Frankly my dear, I don’t give a damn!

A doua cea mai citită carte după Biblie și celebra ei frază de final pe care Rhett i-o spune lui Scarlett la despărțire. Pe aripile vântului, la clubul de carte, wăi!

Să recitești după 30 de ani cartea vieții tale și să fii la fel de prins de poveste ca prima dată, deși știi foarte bine și cum se termină, iar unele pasaje aproape că le știi pe de rost, toate astea spun ceva despre tine – că n-ai evoluat emoțional aproape deloc? – sau despre carte – că e totuși o carte scrisă bine.

Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell, a fost contribuția mea la lista de cărți clasice de căpătâi propuse tura asta la clubul de carte. Prin urmare, dacă n-ați auzit de carte decât cu ocazia scandalurilor generate în ultimii ani, de tenta politic incorectă a filmului, aveți acum șansa să aflați mai multe și poate, de ce nu, să puneți și voi mâna pe o carte bună, cum se scria pe vremuri.

Multă vreme, înainte să apară google și wiki, eu am trăit cu impresia că femeia asta a scris la viața ei o carte și bună, considerând probabil că nu mai are rost să demonstrezi nimic după o capodoperă. Ba am fost chiar enervată pe aia care a scris o posibilă continuare, în 1991 (Scarlett), pentru că mi se pare că finalul imaginat de Mitchell e perfect și nu trebuie să vină altcineva să ne spună ce crede că se va întâmpla după. Las că putem și noi să ne imaginăm.

E, am aflat abia acum că Margaret Mitchell n-a mai scris altceva pentru că n-a mai apucat.

Ce poate să iasă din plictiseală

Jurnalistă din Georgia, stat american în care se și petrece acțiunea cărții. Margaret a crescut într-o familie și o comunitate încă marcate de războiul civil american și urmările lui. Toate poveștile auzite în copilărie și adolescență de Margaret erau de fapt legende nostalgice despre frumoasa viață sudistă a stăpânilor de plantații de bumbac și de sclavi, despre vitejia cavalerilor sudiști, omițând însă și partea de înfrângere dureroasă în războiul care a fost necesar pentru eliberarea negrilor. Ea povestește, într-un interviu, că a fost surprinsă să afle abia la școală că sudul a fost învins în războiul civil, deoarece familia ei era plină de bunici, unchi și mătuși care proslăveau eroismul sudiștilor în luptele de secesiune.

Margaret Mitchell

Margaret s-a apucat să scrie romanul ăsta, stând acasă cu o gleznă sucită. Exasperat că trebuia să-i tot aducă cărți ca să nu se plictisească, soțul ei cică i-ar fi zis că mai bine se apucă să scrie ea ceva, decât să citească sute de romane proaste. Zece ani mai târziu și mai multe rescrieri, în 1936, a fost publicat romanul ăsta care avea să fie un succes internațional, premiat și ecranizat. Margaret avea 36 de ani atunci, se afla la a doua căsnicie și nu mai scrisese altceva în afară de reportaje sau interviuri (unul chiar cu Rudolf Valentino, pentru cine s-a născut suficient de devreme ca să știe cine a fost tipul).

Cică ea se aștepta să vândă vreo 5000 de exemplare, însă cartea s-a vândut numai în primul an într-un milion de copii, ajungând la peste șapte milioane în 1939, la lansarea filmului. Ecranizarea din 1939 a avut o distribuție impresionantă (Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland), a luat mai multe Oscaruri (primul din istorie pentru o actriță de culoare și evident pentru rol principal feminin), iar filmul a rămas de atunci unul cu mare succes de box office, multe decenii.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Margaret s-a apucat să voluntarieze pentru Crucea Roșie, iar după război s-a întors acasă, hotărâtă să scrie din nou. Nu a mai apucat pentru că a murit la 49 de ani, călcată de o mașină. Cartea ei este considerată a doua cea mai citită după Biblie, cel puțin în spațiul american. În biblioteca mea, e una dintre cele cinci-șase cărți păstrate atunci când mi-am donat toată agoniseala.

Cartea unei iluzii colective și a unei obsesii adolescentine – ambele se termină prost

Ce e așa minunat la cartea asta? Eu aș zice că tot, de la scriitura simplă, dar antrenantă, cu umor fin, la personajele vii care te captivează și te fac să le iubești. Mai ales dacă ești o tânără impresionabilă, cum am fost eu când l-am citit prima dată și m-am îndrăgostit ca nebuna de Rhett Butler, bărbatul sexy și nonconformist care n-are noroc în dragoste.

