Frankly my dear, I don’t give a damn!

A doua cea mai citită carte după Biblie și celebra ei frază de final pe care Rhett i-o spune lui Scarlett la despărțire. Pe aripile vântului, la clubul de carte, wăi!

Să recitești după 30 de ani cartea vieții tale și să fii la fel de prins de poveste ca prima dată, deși știi foarte bine și cum se termină, iar unele pasaje aproape că le știi pe de rost, toate astea spun ceva despre tine – că n-ai evoluat emoțional aproape deloc? – sau despre carte – că e totuși o carte scrisă bine.

Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell, a fost contribuția mea la lista de cărți clasice de căpătâi propuse tura asta la clubul de carte. Prin urmare, dacă n-ați auzit de carte decât cu ocazia scandalurilor generate în ultimii ani, de tenta politic incorectă a filmului, aveți acum șansa să aflați mai multe și poate, de ce nu, să puneți și voi mâna pe o carte bună, cum se scria pe vremuri.

Multă vreme, înainte să apară google și wiki, eu am trăit cu impresia că femeia asta a scris la viața ei o carte și bună, considerând probabil că nu mai are rost să demonstrezi nimic după o capodoperă. Ba am fost chiar enervată pe aia care a scris o posibilă continuare, în 1991 (Scarlett), pentru că mi se pare că finalul imaginat de Mitchell e perfect și nu trebuie să vină altcineva să ne spună ce crede că se va întâmpla după. Las că putem și noi să ne imaginăm.

E, am aflat abia acum că Margaret Mitchell n-a mai scris altceva pentru că n-a mai apucat.

Ce poate să iasă din plictiseală

Jurnalistă din Georgia, stat american în care se și petrece acțiunea cărții. Margaret a crescut într-o familie și o comunitate încă marcate de războiul civil american și urmările lui. Toate poveștile auzite în copilărie și adolescență de Margaret erau de fapt legende nostalgice despre frumoasa viață sudistă a stăpânilor de plantații de bumbac și de sclavi, despre vitejia cavalerilor sudiști, omițând însă și partea de înfrângere dureroasă în războiul care a fost necesar pentru eliberarea negrilor. Ea povestește, într-un interviu, că a fost surprinsă să afle abia la școală că sudul a fost învins în războiul civil, deoarece familia ei era plină de bunici, unchi și mătuși care proslăveau eroismul sudiștilor în luptele de secesiune.

Margaret Mitchell

Margaret s-a apucat să scrie romanul ăsta, stând acasă cu o gleznă sucită. Exasperat că trebuia să-i tot aducă cărți ca să nu se plictisească, soțul ei cică i-ar fi zis că mai bine se apucă să scrie ea ceva, decât să citească sute de romane proaste. Zece ani mai târziu și mai multe rescrieri, în 1936, a fost publicat romanul ăsta care avea să fie un succes internațional, premiat și ecranizat. Margaret avea 36 de ani atunci, se afla la a doua căsnicie și nu mai scrisese altceva în afară de reportaje sau interviuri (unul chiar cu Rudolf Valentino, pentru cine s-a născut suficient de devreme ca să știe cine a fost tipul).

Cică ea se aștepta să vândă vreo 5000 de exemplare, însă cartea s-a vândut numai în primul an într-un milion de copii, ajungând la peste șapte milioane în 1939, la lansarea filmului. Ecranizarea din 1939 a avut o distribuție impresionantă (Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland), a luat mai multe Oscaruri (primul din istorie pentru o actriță de culoare și evident pentru rol principal feminin), iar filmul a rămas de atunci unul cu mare succes de box office, multe decenii.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Margaret s-a apucat să voluntarieze pentru Crucea Roșie, iar după război s-a întors acasă, hotărâtă să scrie din nou. Nu a mai apucat pentru că a murit la 49 de ani, călcată de o mașină. Cartea ei este considerată a doua cea mai citită după Biblie, cel puțin în spațiul american. În biblioteca mea, e una dintre cele cinci-șase cărți păstrate atunci când mi-am donat toată agoniseala.

Cartea unei iluzii colective și a unei obsesii adolescentine – ambele se termină prost

Ce e așa minunat la cartea asta? Eu aș zice că tot, de la scriitura simplă, dar antrenantă, cu umor fin, la personajele vii care te captivează și te fac să le iubești. Mai ales dacă ești o tânără impresionabilă, cum am fost eu când l-am citit prima dată și m-am îndrăgostit ca nebuna de Rhett Butler, bărbatul sexy și nonconformist care n-are noroc în dragoste.

