Despre dating, familie, cinste și alte complicații

În România deținuții se dau în judecată ca să se întâlnească și eventual căsătorească, în Spania există închisori pentru mama, tata și copilul. Viața de familie e grea și în libertate. Un vasluian a trebuit să fugă de pușcărie din România, că să descopere că-și poate crește copiii și din muncă cinstită. La Londra.

Am petrecut mare parte din săptămâna care a trecut la o pușcărie, unde am intervievat mai mulți deținuți extrădați în România din țările alea bune europene. Directorul penitenciarului spunea că afară sunt peste 12.000 de deținuți români, adică aproape jumătate din câți avem închiși în țară. Unele state se lasă înduioșate de condițiile proaste de la noi și nu îi extrădează. În altele există probabil o convenție tacită în sistemele lor de justiție, ca să scape de ei, așa că se trece mai rapid peste secțiunea aia din procedură în care ar trebui să le explice deținuților că pot refuza și chiar contesta extrădarea. Olanda, de exemplu, care se știe că are deficit de hoți și le închiriază penitenciare norvegienilor, a anunțat chiar săptămâna asta că sistează extrădările spre România, deci vom asista cât de curând la un exod al viitorilor condamnați care se vor duce pe la Amsterdam ca să-și aștepte sentințele, știind că dacă îi va prinde mandatul european de arestare acolo, vor rămâne să execute câțiva ani în condiții de trai pe care mulți dintre noi nu le avem nici acasă în libertate.

Am cunoscut zilele astea o duzină de oameni, așa că am zis să vă povestesc câteva chestii care mi-au atras atenția. În principal e vorba despre mentalitatea lor, acea lejeritate cu care privesc încălcarea regulilor și deci pedepsele primite, și despre viețile lor de familie. În închisoare sau afară. E o lume aparte, care trăiește după alte reguli decât vedem, citim și auzim noi în bulele noastre în care ne amăgim că schimbăm lumea. N-o schimbăm, deci mai bine s-o cunoaștem:

  • relaxarea – cu foarte puține excepții, oamenii cu care am vorbit priveau această perioadă din viața lor cu resemnare, ba chiar relaxare. Știu exact ce spune legea în cazul lor – Codul penal e cea mai împrumutată carte de la biblioteca închisorii – știu la ce reduceri de pedepse să se aștepte, ba chiar le calculează la zi, pentru că deținuții își contabilizează anii de pușcărie în zile, precum gravidele vorbesc de sarcină în săptămâni. Fiecare știe ce regim de executare a pedepsei i se cuvine, în funcție de numărul de ani și se revoltă dacă e nedreptățit sau amânat. E o abordare a vieții complet străină nouă ăstora care nu am făcut vreo oră de detenție și pentru care probabil s-ar sfârși lumea dacă am păți asta. Mulți dintre oamenii ăia, însă, au cunoscut mai degrabă viața de dincolo de gratii decât asta de afară, așa că sunt deja adaptați acolo, nu afară.
  • poveștile – mulți își încep povestea cu n-am știut. N-a știut că era condamnat în țară, deși știa foarte bine că făcuse ceva apoi fugise în străinătate, sperând să i se piardă urma. Pe măsură ce înaintam cu întrebările se contura povestea și descopereai că de fapt omul știuse, avea chiar mai multe condamnări, dar aia ultima avea ceva special. Apoi pentru că n-a știut să facă altceva nici pe dincolo – mulți abia dacă au 4 sau 8 clase – a ajuns la pușcărie și acolo l-a găsit și chemarea la vatră. Unii își asumă și povestesc despre fapte la persoana întâi, alții folosesc expresii impersonale: s-a furat un telefon, el era doar prin preajmă, îl știa pe hoț, apoi s-a trezit condamnat în lipsă. Nu i s-a trimis citație, nici sentință, e nevinovat.
  • familia – fie că au sau nu neveste/concubine și copii, viețile lor de familie suferă și de multe ori se destramă în timpul ispășirii pedepsei. Sigur, trebuia să se gândească la asta înainte de a comite fapta, dar unii fură pentru că doar asta au învățat în mediul în care au trăit sau e singura cale pe care o știu ca să-și întrețină familia. Apoi ajunși la pușcărie, distanța, sărăcia sau ghinionul continuă să le trăiască viețile, nu ei. Unii au intrat la închisoare și cu consoartele, însă pentru că organizarea penitenciarelor noastre nu e orientată spre protejarea vieții de familie se întâmplă ca soții să nu reușească să se vadă deloc în timpul detenției, deși au acest drept. Ca să se întâmple asta ar trebui ca închisoarea în care se află unul dintre ei să-l trimită cu o mașină la închisoarea în care se află soțul și să le ofere astfel dreptul la vizită. Alții refuză să-și aducă nevestele, copiii sau părinții ca să-i vadă în starea aia. Totuși stau cu grijă că cei rămași afară îi vor uita, își vor găsi pe altcineva…
  • dating-ul – penitenciarul în care am fost a avut până acum câțiva ani și o secție pentru femei. A desființat-o din mai multe motive, însă unul serios care a stat la baza deciziei de a face penitenciare unisex a fost faptul că deținuții de ambe sexe abuzau de sistem ca să se întâlnească. Metoda de comunicare între deținuți într-un penitenciar este strigatul de la geam. Se strigau – un fel de flirt – făceau cunoștință, nume, prenume, adresă, apoi se dădeau în judecată reciproc ca să se poată întâlni în persoană în instanță. Penitenciarul ajunsese să aibă și câte 200 de prezentări la instanțe pe zi, ceea ce însemna cheltuieli uriașe de personal și carburanți, ca să-i plimbe pe deținuți de la pușcărie la tribunale, doar ca să se cunoască. Odată ce se vedeau renunțau la judecată și urma etapa a doua, dacă se plăceau. Făceau cereri să se căsătorească în penitenciar, ceea ce le aducea un drept se vizită intimă de 48 de ore. Moda asta a dating-ului în boxa acuzaților continuă să aglomereze justiția și azi, dar e folosită mai mult de cei care se cunosc deja. O fac din plictiseală sau de dor. De exemplu un deținut povestea că un judecător închis la București cică ar fi amorezat de o avocată deținută la Târgșor. I-a făcut o afacere, cum le zic deținuții la procese, și spera s-o vadă în instanță, doar că ea nu s-a prezentat și el suferă. În fine, ceilalți judecători care încă își fac meseria și sunt nevoiți să proceseze toate dosarele astea absurde au încercat să-i mai descurajeze pe câte unii, refuzând să le închidă procesele atunci când anunțau că retrag plângerile. Dar asta nu prea e legal.
  • închisori pentru familiști – frica de a nu se înmulți deținuții prin sex nu o au toate popoarele. Un extrădat din Spania ne-a povestit că a executat zece ani de închisoare acolo, pentru trafic de droguri, împreună cu concubina. Fiind închiși la același penitenciar aveau drept de vizită intimă de două ori pe lună și într-una din vizitele astea a fost concepută și fiica lor. Când a rămas gravidă concubina, penitenciarul i-a mutat pe amândoi în aceeași cameră, unde au trăit fericiți până când copila a împlinit trei ani și a fost trimisă la bunici. Nu erau un caz singular, închisoarea Aranjuez are un corp special destinat familiștilor în care trăiesc cam o sută de familii. Copilul mergea la creșă cu alți copii de deținuți, săptămânal erau scoși în excursie cu autobuzul în comunitate și în primii ani de viață a crescut înconjurat de dragostea părinților fără să-i lipsească nimic. La noi legea nu permite așa ceva, o femeie care rămâne gravidă în închisoare poate să nască și să păstreze copilul maxim un an cu ea, sunt camere speciale pentru asta la Târgșor. Despărțirea de copil este oricum dureroasă și la un an, și la trei, asta e clar. Deținutul venit din Spania povestea că au plâns amândoi câteva nopți la rând după ce a plecat copilul la bunici. Iar penitenciarul le-a permis să mai rămână împreună în aceeași cameră încă trei luni după despărțirea de copil, ca să treacă mai ușor peste asta, apoi au executat pedepsele în celule separate ca și până la copil. La norvegieni de exemplu nu e permisă deloc păstrarea copilului în penitenciar cu mama, pentru că în constituție scrie că nimeni nu trebuie să fie închis pe nedrept. E discutabil cât de mult înțelege copilul că e închis pe nedrept sau mai degrabă că e despărțit de mamă la câteva zile de la naștere.
  • banii de buzunar – deținutul povestește că în Spania nu le-a lipsit nimic în închisoare, mâncarea era de foarte bună calitate și suficientă, iar dacă nu fumează sau droghează un deținut nu are nevoie de niciun ban în plus, pentru că primește tot de la penitenciar. Fiecare ar totuși dreptul să facă cumpărături de la magazinul închisorii în valoare de 100 de euro lunar. La noi în penitenciare limita de cumpărături lunare e de 1000 de lei (cam 250 de euro) și, zicea același deținut, prețurile sunt atât de mari încât cu banii ăștia abia dacă poți cumpăra un sfert din ce puteai cumpăra cu 100 de euro în Spania. Majoritatea celor cu care am discutat nu mănâncă mâncarea închisorii. Trebuie să fie foarte sărac un deținut ca să mănânce ce i se dă în penitenciar.
  • se poate trăi și din munca cinstită – un vasluian condamnat aici pentru tentativă de tâlhărie a fugit la Londra când știa că urmează să fie condamnat. Povestește că are trei copii care trăiesc cu soția lui la marginea Vasluiului, din ajutoare sociale. El are doar câteva clase, iar în România a trăit din furat. Ultima ispravă a fost doar o tentativă pentru că nu a avut inima să meargă până la capăt. Cineva le-a dat un pont că într-o casă de la București ar fi mari sume de bani proveniți din prostituție și droguri, deci negri, și care nu pot fi reclamați la poliție. Cei care ar urma să fie lăsați fără banii ăștia ar fi fost niște drogați veniți de afară. Când au ajuns la fața locului au constatat că era o casă de oameni normali și n-au făcut decât să sară gardul ca să constate asta. Din modul în care povestește și rostește cuvintele prostituție sau drogați, se vede disprețul pe care-l are pentru categoriile astea. Pesemne o prostituată și un drogat sunt mult mai jos decât un tâlhar sincer pe scara socială. Fugit în UK, vasluianul a început să muncească la negru în construcții și să trimită bani acasă. Dar după câțiva ani l-a lovit dorul de copii și s-a predat. Ca să-l citez exact a spus așa: „am văzut că se pot câștiga bani și din muncă cinstită și am zis că să vin acasă, să ispășesc pedeapsa și să-mi cresc copiii, că și așa nu mă mai cunosc de câțiva ani”. Omul părea sincer. Sunt curioasă ce va alege el să facă după ce iese de la pușcărie, pentru că a trebuit să descopere munca cinstită abia la Londra. În mod clar Vasluiul nu i-a oferit această șansă la timp și mă îndoiesc că i-o va oferi  prea curând.
  • mentalitate de gardian – personalul de penitenciar pare a fi cea mai tolerantă categorie de populație față de deținuți. Traiul în comun, zi de zi, cu pleava societății îi face pe agenții de penitenciar să fie mai înțelegători și mai puțin categorici decât noi, restul, când vine vorba de păcatele omenești. Spre deosebire de polițiști – siliți să-i prindă – și de restul cetățenilor – fie victime ale deținuților, fie ipocriți care n-au greșit niciodată în viața lor – gardienii nu vor ca deținuții să putrezească în pușcărie și să nu se mai audă niciodată de ei. Unul dintre agenți îmi spunea că dacă ar fi după el nu ar umple penitenciarul cu oameni care nu au ce căuta acolo, cum ar fi cei prinși fără permis, ci i-ar condamna la muncă în folosul comunității sau chiar la locul de muncă, cum era pe vremuri. Conform datelor de pe site-ul ANP avem peste 670 de deținuți condamnați pentru că au condus fără permis. De zece ori mai mulți decât cei prinși că au luat mită, ceea ce pe mine una mă cam surprinde. O dată pentru că îmi dau seama că ăștia 670 sunt doar cei prinși – vă dați seama câți circulă pe șosele? – și a doua oară că în România asta în care 19 milioane de oameni umblăm cu corupția și șpaga în gură zi de zi, avem la pușcărie numai 59 de deținuți care au luat mită. În rest îi disprețuim din rărunchi pe toți pușcăriașii și am vrea să nu-i mai vedem niciodată liberi, printre noi, cei fără de păcate.