Deși are peste 800 de pagini, e genul de poveste în care te afunzi și n-ai mai vrea să se termine. Narațiunea se dezvoltă în cei patru-cinci ani de război civil (1861-1865) plus cei 12 ani de după război, în așa numita perioadă de reconstrucție a sudului devastat de război. Personajul principal este tânăra capricioasă Scarlett O’Hara, fiica cea mare a unei familii de plantatori de bumbac din statul Georgia, și urmărește viața ei în acești ani, cele trei căsnicii, pierderea prietenilor și a averii familiei în timpul războiului, încercările de a ieși din canoanele feminine ale epocii și maturizarea în cele din urmă. Caracterul ei evoluează pe fundalul unei obsesii adolescentine ce îi acaparează viața și se lungește absurd, împiedicând-o să vadă limpede ce vrea de la viață.

De fapt povestea împletește două mari iluzii: pe cea a lui Scarlett, care crede că-l iubește pe Ashley și aleargă după el timp de 15 ani, și iluzia colectivă a sudiștilor, care credeau că stilul lor de viață și vitejia bărbaților lor vor fi suficiente în lupta cu yankeii, pierzând din vedere că nu sunt nici la fel de dotați ca americanii din nord și nici nu vor avea susținerea externă necesară ca să reziste unui război de câțiva ani. Pasiunea lui Scarlett și a societății sudiste, pentru cauzele pierdute, dau rezultate similare. Cartea nu se închide până când nu este răsucită și ultima piatră sub care se ascunde ultima iluzie. Toată lumea pierde câte ceva în acest apus de lume veche și răsărit de lume nouă.

Dulcea viață de pe plantație

Romanul începe în atmosfera idilică a plantațiilor de bumbac, un tablou bucolic în care lucrurile aveau rânduiala lor bine stabilită de zeci de ani. Era o societate patriarhală, în care femeile știau că bunăstarea tuturor depinde de fericirea bărbaților, și lucrau necontenit la asta.

Această fericită influenţă feminină făcea ca societatea celor din Sud să fie atât de plăcută. Femeile ştiau că o ţară în care bărbaţii sunt mulţumiţi, în care nimeni nu-i contrazice şi nu le jigneşte vanitatea, e un loc plăcut de trăit pentru femei. Aşadar, din leagăn până în mormânt, femeile se străduiau să-i facă pe bărbaţi să se simtă satisfăcuţi de ei înşişi; iar bărbaţii, mulţumiţi, le răsplăteau prin curtenie şi adoraţie. De fapt, bărbaţii recunoşteau doamnelor orice calitate în afară de inteligenţă.

În societatea aristocratică a Georgiei, în care „nicio familie nu se gândea să se înrudească cu un om pe al cărui bunic nu-l cunoscuse nimeni”, iar obiceiul comitatului cerea ca „fetele să se înrudească cu familii stabilite de mai mult de douăzeci de ani în Sud, cu pământ şi sclavi şi cu vicii care erau la modă în timpul acela”, irlandezul rupt în fund Gerald O’Hara își câștigase averea la cărți și nevasta nobilă printr-un concurs de împrejurări norocoase. El avea trei fete cu buna lui soție Ellen, care era totodată și un soi de manager din umbră al plantației, știind să țină socotelile în ordine, cele trei fete în strună și cele câteva sute de sclavi în bună stare, astfel încât viața la Tara să fie o bucurie pentru toată lumea.

Sclavii erau și ei împărțiți în câteva categorii: unii folosiți la muncile casnice, alții erau învățați diverse meșteșuguri, iar cei care nu se pricepeau nici la servit în casă, nici la meșterit erau folosiți la cules bumbac sau crescut animale. Asta fiind considerată munca de jos, pe care chiar și negrii din casă se jenau s-o facă.

Lucrurile se petreceau similar și pe celelalte plantații vecine, cu mici deosebiri de hobby-uri ale stăpânilor. Unora le plăcea să crească cai, altora să citească și să asculte muzică, dar toți se întâlneau pe teritoriul politicos și plăcut al conversației lejere, în jurul grătarului sau la baluri și petreceri. Unica ocupație a tinerilor părea aceea de a flirta, dansa, vâna, către plăcuta destinație a căsătoriei. Evident, Scarlet nu făcea notă discordantă, singura ei trăsătură aparte era aceea că-i plăcea să fie centrul atenției și să flirteze cu cât mai mulți bărbați în același timp.

Vivien Leigh și Hattie McDaniel (Scarlett O’Hara și Mammy) ambele recompensate cu Oscar în 1939

Nu era neapărat o frumusețe, însă avea o poftă de viață care o făcea irezistibilă, o inteligență nativă care compensa lipsa totală de cultură și o încăpățânare specific irlandeză care o ajuta deseori să obțină ce voia. Cartea e plină de dovezi ale ignoranței lui Scarlet, care îi dau, firește, și mai mult farmec.

— Ce individ arogant, nu-i aşa? zise el, privind după Butler. Parcă ar fi din familia Borgia.

Degeaba se gândi Scarlett; nu-şi putu aminti nicio familie cu numele acesta în tot comitatul, nici în Atlanta, nici în Savannah.

