A venit în sfârșit ziua aia în care voi ajunge în satul în care a murit tata, ca să fac succesiunea după el. Cine își amintește tărășenia de anul trecut, cu notarii, știe despre ce e vorba, cine nu, să facă bine să citească din urmă, că a pierdut ceva important;)
Așa că azi m-am dus înarmată cu un stol de acte, la Direcția de Taxe și Impozite a sectorului 3, unde se află rolul fiscal al defunctului – deschis astă iarnă – ca să solicit o dovadă cum că mortul e cu impozitele la zi pentru jumătatea lui de apartament din București. Unica proprietate, de altfel, de care știu eu ca fiică prezumtiv moștenitoare, și pentru care mă strofoc atâta să fac succesiunea. Că între atâtea neveste pe care le-a avut, nu putea și tata să fi fost însurat cu mătușa Tamara înainte de moartea ei.
Ce vreau să spun este că azi am avut o surpriză plăcută să constat cum se lucrează la încasarea impozitelor în sectorul 3. În sediul recent renovat de la Sfânta Vineri au dispărut ghișeele alea de rahat în fața cărora stăteai umil și aplecat ca să ți se ia banii. Au pus niște aparate din alea de emis bonuri de ordine, persoanele fizice în stânga, alea juridice în dreapta. Cum am luat bonul și am intrat la persoane fizice, cum m-a luat în primire o duduie de la un birou. M-am așezat în fața ei, civilizat, i-am zis ce vreau, mi-a cerut actele (certificatul lui de deces, al meu de naștere, buletinul meu), m-a trimis alături să le fac copii xerox, mi-a zis să mă întorc la ea că mă așteaptă, am completat cererea în fața ei. Totul a fost calm, amabil, zâmbitor chiar. Uman. Mi-a dat apoi o hârtie ca să merg la casierie să plătesc impozitul pe casa pe care jumătate e proprietar tata. Dap, i-am dat bani în avans lui Negoiță, mi-am călcat pe inimă, dar măcar m-am simțit bine 😉
La casierie altă minune: am plătit cu cardul. Fără comision. Deci se poate, tovarăși! Ba chiar am primit un formular pe care dacă vreau să-l completez și să-l las la ei, voi primi credențiale ca să plătesc impozitul pe Internet de acuma. Laser, frate!
OK, să ne revenim. Suntem în România, totuși, iar birocrația n-a murit. Dimpotrivă, și-a extins aria de influență și pe lumea cealaltă. După ce toată procedura de mai sus a durat zece minute pe ceas, duduia de la birou mă pune să semnez pe toate copiile făcute, conform cu originalul, și să scriu pe cerere că „declar pe proprie răspundere că aceasta a fost și este singura proprietate de pe teritoriul României” – adică să declar în numele tatei. Care e mort.
Zice doamna:
– Asta e în numele tatăului dumneavoastră, dar așa se cere…
Serios, aș vrea tare mult să-l cunosc și eu pe luminatul ăla care a gândit aberația asta. Să ceară o declarație pe proprie răspundere de la un mort, pe cererea de extras de rol fiscal depusă de prezumtivul lui moștenitor, pentru a dezbate succesiunea. Adică acea operațiune în care se presupune că s-ar putea afla și de eventuale alte proprietăți ale mortului. Bine, nu e cazul tatei, dar dacă totuși…?
Pe urmă, chiar dacă să zicem că la data asta apartamentul mamei e singura bucată de proprietate care se mai află pe numele tatei, e foarte posibil ca ea să nu fi fost singura din toată viața lui. Poate o fi mai avut ceva și a vândut la un moment dat în viață. Și eu să habar n-am. Și oricum, ce mai contează acum? Eu cer un certificat de rol fiscal de la o instituție a statului care se presupune că ar avea o evidență a proprietăților individului respectiv. Să verifice ei istoricul mortului, nu e treaba mea. Și mai ales nu e normal să mă pună pe mine să declar în numele lui ceva ce n-am cum să știu cu certitudine.