Deși are peste 800 de pagini, e genul de poveste în care te afunzi și n-ai mai vrea să se termine. Narațiunea se dezvoltă în cei patru-cinci ani de război civil (1861-1865) plus cei 12 ani de după război, în așa numita perioadă de reconstrucție a sudului devastat de război. Personajul principal este tânăra capricioasă Scarlett O’Hara, fiica cea mare a unei familii de plantatori de bumbac din statul Georgia, și urmărește viața ei în acești ani, cele trei căsnicii, pierderea prietenilor și a averii familiei în timpul războiului, încercările de a ieși din canoanele feminine ale epocii și maturizarea în cele din urmă. Caracterul ei evoluează pe fundalul unei obsesii adolescentine ce îi acaparează viața și se lungește absurd, împiedicând-o să vadă limpede ce vrea de la viață.

De fapt povestea împletește două mari iluzii: pe cea a lui Scarlett, care crede că-l iubește pe Ashley și aleargă după el timp de 15 ani, și iluzia colectivă a sudiștilor, care credeau că stilul lor de viață și vitejia bărbaților lor vor fi suficiente în lupta cu yankeii, pierzând din vedere că nu sunt nici la fel de dotați ca americanii din nord și nici nu vor avea susținerea externă necesară ca să reziste unui război de câțiva ani. Pasiunea lui Scarlett și a societății sudiste, pentru cauzele pierdute, dau rezultate similare. Cartea nu se închide până când nu este răsucită și ultima piatră sub care se ascunde ultima iluzie. Toată lumea pierde câte ceva în acest apus de lume veche și răsărit de lume nouă.

Dulcea viață de pe plantație

Romanul începe în atmosfera idilică a plantațiilor de bumbac, un tablou bucolic în care lucrurile aveau rânduiala lor bine stabilită de zeci de ani. Era o societate patriarhală, în care femeile știau că bunăstarea tuturor depinde de fericirea bărbaților, și lucrau necontenit la asta.

Această fericită influenţă feminină făcea ca societatea celor din Sud să fie atât de plăcută. Femeile ştiau că o ţară în care bărbaţii sunt mulţumiţi, în care nimeni nu-i contrazice şi nu le jigneşte vanitatea, e un loc plăcut de trăit pentru femei. Aşadar, din leagăn până în mormânt, femeile se străduiau să-i facă pe bărbaţi să se simtă satisfăcuţi de ei înşişi; iar bărbaţii, mulţumiţi, le răsplăteau prin curtenie şi adoraţie. De fapt, bărbaţii recunoşteau doamnelor orice calitate în afară de inteligenţă.

În societatea aristocratică a Georgiei, în care „nicio familie nu se gândea să se înrudească cu un om pe al cărui bunic nu-l cunoscuse nimeni”, iar obiceiul comitatului cerea ca „fetele să se înrudească cu familii stabilite de mai mult de douăzeci de ani în Sud, cu pământ şi sclavi şi cu vicii care erau la modă în timpul acela”, irlandezul rupt în fund Gerald O’Hara își câștigase averea la cărți și nevasta nobilă printr-un concurs de împrejurări norocoase. El avea trei fete cu buna lui soție Ellen, care era totodată și un soi de manager din umbră al plantației, știind să țină socotelile în ordine, cele trei fete în strună și cele câteva sute de sclavi în bună stare, astfel încât viața la Tara să fie o bucurie pentru toată lumea.

Sclavii erau și ei împărțiți în câteva categorii: unii folosiți la muncile casnice, alții erau învățați diverse meșteșuguri, iar cei care nu se pricepeau nici la servit în casă, nici la meșterit erau folosiți la cules bumbac sau crescut animale. Asta fiind considerată munca de jos, pe care chiar și negrii din casă se jenau s-o facă.

Lucrurile se petreceau similar și pe celelalte plantații vecine, cu mici deosebiri de hobby-uri ale stăpânilor. Unora le plăcea să crească cai, altora să citească și să asculte muzică, dar toți se întâlneau pe teritoriul politicos și plăcut al conversației lejere, în jurul grătarului sau la baluri și petreceri. Unica ocupație a tinerilor părea aceea de a flirta, dansa, vâna, către plăcuta destinație a căsătoriei. Evident, Scarlet nu făcea notă discordantă, singura ei trăsătură aparte era aceea că-i plăcea să fie centrul atenției și să flirteze cu cât mai mulți bărbați în același timp.