— Nu-i cunosc. E rudă cu ei? Cine sunt?

O expresie ciudată se întipări pe faţa lui Charles; ruşinea şi mirarea se luptau cu dragostea. Dragostea triumfă, îşi dădu seama că e destul ca o fată să fie dulce, blândă şi frumoasă, fără să fie nevoie de o cultură care să-i întunece farmecul; răspunse repede.

— Borgia erau italieni.

— O, străini, zise Scarlett, pierzând orice interes.

Scarlett avea aproape orice-și dorea, prin urmare, ca tot omul care nu știe ce vrea, își dorea fix ce nu putea să aibă, fără să știe că de fapt nici nu-i trebuia. Ashley a fost, toată cartea, iluzia după care a alergat Scarlett. Când el s-a însurat cu verișoara lui, Melanie, s-a măritat și ea, de ciudă, cu fratele Melaniei. A rămas văduvă imediat, pentru că bietul Charles nici n-a apucat să pună mâna pe armă, a murit de pojar. La 16 ani, Scarlet se trezește văduvă, cu un copil, închisă într-un doliu impus de societate, pe care-l simțea cu atât mai absurd cu cât nu avea nicio tristețe, trăind în aceeași casă cu Melanie și așteptându-l amândouă pe Ashley să revină teafăr de la război.

Războiul cu noi înșine

Societatea asta plictisită de bunăstare a celor din sud se aruncase cu inconștiență în războiul cu restul statelor americane din nord, care-l aleseseră pe Abraham Lincoln în 1860 și amenințau că abolesc sclavia. Inițial șase state din sud, printre care și Georgia, au declarat ruperea de restul statelor din Uniune, invocând dreptul statelor de a se guverna cum vor. Ulterior li s-au alăturat alte patru state și au format Confederația statelor secesioniste. Războiul a fost pornit de sudiști fără să aibă habar că nu au în spate decât o agricultură arhaică, bazată pe negri exploatați pe plantații, în timp ce nordul era deja o societate industrializată, puternică.

Mitchell descrie fidel mecanismul acestei iluzii colective a sudului, despre războiul drept și victoria îndreptățită a vitejilor soldați sudiști care îi vor învinge pe yankei într-o săptămână… iluzie la care unii erau imuni, dar preferau să-și păstreze opiniile pentru ei și să joace în opereta entuziamului confederat. Scarlett – care detesta războiul pentru că o făcuse văduvă și-i închisese viața înainte de vreme – nu îndrăznea să-și spună cu voce tare părerea, pentru că nu se cădea, așa că juca mucalită rolul de mironosiță văduvă în marea farsă a frontului de acasă, unde femeile și bărbații neînrolați îngrijeau răniți, organizau baluri și alte acțiuni caritabile în sprijinul bravilor eroi de pe front.

Avea destul cap, şi trebuia să fie practică, şi nimeni să nu afle părerile ei. Ce mirată ar fi toată lumea de la bazar dacă i-ar afla părerile! Ce indignaţi ar fi dacă, deodată, ea s-ar sui pe estrada muzicii şi ar declara că e de părere că războiul trebuie să înceteze, astfel ca toată lumea să se poată duce acasă să cultive bumbac, şi să fie din nou multe petreceri, o mulţime de adoratori şi rochii de mătase verde!

Pe același teren se afla și Rhett Butler, un renegat de societatea sudistă, care fusese reacceptat de nevoie în timpul războiului pentru că forța blocada yankeilor și le aducea confederaților bunurile de care aveau nevoie și pe care ei nu le produceau. În fapt el știa să facă bani și nu se sfia să o arate, chiar dacă asta era considerată o tăsătură nedemnă, iar doamnele și domnii din sud preferau să-l considere un erou care le sprijină dreapta cauză altfel decât cu arma în mână, pe front.

Lumea nu-şi dă seama deloc că se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei vechi civilizaţii, ca şi din clădirea uneia noi – îi zicea Rhett lui Scarlett, care nu înțelegea o iotă pe vremea aceea.

Drama mai mare era trăită de oameni ca Ashley, care deși nu credea în cauză, îmbrăcase uniforma și plecase pe front, fără ca măcar să încerce să le spună camarazilor lui că greșesc, știind din start că se duce ori să moară, ori să piardă. Personajul Ashley este un amestec paradoxal de tradiție și progresism. Iubea viața molcomă din sud, în care îi fusese destinat un rol contemplativ – nu se aștepta de la el decât să performeze în viciile uzuale ale vremii: băut, jucat cărți, vânat, călărit, și o făcea deja foarte bine, chiar dacă nu „din toată inima”, cum spunea Gerald – însă în același timp visa să elibereze sclavii de pe plantația tatălui său, după ce acesta ar fi murit. Ashley este un tip care privește viața de pe margine, nu o trăiește, preferă să o cunoască din cărți și este ca atare victimă sigură a trecerii de la vechiul stil de viață sudist, în care era un privilegiat, la noua viață de după război, în care pierde tot și e silit să muncească fizic ca să-și întrețină familia. Pe cât e de conștient de asta, pe atât de mare îi e suferința.