Dar am declarat, că aveam nevoie de hârtia asta cu valabilitate limitată, și fără de care notarul din sat – altă minune birocratică românească – nu-mi va deschide dosarul de succesiunea și nu-mi va lua o pălărie de bani doar ca să-mi dea altă hârtie în care zice că sunt unica fiică a lui tata și deci am dreptul la jumătate din apartamentul mamei. Pentru care de la anul voi plăti impozitul în calitate de titular, nu de mort ca până acum.
Bine măcar că plata impozitelor în sectorul 3 a devenit o plăcere.
Mai e un pic pina departe…
Inceput bun. Mai trebuie ca la ghiseul ala sa faci si plata, sa-si faca ei copiile de care au nevoie si chiar e bine. Adica rezolvi totul intr-u timp rezonabil si la un singur ghiseu.
Mai tineti minte? DACA VREI CU ADEVARAT, POTI – ADIDAS TORSION.
Despre absurditati, vorbim alta data…
Dragă Dollo, nu știu în alte părți cum e, dar la Trezoreriile sectoarelor 2 (pe Ferdinand), respectiv 6 (Calea Giulești nr. 3) cam tot așa e. Am avut de plătit niște taxe pentru certificatul de cazier judiciar și am scăpat nesperat de repede. În 5 minute eram cu treaba rezolvată și ieșit pe ușă. Uimitor, nu? Se pare că s-au mai schimbat câte puțin lucrurile în țara asta, pe ici, pe colo.
cam asa e si la sectorul 1, pe biserica amzei.
numa’ ca tre’ sa le spui de la inceput de card. ca daca te duci si zici cash, si apoi constati ca nu ai suficient in portofel si vrei card, iese cel putin cu niste priviri ultra furioase si ceva mustruluiala. (totusi cred ca au auzit-o p-aia cu „sunt cetatean european si am drepturi” ca altfel ar iesi cu circ 🙂 ).
sincer, eu inca nu-mi revin de cand am auzit ineptia ca dovada filiatiei se face cu actul de casatorie al parintilor.
A trebuit sa fac succesiunea dupa al’ batran care nu facuse dupa a’ batrana … si notarul zice sa aduc martori ca sunt a lu’ tata si a lu’ mama … pai sigur ca sunt ! ca mi-au spus si cand au procedat la pusul temeliei viitorului eu … daaaa, da’ tre’ sa aduceti martori … martori ? la ce ? cand m-au „pus la cale” ?? … nuuuu; martori ca nu mai sunt si altii … adica mama sau tata sa fi „calcat stramb” ? si sa vina vreun bastard sa imi puna regatul in pericol ? pai se poate? au fost oameni cu frica lui Dumnezeu, nu os imparatesc sa lase „urme” pe unde au trecut … nu stiu, asa trebuie, cineva care sa declare ca stie ca sunteti unicul copil … pai pe cine sa aduc ? ca si daca au facut vreo „boacana”, nu s-au laudat; si apoi cei mai multi sunt dusi sau „dusi” … nu stiu, tre’, ca asa-i legea …
Si m-am dus cu doua persoane care ii cunoscusera pe parinti. Pe la jumatatea povestirii primeia (de abia ajunsese la gimnaziu) a spus „da, bine, multumesc !” si a trecut la a doua, dar n-a rezistat decat pana la cum i-a facut rost al’ batranu’ de butelie ca ea era vaduva de razboi si nu putea …
Au trecut vremurile in care se strangea mana sau se bea aldamasul iar astea erau „litera de lege”. Din cauza atator si atator potlogari si nemernici, acum trebuie sa aduci hartii, peste hartii, peste hartii …
Da, se pare ca a inceput sa se schimbe cate ceva in modul in care se misca administratia. Dar nu peste tot ! Plata unor taxe si impozite – nu stiu cum se face ca la voi merge atat de repede treaba, la mine sunt cozi pe cate doua randuri din cauza faptului ca din patru ghisee (din alea din care tre’ sa te apleci si sa vorbesti pe o gaura in geam, la nivelul tejghelei fiindca microfomul si aparatura de amplificare nu functioneaza intotdeuna) lucreaza numai doua iar la intrebarea (legitima) „de ce nu lucreaza toate ghiseele ?” ti se raspunde acru-nesimtit „daca vreti puteti sa platiti online ca nu trebuie sa stati la rand”.