Vivien Leigh și Hattie McDaniel (Scarlett O’Hara și Mammy) ambele recompensate cu Oscar în 1939

Nu era neapărat o frumusețe, însă avea o poftă de viață care o făcea irezistibilă, o inteligență nativă care compensa lipsa totală de cultură și o încăpățânare specific irlandeză care o ajuta deseori să obțină ce voia. Cartea e plină de dovezi ale ignoranței lui Scarlet, care îi dau, firește, și mai mult farmec.

— Ce individ arogant, nu-i aşa? zise el, privind după Butler. Parcă ar fi din familia Borgia.

Degeaba se gândi Scarlett; nu-şi putu aminti nicio familie cu numele acesta în tot comitatul, nici în Atlanta, nici în Savannah.

— Nu-i cunosc. E rudă cu ei? Cine sunt?

O expresie ciudată se întipări pe faţa lui Charles; ruşinea şi mirarea se luptau cu dragostea. Dragostea triumfă, îşi dădu seama că e destul ca o fată să fie dulce, blândă şi frumoasă, fără să fie nevoie de o cultură care să-i întunece farmecul; răspunse repede.

— Borgia erau italieni.

— O, străini, zise Scarlett, pierzând orice interes.

Scarlett avea aproape orice-și dorea, prin urmare, ca tot omul care nu știe ce vrea, își dorea fix ce nu putea să aibă, fără să știe că de fapt nici nu-i trebuia. Ashley a fost, toată cartea, iluzia după care a alergat Scarlett. Când el s-a însurat cu verișoara lui, Melanie, s-a măritat și ea, de ciudă, cu fratele Melaniei. A rămas văduvă imediat, pentru că bietul Charles nici n-a apucat să pună mâna pe armă, a murit de pojar. La 16 ani, Scarlet se trezește văduvă, cu un copil, închisă într-un doliu impus de societate, pe care-l simțea cu atât mai absurd cu cât nu avea nicio tristețe, trăind în aceeași casă cu Melanie și așteptându-l amândouă pe Ashley să revină teafăr de la război.

Războiul cu noi înșine

Societatea asta plictisită de bunăstare a celor din sud se aruncase cu inconștiență în războiul cu restul statelor americane din nord, care-l aleseseră pe Abraham Lincoln în 1860 și amenințau că abolesc sclavia. Inițial șase state din sud, printre care și Georgia, au declarat ruperea de restul statelor din Uniune, invocând dreptul statelor de a se guverna cum vor. Ulterior li s-au alăturat alte patru state și au format Confederația statelor secesioniste. Războiul a fost pornit de sudiști fără să aibă habar că nu au în spate decât o agricultură arhaică, bazată pe negri exploatați pe plantații, în timp ce nordul era deja o societate industrializată, puternică.

Mitchell descrie fidel mecanismul acestei iluzii colective a sudului, despre războiul drept și victoria îndreptățită a vitejilor soldați sudiști care îi vor învinge pe yankei într-o săptămână… iluzie la care unii erau imuni, dar preferau să-și păstreze opiniile pentru ei și să joace în opereta entuziamului confederat. Scarlett – care detesta războiul pentru că o făcuse văduvă și-i închisese viața înainte de vreme – nu îndrăznea să-și spună cu voce tare părerea, pentru că nu se cădea, așa că juca mucalită rolul de mironosiță văduvă în marea farsă a frontului de acasă, unde femeile și bărbații neînrolați îngrijeau răniți, organizau baluri și alte acțiuni caritabile în sprijinul bravilor eroi de pe front.

Avea destul cap, şi trebuia să fie practică, şi nimeni să nu afle părerile ei. Ce mirată ar fi toată lumea de la bazar dacă i-ar afla părerile! Ce indignaţi ar fi dacă, deodată, ea s-ar sui pe estrada muzicii şi ar declara că e de părere că războiul trebuie să înceteze, astfel ca toată lumea să se poată duce acasă să cultive bumbac, şi să fie din nou multe petreceri, o mulţime de adoratori şi rochii de mătase verde!

Pe același teren se afla și Rhett Butler, un renegat de societatea sudistă, care fusese reacceptat de nevoie în timpul războiului pentru că forța blocada yankeilor și le aducea confederaților bunurile de care aveau nevoie și pe care ei nu le produceau. În fapt el știa să facă bani și nu se sfia să o arate, chiar dacă asta era considerată o tăsătură nedemnă, iar doamnele și domnii din sud preferau să-l considere un erou care le sprijină dreapta cauză altfel decât cu arma în mână, pe front.