Wilkes-ii sunt oameni bine în felul lor, dar sunt prea rafinaţi şi prea delicaţi, nu-i aşa? Merg bine pe un drum bun şi uscat, dar – nu uita cuvintele mele! – nu cred că ar putea ţine mult pe un drum noroios. Şi-au pierdut toată vlaga şi, dacă ar apare un pericol, nu cred că l-ar putea înfrunta. Rasă de vreme bună.

Rasismul cărții și „profesioniștii” celor două tabere

Protestele de la lansarea filmului

La mijlocul acestui război absurd au picat ca de obicei exact aceia pentru care chipurile se ducea lupta: negrii. Proclamația emancipării lor, semnată de Lincoln la un an după ce fusese ales președinte al SUA, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1963 și prevedea că cele aproape 4 milioane de sclavi din statele confederate trebuiau eliberați imediat. În realitate eliberarea avea loc pe măsură ce frontul cobora în statele sudice și le scotea independența din cap. Yankeii lăsau în urmă adesea plantații devastate, case incendiate, albi omorâți și negri „eliberați”, adică lăsați pe drumuri, să plece unde or vedea cu ochii pentru că erau cetățeni liberi.

Scenele descrise de Mitchell, deși fac parte dintr-o ficțiune până la urmă, sunt cu siguranță modul sudist de a vedea aceste fapte istorice, de aici și nemulțumirile vis a vis de tema rasială din carte, nemulțumiri care au existat încă de la publicare și au continuat până azi. În general referirile rasiste din carte sunt puse în gura sau gândurile lui Scarlett, care nu înțelege nevoia de eliberare a negrilor, pe care-i vede ca pe niște copii incapabili să aibă grijă de ei înșiși, pe care Ellen, mama ei, îi educa și îngrijea adesea ca pe propriii copii, și care nu suferiseră niciodată vreun comportament abuziv.

Bineînţeles, se purtau cum era de aşteptat din partea unor fiinţe destul de reduse. Ca nişte maimuţe sau copii lăsaţi liberi în mijlocul unor obiecte a căror valoare n-o înţelegeau, se dedau la tot felul de excese, fie din plăcerea de a distruge, fie din simplă inconştienţă.

Scarlet are totuși o relație apropiată cu Mammy – dădaca negresă care o crescuse – cu Pork, servitorul credincios al tatălui ei – pe care-l câștigase tot la poker, cu moșia – și în general cu personalul care le-a rămas credincios chiar și după emancipare, pentru că pur și simplu nu cunoscuseră altă viață, iar eliberarea pentru ei echivala cu alungarea din propria familie. Relațiile dintre stăpâni și sclavi, în povestea asta, sunt mai degrabă de familie decât de oprimare, de aici și protestele activiștilor negri la apariția cărții și a filmului. Pentru că în opinia lor, cartea prezintă o versiune edulcorată a sclavagismului.

Mitchel a refuzat să intre în polemica asta, spunând că ea a scris o carte și că nu face politică. Când s-a anunțat și ecranizarea, presa radicală a fost și mai vehementă împotriva poveștii care cucerise deja lumea. Criticii erau enervați că publicul înghite povestea ca atare și nu-i vede hibele rasiste, însă e destul de evident că celebritatea acestei cărți a fost un ingredient de neratat în lupta pentru emanciparea negrilor. Probabil că n-ar fi băgat nimeni în seamă o carte fără succes de public, indiferent ce fel de conținut corect sau incorect politic ar fi avut.

Mitchel îi scria în 1939 unei prietene că nu are de gând să-i lase pe „profesionștii negri” să-i schimbe sentimentele pe care deja le are față de comunitatea de culoare pe care o cunoaște și cu care împărtășește același respect. Ambele comunități, și negrii și sudiștii, au „profesioniștii” lor pe care nu-i iubește de fapt nicio comunitate.

I do not intend to let any trouble-making Professional Negros change my feelings towards the race with whom my relations have always been those of affection and mutual respect. There are Professional Negroes just as there are Professional Southerners and, from what I can learn from Negroes I have talked to, they are no more loved by their race than Professional Southerners are by as!”.

Un tablou destul de asemănător cu cel de azi, când viața ar fi mult mai liniștită dacă hoardele de „profesioniși” ai fiecărei extreme nu s-ar mai lua așa de în serios.

