Mimetism

Am revăzut aseară filmul „Copilul din Guantanamo – Omar Khadr” în probabil cel mai potrivit moment pentru asta. Ce poate încheia mai bine o zi cu atentate teroriste decât să vezi un film documentar despre ghinionul unui copil împins de părinți într-o ideologie a războiului pe care nu o înțelegea, dar a împărtășit-o din oficiu, copil capturat, deținut și torturat apoi de lumea „civilizată” timp de 13 ani pentru niște crime de război pe care le-a recunoscut doar ca să scape din pușcărie?

Insist să vă spun că filmul ăsta este o poveste despre mai mult decât terorism și lupta împotriva lui. Este o ilustrare perfectă a mimetismului din societatea modernă și poate fi citit în aceeași cheie de ambele tabere. Omar Khadr avea 8 ani când a plecat din Canada cu părinții în Afganistan. Acolo s-a lăsat influențat de familie și a îmbrățișat cauza isalmistă fără să se gândească la moralitatea acțiunilor lui. Puneți-i acum o mitralieră în brațe copilului vostru de 12-13 ani și vedeți cum reacționează.

În primii ani de detenție am fost un dezastru emoțional și ideologic. Eram pus pe lângă niște oameni, începeam să mă port ca ei. Eram mutat cu alții, mă adaptam imediat la noii vecini – Omar Khadr, adolescent încarcerat la Guantanamo

La 15 ani a fost prins în ambuscada creată de soldații americani veniți pe pământ afgan ca să stârpească teroriștii. Rănit, a fost încarcerat la Guantanamo de unde a mai scăpat la 28 de ani, datorită tenacității unui avocat canadian care a văzut în el doar un puști speriat, nu un terorist feroce. În închisoare nu a avut acces la nicio sursă de informare/educare, nimic în afară de interogatorii terifiante, abuzuri sexuale, tortură și socializare cu alți arabi, deținuți ca și el. Omar spune la un moment dat în film că a avut ani întregi în închisoare când lua „forma” mediului în care era transferat. Așa și-a petrecut adolescența și prima tinerețe, copiindu-i pe alții, în lipsa altor repere. Gândiți-vă la cum ies tinerii de casele de copii de la noi, apoi imaginați-vă că Guantanamo nu e o casă de copii. Apoi gândiți-vă la unii din societatea noastră multilateral dezvoltată care, deși au la dispoziție surse de informare și libertate, aleg să urmeze pe unii și pe alții, fără discernământ. Facebook este o oglindă perfectă a acestei realități.

Paradoxal, tânărul Omar pare azi un individ remarcabil de stabil psihic pentru istoria traversată, are păreri bine conturate despre viața lui și ceea ce i s-a întâmplat. Regizorul filmului, Patrick Reed, spunea aseară după film că a proiectat filmul la Toronto, în prezența familiei lui Omar. La final unul dintre frații lui Omar a venit la regizor și i-a spus că e fericit că a putut astfel să-și vadă fratele, că a crescut și a devenit un adult echilibrat, ceea ce nu se poate spune despre fratele crescut în libertate.

Dar mimetismul nu lovește o singură tabără. Unul dintre foștii interogatori ai lui Omar, un soldat american care s-a îmbătat într-o noapte pe front până a ajuns în spital, a fost sancționat de superiori pentru asta, scos din luptă și pus să-și încerce forțele pe prizonierii de război. „La 22 de ani, să fii în iadul ăla din Afganistan și să ai liber să fii dur cu deținuții, este ceva ce-ți poate da senzații nebănuite de putere” – declară spășit azi americanul, dintr-o închisoare probabil federală, unde ispășește propriul teribilism, faptul că s-a lăsat dus de val într-un război pe care nici el, nici mulți dintre noi nu-l înțelegem. Ca și Omar, americanul pare azi o victimă a incapacității/imposibilității de discernere între bine și rău la un moment dat în viață.

Un alt vorbitor din film, un fost șef al procurorilor de la Guantanamo, vorbește despre simulacrul de proces prin care a trecut Omar, generat de faptul că forțele aliate nu prea știau ce să facă cu prizonierii de război, despre frica ce stă la baza deciziilor luate în acest război pierdut cu teroriștii, despre faptul că generațiile crescute după septembrie 2011 nu mai știu cum era America înainte de această dată și la ce a renunțat Occidentul după această pierdere a „virginității”, la libertate, legalitate, curaj.

Și când nu știi ce a fost, cum a fost sau ce să faci, faci și tu ce fac alții.

Priviți tot ce se întâmplă în lumea reală sau virtuală, nu numai în aceste zile când suntem din nou rupți în două de subiectul „terorism”, ci în orice dispută. Oamenii nu au păreri proprii bazate pe cunoaștere sau măcar o minimă informare pe un subiect pe care se apucă să deschidă gura, au doar impresia că au o părere. Așa că îi urmează pe unii și pe alții, „lideri de opinie” care aberează pe diverse wall-uri, se ambalează, combat cu aplomb și fără argumente pe oricine încearcă să aibă o părere diferită sau chiar să se abțină.

Soluția ne stă multora la îndemână: înainte de a lua forma și părerile altora, citiți, informați-vă, judecați un pic dacă merită să vă alăturați unei cauze, fie și numai cu un like. Sau dacă asta vi se pare prea greu, faceți un exercițiu de imaginație: dacă ați fi în locul lui Omar, la 13 ani? Ce-ați face în locul soldatului american trimis pe front ca să apere valorile occidentale de niște barbari? Ce-ați face în locul unui copil care nu are ce mânca, și a învățat acasă numai cum să fure? Ce ați face în locul fumătorului, dar în locul nefumătorului? Ce-ați face dacă nu v-ar spune nimeni ce să faceți, dar ar trebui să luați singuri o decizie?

Filmul mai poate fi văzut azi, la ora 20.30, la Cinema Eforie, în cadrul Festivalului One World

Etichete: atentatele de la 11 Septembrie, Copilul din Guantanamo, mimetism, Omar Khadr, prostie, terorism