Lumea nu-şi dă seama deloc că se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei vechi civilizaţii, ca şi din clădirea uneia noi – îi zicea Rhett lui Scarlett, care nu înțelegea o iotă pe vremea aceea.

Drama mai mare era trăită de oameni ca Ashley, care deși nu credea în cauză, îmbrăcase uniforma și plecase pe front, fără ca măcar să încerce să le spună camarazilor lui că greșesc, știind din start că se duce ori să moară, ori să piardă. Personajul Ashley este un amestec paradoxal de tradiție și progresism. Iubea viața molcomă din sud, în care îi fusese destinat un rol contemplativ – nu se aștepta de la el decât să performeze în viciile uzuale ale vremii: băut, jucat cărți, vânat, călărit, și o făcea deja foarte bine, chiar dacă nu „din toată inima”, cum spunea Gerald – însă în același timp visa să elibereze sclavii de pe plantația tatălui său, după ce acesta ar fi murit. Ashley este un tip care privește viața de pe margine, nu o trăiește, preferă să o cunoască din cărți și este ca atare victimă sigură a trecerii de la vechiul stil de viață sudist, în care era un privilegiat, la noua viață de după război, în care pierde tot și e silit să muncească fizic ca să-și întrețină familia. Pe cât e de conștient de asta, pe atât de mare îi e suferința.

Wilkes-ii sunt oameni bine în felul lor, dar sunt prea rafinaţi şi prea delicaţi, nu-i aşa? Merg bine pe un drum bun şi uscat, dar – nu uita cuvintele mele! – nu cred că ar putea ţine mult pe un drum noroios. Şi-au pierdut toată vlaga şi, dacă ar apare un pericol, nu cred că l-ar putea înfrunta. Rasă de vreme bună.

Rasismul cărții și „profesioniștii” celor două tabere

Protestele de la lansarea filmului

La mijlocul acestui război absurd au picat ca de obicei exact aceia pentru care chipurile se ducea lupta: negrii. Proclamația emancipării lor, semnată de Lincoln la un an după ce fusese ales președinte al SUA, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1963 și prevedea că cele aproape 4 milioane de sclavi din statele confederate trebuiau eliberați imediat. În realitate eliberarea avea loc pe măsură ce frontul cobora în statele sudice și le scotea independența din cap. Yankeii lăsau în urmă adesea plantații devastate, case incendiate, albi omorâți și negri „eliberați”, adică lăsați pe drumuri, să plece unde or vedea cu ochii pentru că erau cetățeni liberi.

Scenele descrise de Mitchell, deși fac parte dintr-o ficțiune până la urmă, sunt cu siguranță modul sudist de a vedea aceste fapte istorice, de aici și nemulțumirile vis a vis de tema rasială din carte, nemulțumiri care au existat încă de la publicare și au continuat până azi. În general referirile rasiste din carte sunt puse în gura sau gândurile lui Scarlett, care nu înțelege nevoia de eliberare a negrilor, pe care-i vede ca pe niște copii incapabili să aibă grijă de ei înșiși, pe care Ellen, mama ei, îi educa și îngrijea adesea ca pe propriii copii, și care nu suferiseră niciodată vreun comportament abuziv.

Bineînţeles, se purtau cum era de aşteptat din partea unor fiinţe destul de reduse. Ca nişte maimuţe sau copii lăsaţi liberi în mijlocul unor obiecte a căror valoare n-o înţelegeau, se dedau la tot felul de excese, fie din plăcerea de a distruge, fie din simplă inconştienţă.

Scarlet are totuși o relație apropiată cu Mammy – dădaca negresă care o crescuse – cu Pork, servitorul credincios al tatălui ei – pe care-l câștigase tot la poker, cu moșia – și în general cu personalul care le-a rămas credincios chiar și după emancipare, pentru că pur și simplu nu cunoscuseră altă viață, iar eliberarea pentru ei echivala cu alungarea din propria familie. Relațiile dintre stăpâni și sclavi, în povestea asta, sunt mai degrabă de familie decât de oprimare, de aici și protestele activiștilor negri la apariția cărții și a filmului. Pentru că în opinia lor, cartea prezintă o versiune edulcorată a sclavagismului.

Mitchel a refuzat să intre în polemica asta, spunând că ea a scris o carte și că nu face politică. Când s-a anunțat și ecranizarea, presa radicală a fost și mai vehementă împotriva poveștii care cucerise deja lumea. Criticii erau enervați că publicul înghite povestea ca atare și nu-i vede hibele rasiste, însă e destul de evident că celebritatea acestei cărți a fost un ingredient de neratat în lupta pentru emanciparea negrilor. Probabil că n-ar fi băgat nimeni în seamă o carte fără succes de public, indiferent ce fel de conținut corect sau incorect politic ar fi avut.