Sunt totuși și câteva replici în carte care trădează ipocrizia societății sudiste în privința sclaviei. Ar putea fi mici tentative ale autoarei de a păstra un oarecare echilibru. De exemplu scoaterea la licitație a doamnelor, la un bal de caritate pentru front, când domnii au fost invitați să ofere bani pentru a dansa cu o anume domnișoară. Cucoanele mai bătrâne s-au scandalizat, au leșinat, a fost nevoie de săruri, dar până la urmă s-a considerat că pentru cauză nimic nu e degradant. Melanie a fost singura care a verbalizat îndoiala, cu o comparație potrivită: „Nu crezi… nu crezi că e ca un târg de sclavi?”. Nu avea nicio problemă cu târgurile de sclavi, câtă vreme nu erau vânduți albii…

Mitchel arată și ipocrizia yankeilor, mai cu seamă a femeilor din nord care, după război, se stabiliseră în Atlanta, cu soții lor ofițerii yankei. Căutau bone la copii și au întrebat-o pe Scarlet ce le recomandă. Crescută de mâinile capabile ale lui Mammy, Scarlett le-a spus că nu vor găsi doici mai bune decât negresele, asta desigur dacă Biroul de emancipare a negrilor le-ar mai lăsa să muncească. Femeile yankee s-au scandalizat, spunând că nici prin cap nu le-ar trece să-și dea copiii pe mâinile unor negri, afirmație care a indignat-o deopotrivă pe Scarlett, dar și pe bătrânul negru care-i mâna trăsura. Scarlett e descumpănită în fața acestei descoperiri: dacă yankeilor nu le plăceau negrii, de ce luptaseră un război ca să îi elibereze?

Problemele puse de negrii eliberați, care se aciuaseră în marginea orașelor și se dedau la furturi și fărădelegi, din lipsă de venituri și ocupație, au condus la nașterea celebrului Ku Klux Klan. Așa îl motivează Mitchell. Nu că sudiștii ar fi văzut în asta o formă subversivă de a continua războiul cu yankeii care-i contropiseră, ci ca pe o formă de a-și proteja de exemplu femeile albe, care nu mai puteau să umble libere pe străzi de frica negrilor eliberați, care se obrăzniciseră și se dădeau la ele. Yankeii le dăduseră nas și păreau imposibil de strunit. Scarlett însăși, devenită femeie de afaceri după război, e la un pas să fie violată de un negru și un „gunoi alb” și doar intervenția de ultim moment a altui negru o salvează de viol. Scena apare un pic schimbată în film, tocmai ca să nu dea și mai mult apă la moară criticilor, negrul atacator este alb, iar KKK nu apare deloc pe ecran, producătorul considerând că e suficient să spună că bărbații familei au plecat să repereze onoarea lui Scarlett, fără să-i mai arate cu coifuri albe în cap.

La câțiva ani după război au loc alegeri în Georgia și, oroare, negrii capătă drept de vot (femeile nu aveau dreptul ăsta), ba unii chiar sunt aleși. Sudiștii învață, însă, încet, încet, să supraviețuiască și sub ocupație yankee, doamnele învață să-și depășească condiția și să facă mici afaceri, pentru că și acestei noi lumi născute din cenușa războiului, tot femeile îi sunt motorul. Mă mir că printre reproșurile la adresa filmului nu s-a adăugat și ăsta: că prezintă viața femeilor într-o manieră edulcorată, când de fapt libertatea lor de gândire și acțiune era limitată și până la urmă tot niște ființe inferioare erau considerate, neavând nici măcar drept de vot.

Și dacă tot suntem aici, mai rău decât să fii negru sau femeie e să fii și una și alta. Actrița care a jucat rolul Mammie, Hattie McDaniel, a fost premiată cu Oscar pentru acest rol (prima femeie de culoare care a luat vreodată Oscar), dar a fost nevoie de o „favoare” din partea Hotelului Ambasador, unde s-a ținut ceremonia de premiere în 1939, ca ea să poată intra în sala respectivă, pentru că hotelul era white only, adică negrii nu aveau dreptul să intre în el. În 1939, nu în timpul războiului de secesiune. I-au pus și ei o măsuță separată într-o margine de sală și a stat acolo singură în cadrul ceremoniei de decernare. După cum se vede din pozele de atunci, nici nu apare în pozele de grup cu restul actorilor sau cu autoarea.

Emanciparea negrilor și emanciparea lui Scarlett

Vivien Leigh și Clark Gable (Scarlett și Rhett Butler)

Dincolo de datele ficțional istorice, care continuă să plaseze cartea și filmul într-o postură vulnerabilă din punct de vedere al corectitudinii politice, piesa de rezistență a romanului este totuși relația dificilă dintre Scarlett și Rhett Butler, care nu concurează la un loc în panteonul iubirilor nemuritoare din literatură, ci crestează și pune sare pe rănile tuturor femeilor și bărbaților lumii care au iubit în contratimp pe cineva. Scandalizând societatea puritană sudistă cu fiecare gest pe care-l face în emanciparea proprie, Scarlett îl cucerește pe cinicul Rhett Butler din prima clipă în care pune ochii pe ea. El îi și ține isonul ori de câte ori are ocazia, testându-i limitele și conștiința. Îi spune că „Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu-ţi poţi da seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea.” și o urmărește încântat cum experimentează rezultatul acestei descoperiri. Firește, atunci mai mult ca acum, pentru o femeie pierderea reputației era ceva mult mai grav decât pentru un bărbat.