foto Elliott Erwitt

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

5 comentarii la “Despre dating, familie, cinste și alte complicații” Subscribe

  1. mihai 09/10/2017 at 10:46 #

    „E discutabil cât de mult înțelege copilul că e închis pe nedrept sau mai degrabă că e despărțit de mamă la câteva zile de la naștere.”

    Foarte bine punctat.

    Noi am dat copilul la creșă pe la un an și jumătate. Vreo 3 ore pe zi sau cam așa ceva. A fost rău de tot. În afara noastră și a copilului toată lumea era relaxată: „e în regulă, toți copiii plâng când sunt duși prima oară la creșă!” L-am auzit clar cum plângea înăuntru în timp ce mă îndepărtam de clădire. Am fost neom toată ziua.

    Am rămas cu senzația foarte clară că sistemul creșelor moderne este fundamental greșit, iar, ca o particularitate, concediul de maternitate american de doar 12 săptămâni e o barbarie crasă. Idem pentru copiii născuți în penitenciarele norvegiene.

  2. marin 11/10/2017 at 00:08 #

    eu as da pedeapsa cu moartea ptr toti detinutii, de mai multe ori la rand, timp de 50 de ani. sa vedem dupa aia cine se mai apuca de furat. daca in Romania sunt doar cateva zeci de mii de puscariasi, nici nu e o mare paguba. daca as avea posibilitatea, as clarifica foarte rapid situatia. sa fie puscariile goale, si oiricine intra acolo sa iasa degraba si cu picioarele inainte.

    • mihai 11/10/2017 at 09:51 #

      Sunt două aspecte aici:
      1) De ce doar pentru furt? Se poate ușor argumenta că aceeași pedeapsă se poata aplica oricărei infracțiuni. Ceea ce duce la…
      2) Nu vei mai avea fărădelegi, dar nici bogăție. De fapt, se va muri de foame în regimul tău.

      • marin 13/10/2017 at 05:58 #

        sa inteleg ca bogatia e posibila doar prin furt?

        • mihai 13/10/2017 at 10:21 #

          Nu, bogăția e posibiliă doar prin spirit antreprenorial, iar spiritul antreprenorial se manifestă doar în prezența libertății de inițiativă. Ori, în condițiile în care la riscurile inerente antreprenoriatului se mai adaugă cel de a plăti cu capul pentru o greșeală neintenționată, sau poate doar imaginată de organele judiciare, potențialul antreprenor nu va mai dori să inițieze nimic, pe principiul „cine nu muncește nu greșește”.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!