Mitchel îi scria în 1939 unei prietene că nu are de gând să-i lase pe „profesionștii negri” să-i schimbe sentimentele pe care deja le are față de comunitatea de culoare pe care o cunoaște și cu care împărtășește același respect. Ambele comunități, și negrii și sudiștii, au „profesioniștii” lor pe care nu-i iubește de fapt nicio comunitate.

I do not intend to let any trouble-making Professional Negros change my feelings towards the race with whom my relations have always been those of affection and mutual respect. There are Professional Negroes just as there are Professional Southerners and, from what I can learn from Negroes I have talked to, they are no more loved by their race than Professional Southerners are by as!”.

Un tablou destul de asemănător cu cel de azi, când viața ar fi mult mai liniștită dacă hoardele de „profesioniși” ai fiecărei extreme nu s-ar mai lua așa de în serios.

Sunt totuși și câteva replici în carte care trădează ipocrizia societății sudiste în privința sclaviei. Ar putea fi mici tentative ale autoarei de a păstra un oarecare echilibru. De exemplu scoaterea la licitație a doamnelor, la un bal de caritate pentru front, când domnii au fost invitați să ofere bani pentru a dansa cu o anume domnișoară. Cucoanele mai bătrâne s-au scandalizat, au leșinat, a fost nevoie de săruri, dar până la urmă s-a considerat că pentru cauză nimic nu e degradant. Melanie a fost singura care a verbalizat îndoiala, cu o comparație potrivită: „Nu crezi… nu crezi că e ca un târg de sclavi?”. Nu avea nicio problemă cu târgurile de sclavi, câtă vreme nu erau vânduți albii…

Mitchel arată și ipocrizia yankeilor, mai cu seamă a femeilor din nord care, după război, se stabiliseră în Atlanta, cu soții lor ofițerii yankei. Căutau bone la copii și au întrebat-o pe Scarlet ce le recomandă. Crescută de mâinile capabile ale lui Mammy, Scarlett le-a spus că nu vor găsi doici mai bune decât negresele, asta desigur dacă Biroul de emancipare a negrilor le-ar mai lăsa să muncească. Femeile yankee s-au scandalizat, spunând că nici prin cap nu le-ar trece să-și dea copiii pe mâinile unor negri, afirmație care a indignat-o deopotrivă pe Scarlett, dar și pe bătrânul negru care-i mâna trăsura. Scarlett e descumpănită în fața acestei descoperiri: dacă yankeilor nu le plăceau negrii, de ce luptaseră un război ca să îi elibereze?

Problemele puse de negrii eliberați, care se aciuaseră în marginea orașelor și se dedau la furturi și fărădelegi, din lipsă de venituri și ocupație, au condus la nașterea celebrului Ku Klux Klan. Așa îl motivează Mitchell. Nu că sudiștii ar fi văzut în asta o formă subversivă de a continua războiul cu yankeii care-i contropiseră, ci ca pe o formă de a-și proteja de exemplu femeile albe, care nu mai puteau să umble libere pe străzi de frica negrilor eliberați, care se obrăzniciseră și se dădeau la ele. Yankeii le dăduseră nas și păreau imposibil de strunit. Scarlett însăși, devenită femeie de afaceri după război, e la un pas să fie violată de un negru și un „gunoi alb” și doar intervenția de ultim moment a altui negru o salvează de viol. Scena apare un pic schimbată în film, tocmai ca să nu dea și mai mult apă la moară criticilor, negrul atacator este alb, iar KKK nu apare deloc pe ecran, producătorul considerând că e suficient să spună că bărbații familei au plecat să repereze onoarea lui Scarlett, fără să-i mai arate cu coifuri albe în cap.

La câțiva ani după război au loc alegeri în Georgia și, oroare, negrii capătă drept de vot (femeile nu aveau dreptul ăsta), ba unii chiar sunt aleși. Sudiștii învață, însă, încet, încet, să supraviețuiască și sub ocupație yankee, doamnele învață să-și depășească condiția și să facă mici afaceri, pentru că și acestei noi lumi născute din cenușa războiului, tot femeile îi sunt motorul. Mă mir că printre reproșurile la adresa filmului nu s-a adăugat și ăsta: că prezintă viața femeilor într-o manieră edulcorată, când de fapt libertatea lor de gândire și acțiune era limitată și până la urmă tot niște ființe inferioare erau considerate, neavând nici măcar drept de vot.