Timp de mai mulți ani, în timpul războiului și imediat după, cei doi se joacă de-a șoarecele și pisica, Rhett fiind evident îndrăgostit de ea, dar evitând să i-o spună pe șleau pentru că ea contina să viseze la Ashley. Pe ea o măgulește atenția lui, dar o interpretează greșit de fiecare dată când el mai încearcă câte o apropiere, sub false pretexte, gen:

Ar trebui să te iubesc căci eşti fermecătoare şi ai o mulţime de aptitudini care nu slujesc la nimic; dar multe femei au farmec şi aptitudini şi sunt tot atât de inutile ca şi tine. Nu, nu te iubesc. Dar îmi placi la nebunie… pentru elasticitatea conştiinţei tale, pentru egoismul pe care rareori încerci să-l ascunzi, pentru spiritul ascuţit şi simţul tău practic, pe care mi-e teamă că le-ai moştenit de la vreun ţăran irlandez, un strămoş nu prea îndepărtat. Draga mea, declară el potolit, am să aduc un omagiu inteligenţei tale cerându-ţi să-mi fii amantă, fără să trebuiască să te seduc.

Cea de a doua căsătorie a lui Scarlett avusese loc tot dintr-un interes, de data asta pecuniar, după război, când trebuia să facă rost de bani pentru impozitele plantației. Ca de obicei, ea jucase un rol perfect de doamnă neajutorată și-l păcălise pe fraier, care, „ca toţi bărbaţii, se simţi dezamăgit când constată că soţia lui era deşteaptă.”

În această căsătorie, Scarlett află că o femeie poate să facă multe, dacă știe cum să manipuleze banii, bărbații și societatea: „am impresia că o femeie ar putea face orice fără ajutorul unui bărbat… în afară de copii, şi numai Dumnezeu ştie că nicio femeie cu mintea întreagă n-ar face copii. Moartea, impozitele și copiii vin întotdeauna când nu trebuie!”

Este perioada în care îl folosește și pe Rhett pentru banii lui, deși cu el nu-i mergeau la fel de ușor tertipurile feminine uzuale. Cu o superficialitate debordantă, Scarlet reușește să treacă de fiecare dată pe lângă toate semnele care i-ar fi arătat mai din vreme că Rhett este bărbatul potrivit pentru ea. Chiar și atunci când în cele din urmă se căsătoresc și au tot ce le trebuie ca să fie fericiți, ea își refuză această fericire cu inconștiență. Îi recunoaște meritele lui Rhett, dar refuză să vadă ce se află în spatele lor:

De câte ori îşi exprima sincer părerile, lumea avea aerul jenat. O conversaţie cu Rhett nu putea fi comparată decât cu un singur lucru: cu impresia de confort şi de bunăstare pe care ţi-o dau nişte papuci vechi după ce ai dansat în pantofi prea strâmţi.

Iar Rhett nu se pricepea doar la vorbe, no ma’am! 😉 Deși dăduse la spate toate învățăturile maică-sii, care dorise să facă o doamnă din ea, și în pofida compatibilității lor pe toate planurile, Scarlett se încăpățâna să vadă în Rhett doar ceea ce o învățase societatea și educația de acasă să vadă. Un proscris, un individ căruia îi plăceau banii și nu se jena să-i facă, indiferent cât de ilegală sau neonorabilă ar fi fost metoda. De exemplu deși provenea dintr-o familie care-și întemeiase bunăstarea pe un câștig la poker, Scarlett considera că era nedemn un om care juca cărți doar ca să aibă din ce trăi. „Chiar dacă un om se ruina la cărţi, tot rămânea gentleman; cel care juca însă cărţi ca să aibă din ce trăi, nu era decât un paria.

Vivian Leigh, Clark Gable, Margaret Mitchell, David O. Selznick și Olivia de Haviland, la premiera filmului

Ca majoritatea oamenilor în viață, personajele cărții lui Mitchell dau o continuă luptă între educația din familie și societate și ce le dorește inima. Din păcate pentru ele, află prea târziu că educația și prejudecățile inoculate în ea mai rău le strică viețile decât îi ajută. Vorba lui Rhett Butler, care i-a atras atenția lui Prisi (negresa care făcea pe camerista lui Scarlett la Atlanta): „Vezi să nu fii mai proastă decât ești”. Dacă ar fi cineva care să ne spună la timpul potrivit asta, am rata o mulțime de prostii. Scarlet nu a ratat niciuna, așa că a sfârșit aventura plângând după Rhett, care i-a aruncat, de pe pragul luxoasei case pe care i-o construise, celebra replică cu care filmul și cartea au rămas în istorie: Frankly my dear, I don’t give a damn! Sau cum ar zice Irina Margareta Nistor, la naiba, draga mea, nu-mi pasă!

