din giratoriu are suficiente benzi cât să-ți permită să faci asta. Sau măcar semnalizezi și speri că ăla de lângă tine te lasă să-i tai fața.
Ea, duamna, mi-a tăiat fața în cel mai bădărănesc mod posibil. Cu nesimțire, fără semnalizare. A trebuit să frânez ca să nu-mi șteargă ea jumătatea stângă a mașinii, am lăsat-o să se bage în fața mea, pe banda mea, ca să se înfigă câțiva metri mai în față în coada kilometrică de la semafor. M-am încadrat și eu pe banda alăturată, ca să ajung în dreptul ei și să-i bat obrazul. Nu de altceva, dar după vreo șase ore de condus, nimerisem în cel mai prost trafic posibil din București (de la ora 18.30) și ce să facă două duamne la semafor, dacă tot nu s-au pupat pe aripi? Măcar să se păruiască din vorbe, m-am gândit.
– Nu vă supărați, în giratoriu mi-ați tăiat calea, în loc să vă păstrați banda. Dacă nu frânam ați fi intrat în mine, i-am zis eu, amabilă.
– E, asta e, vă plăteam dacă ar fi fost așa!, mi-a răspuns ea, cu aceeași amabilitate.
Cam asta a fost revenirea acasă astă seară, după câteva zile dulci-amare petrecute în sat la tata, unde nu, nu am rezolvat nimic cu succesiunea nici de data asta. Urăsc în mod oficial toată breasla notărească din țara asta, îmbuibată de bani și cu bășini birocratice în cap în loc de creier. Dar despre ce am făcut acolo urmează câteva reportaje zilele astea. Ăsta e doar un teasing, că de mai mult nu am energie acum.
Bomboana de pe colivă am găsit-o acasă. De fapt n-am mai găsit-o, pentru că dispăruse. Și anume pisicul cel mic, nebotezat încă, dar care deja fusese acceptat de Toshiba, și-a luat lumea în cap cât am fost eu plecată, și nu m-a mai așteptat. Nu am elucidat încă misterul dispariției lui și bănuiesc că Toshiba fiind singura martoră a fugii lui, nu îl vom elucida niciodată. Sunt tristă. Luna iulie nu a ajuns decât la jumătate și deja am contabilizat câteva eșece în ea. Viața (mea) e cam nașpa zilele astea…
Ieri am fost intr-o masina care de 2 ori era sa fie pocnita ca lumea a luat curba fara sa-si pastreze banda.
Si nu in Bucuresti 🙂
Hang on in there!
Capul sus!
Nimic nu e vesnic…
amin 😉
Am observat mai nou o marlanie la duamne in trafic de n-ai idee.
Mai acu vreo 2 saptamani blocheaza una o alee pe care resedeau vreo 7-8 masini ca sa se duca sa-si plateasca rcs/upc. Cand vine o intreb de ce-a parcat acolo ca ne-a blocat, Ma invita sa ma duc intr-o parte anatomica ce-i lipseste (nu e vb de aia responsabila cu bunul-simt) si-mi zice ca ea parcheaza unde are chef.
Partea proasta e ca nu era vreo pustoaica ci femeie matura la 45-50, aranjata/dichisita si nu etnie conlocuitoare.
mda, și asta tot așa matură era
ugh 🙁 nu-l cauti? o fi cazut din balcon. tinem pumnii sa va regasiti.
Au trecut deja două zile de când a dispărut, cred că e o zbatere inutilă
Am o prietenă a cărei pisică a dispărut întro bună zi de acasă. Locuiește la etajul 2 și cel mai probabil a căzut de pe pervazul ferestrei de la bucătărie, unde obișnuia să își facă veacul. Au regăsit-o după 6 luni, slabă, jegărită, dar…. întreagă, surpriză! – în fața scării alăturate de la bloc. Așadar, fusese tot timpul prin preajmă și ei nu au bănuit nimic, o credeau de mult dusă. Soarta…
Zi de zi mi se pare ca a conduce in oras e o cale sigura spre infarct sau atac cerebral. Conduc doar 15-20 de minute intre casa si serviciu, dar nu exista sa nu ma enervez intens de 2-3 ori la fiecare drum. Pietoni, soferi si biciclisti nesimtiti imi taie calea in fiecare zi. Pe de alta parte, alternativa transportului in comun ma expune altor stresuri, si prefer, totusi, cochilia masinii care ma izoleaza de lume. Care lume clar si-a pierdut busola.
Cit despre motanel, cum adica „a disparut”? Cineva i-a deschis o usa/geam pe unde a iesit, nu era, totusi, Houdini. Imi pare tare rau.
eu sunt extrem de departe de a fi un om superstitios. nu stiu cum se face ca majoritatea problemelor serioase ce le-am avut pana acum (spitalizari, table indoite..etc) au fost in luna iulie a unor diversi ani.
Noirocul meu ca nu conduc…am copil de crescut, nu ma tin curelele sa ma expun nervilor din trafic…