Și dacă tot suntem aici, mai rău decât să fii negru sau femeie e să fii și una și alta. Actrița care a jucat rolul Mammie, Hattie McDaniel, a fost premiată cu Oscar pentru acest rol (prima femeie de culoare care a luat vreodată Oscar), dar a fost nevoie de o „favoare” din partea Hotelului Ambasador, unde s-a ținut ceremonia de premiere în 1939, ca ea să poată intra în sala respectivă, pentru că hotelul era white only, adică negrii nu aveau dreptul să intre în el. În 1939, nu în timpul războiului de secesiune. I-au pus și ei o măsuță separată într-o margine de sală și a stat acolo singură în cadrul ceremoniei de decernare. După cum se vede din pozele de atunci, nici nu apare în pozele de grup cu restul actorilor sau cu autoarea.

Emanciparea negrilor și emanciparea lui Scarlett

Vivien Leigh și Clark Gable (Scarlett și Rhett Butler)

Dincolo de datele ficțional istorice, care continuă să plaseze cartea și filmul într-o postură vulnerabilă din punct de vedere al corectitudinii politice, piesa de rezistență a romanului este totuși relația dificilă dintre Scarlett și Rhett Butler, care nu concurează la un loc în panteonul iubirilor nemuritoare din literatură, ci crestează și pune sare pe rănile tuturor femeilor și bărbaților lumii care au iubit în contratimp pe cineva. Scandalizând societatea puritană sudistă cu fiecare gest pe care-l face în emanciparea proprie, Scarlett îl cucerește pe cinicul Rhett Butler din prima clipă în care pune ochii pe ea. El îi și ține isonul ori de câte ori are ocazia, testându-i limitele și conștiința. Îi spune că „Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu-ţi poţi da seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea.” și o urmărește încântat cum experimentează rezultatul acestei descoperiri. Firește, atunci mai mult ca acum, pentru o femeie pierderea reputației era ceva mult mai grav decât pentru un bărbat.

Timp de mai mulți ani, în timpul războiului și imediat după, cei doi se joacă de-a șoarecele și pisica, Rhett fiind evident îndrăgostit de ea, dar evitând să i-o spună pe șleau pentru că ea contina să viseze la Ashley. Pe ea o măgulește atenția lui, dar o interpretează greșit de fiecare dată când el mai încearcă câte o apropiere, sub false pretexte, gen:

Ar trebui să te iubesc căci eşti fermecătoare şi ai o mulţime de aptitudini care nu slujesc la nimic; dar multe femei au farmec şi aptitudini şi sunt tot atât de inutile ca şi tine. Nu, nu te iubesc. Dar îmi placi la nebunie… pentru elasticitatea conştiinţei tale, pentru egoismul pe care rareori încerci să-l ascunzi, pentru spiritul ascuţit şi simţul tău practic, pe care mi-e teamă că le-ai moştenit de la vreun ţăran irlandez, un strămoş nu prea îndepărtat. Draga mea, declară el potolit, am să aduc un omagiu inteligenţei tale cerându-ţi să-mi fii amantă, fără să trebuiască să te seduc.

Cea de a doua căsătorie a lui Scarlett avusese loc tot dintr-un interes, de data asta pecuniar, după război, când trebuia să facă rost de bani pentru impozitele plantației. Ca de obicei, ea jucase un rol perfect de doamnă neajutorată și-l păcălise pe fraier, care, „ca toţi bărbaţii, se simţi dezamăgit când constată că soţia lui era deşteaptă.”

În această căsătorie, Scarlett află că o femeie poate să facă multe, dacă știe cum să manipuleze banii, bărbații și societatea: „am impresia că o femeie ar putea face orice fără ajutorul unui bărbat… în afară de copii, şi numai Dumnezeu ştie că nicio femeie cu mintea întreagă n-ar face copii. Moartea, impozitele și copiii vin întotdeauna când nu trebuie!”