De ce nu mi-a mai plăcut filmul

Acu dacă m-am lungit atâta cu cartea, să vă zic și de film. Că am fost mare fană, și acum, după ce am recitit cartea am zis să duc regalul până la capăt și să revăd și filmul. Numai că, surpriză. Filmul nu mi s-a mai părut la fel de bun ca pe vremuri. Actorii sunt aceiași, continui să mi-i imaginez pe ei atunci când citesc cartea, însă de data asta jocul lor mi s-a părut fals, fără profunzimi, cu emoțiile prea evidente. Cred că de vină este gustul meu cinematografic care s-a schimbat în cei 30 de ani de când am văzut prima dată filmul. Între timp și cinematografia s-a schimbat, a evoluat, și actoria e altfel, așa că am privit azi Pe aripile vântului filmul cu ochii care au văzut deja multe alte filme bune și care nu se mai pot întoarce cu aceeași inocență asupra sex simbolului Rhett Butler sau a drăcușorului Scarlett. Sunt conștientă că pentru 1939 a fost un film extraordinar, color, cu actori minunați și resurse uriașe, un maraton cinematografic care a impresionat multe generații de atunci și probabil o va mai face. Mă bucur că am fost și eu printre ele la vremea mea.

Remarcam acum câteva zile că diverse romane clasice continuă să fie reecranizate. De exemplu pentru mine întotdeauna Colin Firth va rămâne un perfect Mr.Darcy din Mândrie și judecată, așa cum Clark Gable va fi cu siguranță unicul Rhett Butler, însă sunt conștientă că așa cum chiar și mie a început să mi se pară că filmul e depășit de vremuri, vor veni generații care își vor imagina altfel personajele lui Mitchel. Reecranizările, așadar, sunt necesare pentru a readuce în fața oamenilor de azi cărțile de ieri, cu niște chipuri la care oamenii noi vibrează.

Scarlet, îngrijorată de soarta lui Ashley și Rhett privindu-i cu regret

Cam asta am avut de spus despre Pe aripile vântului. Mult rău, știu, dar e cartea vieții mele 🙂  Ne vedem miercuri, pe 23 decembrie de la 19.30 ca să discutăm despre ea, cu aceia dintre voi care nu sunteți nici gospodini, nici nu ați plecat prin lume cu Crăciunul. E o vacanță atipică de sărbători, așa că nu strică să o veselim cu o carte bună și un pahar cu vin roșu, că și lui Scarlet îi cam plăcea să tragă la măsea 😉 Link-ul de conectare e ăsta: https://meet.google.com/dnd-vjoj-mnb


 

Deși am scris mult, tot mi-au mai rămas nespuse câteva pasaje din carte care mi-au plăcut, așa că vi le las aici la final:

  • O sudistă bătrână, către Scarlet:

Această lipsă de teamă mi-a pricinuit destule neplăceri şi m-a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia nu-i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi ceva de iubit…

  • Religiozitatea la Scarlet

Dacă Dumnezeu socotise că era bine să-i pedepsească pe oameni, n-aveau ce face cu rugăciunile. Pentru Scarlett, religia fusese întotdeauna un fel de afacere. Îi făgăduia lui Dumnezeu să se poarte bine, şi El trebuia s-o răsplătească. Or, după părerea ei, Dumnezeu îşi călcase în nenumărate rânduri obligaţiile, şi Scarlett găsea că, de acum înainte, nu-i mai datora nimic.

  • Fermecătoarea ignorantă

— Rhett, sunt atât de neliniştită să te ştiu aici. Crezi că ai vreo şansă să ieşi de aici?

— Nihil desperandum – e deviza mea.

— Şi ce înseamnă?

— Asta înseamnă „poate”, fermecătoarea mea ignorantă.

  • Transformarea lui Scarlet în yankee

Deodată începu să-i urască pe toţi fiindcă erau deosebiţi de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe care ea n-o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta niciodată s-o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot orgoliul pe care-l trăgea din originea ei şi din averea pe care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei.

„Ah”, îşi zise ea mânioasă, „iată în ce constă deosebirea. Cu toate că sunt în mizerie, se simt încă femei de lume, dar eu nu! Bietele proaste! Nu-şi dau oare seama că fără bani nu poţi fi o adevărată doamnă?”

Şi totuşi, cu toată judecata asta pripită, Scarlett înţelegea că atitudinea acestor femei, sub aparenţele ei ridicole, era singura bună. Ellen ar fi făcut la fel. Aceasta o tulbură. Ştia că ar fi trebuit să împărtăşească sentimentele acestor femei, dar îi era cu neputinţă. Ştia că după pilda lor, ar fi trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna o doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie. Ea, însă, nu reuşea să se convingă de acest lucru.