Este perioada în care îl folosește și pe Rhett pentru banii lui, deși cu el nu-i mergeau la fel de ușor tertipurile feminine uzuale. Cu o superficialitate debordantă, Scarlet reușește să treacă de fiecare dată pe lângă toate semnele care i-ar fi arătat mai din vreme că Rhett este bărbatul potrivit pentru ea. Chiar și atunci când în cele din urmă se căsătoresc și au tot ce le trebuie ca să fie fericiți, ea își refuză această fericire cu inconștiență. Îi recunoaște meritele lui Rhett, dar refuză să vadă ce se află în spatele lor:

De câte ori îşi exprima sincer părerile, lumea avea aerul jenat. O conversaţie cu Rhett nu putea fi comparată decât cu un singur lucru: cu impresia de confort şi de bunăstare pe care ţi-o dau nişte papuci vechi după ce ai dansat în pantofi prea strâmţi.

Iar Rhett nu se pricepea doar la vorbe, no ma’am! 😉 Deși dăduse la spate toate învățăturile maică-sii, care dorise să facă o doamnă din ea, și în pofida compatibilității lor pe toate planurile, Scarlett se încăpățâna să vadă în Rhett doar ceea ce o învățase societatea și educația de acasă să vadă. Un proscris, un individ căruia îi plăceau banii și nu se jena să-i facă, indiferent cât de ilegală sau neonorabilă ar fi fost metoda. De exemplu deși provenea dintr-o familie care-și întemeiase bunăstarea pe un câștig la poker, Scarlett considera că era nedemn un om care juca cărți doar ca să aibă din ce trăi. „Chiar dacă un om se ruina la cărţi, tot rămânea gentleman; cel care juca însă cărţi ca să aibă din ce trăi, nu era decât un paria.

Vivian Leigh, Clark Gable, Margaret Mitchell, David O. Selznick și Olivia de Haviland, la premiera filmului

Ca majoritatea oamenilor în viață, personajele cărții lui Mitchell dau o continuă luptă între educația din familie și societate și ce le dorește inima. Din păcate pentru ele, află prea târziu că educația și prejudecățile inoculate în ea mai rău le strică viețile decât îi ajută. Vorba lui Rhett Butler, care i-a atras atenția lui Prisi (negresa care făcea pe camerista lui Scarlett la Atlanta): „Vezi să nu fii mai proastă decât ești”. Dacă ar fi cineva care să ne spună la timpul potrivit asta, am rata o mulțime de prostii. Scarlet nu a ratat niciuna, așa că a sfârșit aventura plângând după Rhett, care i-a aruncat, de pe pragul luxoasei case pe care i-o construise, celebra replică cu care filmul și cartea au rămas în istorie: Frankly my dear, I don’t give a damn! Sau cum ar zice Irina Margareta Nistor, la naiba, draga mea, nu-mi pasă!

De ce nu mi-a mai plăcut filmul

Acu dacă m-am lungit atâta cu cartea, să vă zic și de film. Că am fost mare fană, și acum, după ce am recitit cartea am zis să duc regalul până la capăt și să revăd și filmul. Numai că, surpriză. Filmul nu mi s-a mai părut la fel de bun ca pe vremuri. Actorii sunt aceiași, continui să mi-i imaginez pe ei atunci când citesc cartea, însă de data asta jocul lor mi s-a părut fals, fără profunzimi, cu emoțiile prea evidente. Cred că de vină este gustul meu cinematografic care s-a schimbat în cei 30 de ani de când am văzut prima dată filmul. Între timp și cinematografia s-a schimbat, a evoluat, și actoria e altfel, așa că am privit azi Pe aripile vântului filmul cu ochii care au văzut deja multe alte filme bune și care nu se mai pot întoarce cu aceeași inocență asupra sex simbolului Rhett Butler sau a drăcușorului Scarlett. Sunt conștientă că pentru 1939 a fost un film extraordinar, color, cu actori minunați și resurse uriașe, un maraton cinematografic care a impresionat multe generații de atunci și probabil o va mai face. Mă bucur că am fost și eu printre ele la vremea mea.

Remarcam acum câteva zile că diverse romane clasice continuă să fie reecranizate. De exemplu pentru mine întotdeauna Colin Firth va rămâne un perfect Mr.Darcy din Mândrie și judecată, așa cum Clark Gable va fi cu siguranță unicul Rhett Butler, însă sunt conștientă că așa cum chiar și mie a început să mi se pară că filmul e depășit de vremuri, vor veni generații care își vor imagina altfel personajele lui Mitchel. Reecranizările, așadar, sunt necesare pentru a readuce în fața oamenilor de azi cărțile de ieri, cu niște chipuri la care oamenii noi vibrează.