Toată viaţa văzuse cum erau priviţi cu dispreţ yankeii fiindcă pretenţiile lor de distincţie se întemeiau pe avere şi nu pe naştere. Acum însă, oricât ar fi fost de erezie, nu putea să se împiedice de a crede că yankeii aveau dreptate în această privinţă, chiar dacă greşeau în toate celelalte. Îţi trebuiau bani ca să fii femeie de lume. Ştia că Ellen ar fi leşinat auzind-o pe fiica sa făcând o astfel de profesiune de credinţă. În cea mai neagră mizerie, Ellen n-ar fi simţit niciodată nici cea mai mică ruşine. Ruşine! Iată ce simţea Scarlett! Îi era ruşine că era săracă, că trăia din expediente, că făcea o muncă pe care ar fi trebuit s-o facă negrii.

  • Promisiuni

Mai târziu, când lumea ei îşi va fi regăsit calmul, va putea să-şi încrucişeze braţele şi să fie iar o doamnă, cum fusese Ellen. Se va arăta neajutorată şi lipsită de apărare, va duce o viaţă liniştită şi toată lumea o va stima. Ce nu va face când va fi bogată! Îşi va putea îngădui să fie atât de bună şi de amabilă ca şi Ellen; se va gândi la ceilalţi, va ţine seama de convenienţe.

  • Nebune care divorțau sau cereau drept de vot

Doctorul Meade nu se gândise să-i spună că o femeie însărcinată nu trebuie să bea, dar doctorului nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că o femeie decentă ar putea bea altceva decât vin de mure. Femeile aveau dreptul la un pahar de şampanie, cu ocazia vreunei nunţi, sau la un grog fierbinte când erau răcite. Evident, existau şi nenorocite care beau, după cum existau nebune care divorţau sau care credeau ca domnişoara Susan B. Anthony, că femeile trebuie să aibă dreptul de vot. Însă, oricât de rău o judeca doctorul pe Scarlett, n-ar fi bănuit niciodată că bea.

  • O conversație cu Rhett despe oportunism

Mă mir de tine, Scarlett, mă mir că-ţi inventezi o conştiinţă, acum după atâţia ani. Oportuniştii ca tine n-ar trebui să aibă conştiinţă.

— Ce este un opor… cum i-ai zis?

— O persoană care profită de orice ocazie.

— E rău să fii aşa?

— Oportunismul a fost întotdeauna privit ca ceva urât – în special de cei care au avut aceleaşi ocazii şi n-au profitat de ele.

  • Frustrarea lui Scarlet 

La ce servea un sacrificiu dacă nimeni nu știa de el?

  • Marea revelație

Nu-i înţelesese niciodată pe niciunul dintre bărbaţii pe care-i iubise, şi de aceea îi pierduse pe amândoi. Acum îşi dădu seama că, dacă l-ar fi înţeles pe Ashley, nu l-ar fi putut iubi, şi dacă l-ar fi înţeles pe Rhett, nu l-ar fi putut pierde. Se întrebă dezamăgită dacă înţelesese vreodată pe cineva, în viaţa ei.

 

Clark Gable (Rhett Butler) și Vivien Leigh (Scarlett O’Hara) în seara înmormântării celui de-al doilea soț și cererii în a treia căsătorie

Etichete: , , , , , , , ,

43 comentarii la “Frankly my dear, I don’t give a damn!” Subscribe

  1. Ciprian 24/12/2020 at 22:28 #

    Discutia degenereaza putin – si e pacat. Excelentă cronică de carte – și de acord în ceea ce privește ecranizarea, cu un amendament insa: e o carte uriasa, care nu se poate inghiti pe nemestecate. Filmul dureaza mai mult de 3 ore si jumatate (chiar 4 cu overture, intermission, entr’acte, and exit music) – in conditiile in care simplifica multe (Scarlett are 1 casnicie, nu 3; dispar personaje bine conturate ca Will Benteen – si o multime de personaje episodice, etc.). In aceste conditii, cred ca totusi filmul e mai mult decat OK – exemple superbe aici: https://www.youtube.com/watch?v=lrhNPS4nbmQ

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Ice age cu comision bancar argentinian

perrito moreno

Trecerea granițelor din Argentina în Chile și retur sau comisioanele bancare nesimțite l-ar face și pe un eurosceptic să iubească UE.

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”

Port traditional la un copil care cersea in Sighisoara

Turul bisericilor fortificate săseşti din Transilvania a fost, pentru cei şase ziarişti, o ocazie să cunoască România reală, cu drumuri proaste, cu monumente dărăpănate, cu prea mulţi “roma people” în locuri în care li se spunea că au trăit “the saxons”, dar şi cu oameni ospitalieri şi calzi, cu mâncare multă şi gustoasă, şi cu peisaje fabuloase.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.