Scarlet, îngrijorată de soarta lui Ashley și Rhett privindu-i cu regret

Cam asta am avut de spus despre Pe aripile vântului. Mult rău, știu, dar e cartea vieții mele 🙂  Ne vedem miercuri, pe 23 decembrie de la 19.30 ca să discutăm despre ea, cu aceia dintre voi care nu sunteți nici gospodini, nici nu ați plecat prin lume cu Crăciunul. E o vacanță atipică de sărbători, așa că nu strică să o veselim cu o carte bună și un pahar cu vin roșu, că și lui Scarlet îi cam plăcea să tragă la măsea 😉 Link-ul de conectare e ăsta: https://meet.google.com/dnd-vjoj-mnb


 

Deși am scris mult, tot mi-au mai rămas nespuse câteva pasaje din carte care mi-au plăcut, așa că vi le las aici la final:

  • O sudistă bătrână, către Scarlet:

Această lipsă de teamă mi-a pricinuit destule neplăceri şi m-a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia nu-i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi ceva de iubit…

  • Religiozitatea la Scarlet

Dacă Dumnezeu socotise că era bine să-i pedepsească pe oameni, n-aveau ce face cu rugăciunile. Pentru Scarlett, religia fusese întotdeauna un fel de afacere. Îi făgăduia lui Dumnezeu să se poarte bine, şi El trebuia s-o răsplătească. Or, după părerea ei, Dumnezeu îşi călcase în nenumărate rânduri obligaţiile, şi Scarlett găsea că, de acum înainte, nu-i mai datora nimic.

  • Fermecătoarea ignorantă

— Rhett, sunt atât de neliniştită să te ştiu aici. Crezi că ai vreo şansă să ieşi de aici?

— Nihil desperandum – e deviza mea.

— Şi ce înseamnă?

— Asta înseamnă „poate”, fermecătoarea mea ignorantă.

  • Transformarea lui Scarlet în yankee

Deodată începu să-i urască pe toţi fiindcă erau deosebiţi de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe care ea n-o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta niciodată s-o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot orgoliul pe care-l trăgea din originea ei şi din averea pe care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei.

„Ah”, îşi zise ea mânioasă, „iată în ce constă deosebirea. Cu toate că sunt în mizerie, se simt încă femei de lume, dar eu nu! Bietele proaste! Nu-şi dau oare seama că fără bani nu poţi fi o adevărată doamnă?”

Şi totuşi, cu toată judecata asta pripită, Scarlett înţelegea că atitudinea acestor femei, sub aparenţele ei ridicole, era singura bună. Ellen ar fi făcut la fel. Aceasta o tulbură. Ştia că ar fi trebuit să împărtăşească sentimentele acestor femei, dar îi era cu neputinţă. Ştia că după pilda lor, ar fi trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna o doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie. Ea, însă, nu reuşea să se convingă de acest lucru.

Toată viaţa văzuse cum erau priviţi cu dispreţ yankeii fiindcă pretenţiile lor de distincţie se întemeiau pe avere şi nu pe naştere. Acum însă, oricât ar fi fost de erezie, nu putea să se împiedice de a crede că yankeii aveau dreptate în această privinţă, chiar dacă greşeau în toate celelalte. Îţi trebuiau bani ca să fii femeie de lume. Ştia că Ellen ar fi leşinat auzind-o pe fiica sa făcând o astfel de profesiune de credinţă. În cea mai neagră mizerie, Ellen n-ar fi simţit niciodată nici cea mai mică ruşine. Ruşine! Iată ce simţea Scarlett! Îi era ruşine că era săracă, că trăia din expediente, că făcea o muncă pe care ar fi trebuit s-o facă negrii.

  • Promisiuni

Mai târziu, când lumea ei îşi va fi regăsit calmul, va putea să-şi încrucişeze braţele şi să fie iar o doamnă, cum fusese Ellen. Se va arăta neajutorată şi lipsită de apărare, va duce o viaţă liniştită şi toată lumea o va stima. Ce nu va face când va fi bogată! Îşi va putea îngădui să fie atât de bună şi de amabilă ca şi Ellen; se va gândi la ceilalţi, va ţine seama de convenienţe.

  • Nebune care divorțau sau cereau drept de vot

Doctorul Meade nu se gândise să-i spună că o femeie însărcinată nu trebuie să bea, dar doctorului nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că o femeie decentă ar putea bea altceva decât vin de mure. Femeile aveau dreptul la un pahar de şampanie, cu ocazia vreunei nunţi, sau la un grog fierbinte când erau răcite. Evident, existau şi nenorocite care beau, după cum existau nebune care divorţau sau care credeau ca domnişoara Susan B. Anthony, că femeile trebuie să aibă dreptul de vot. Însă, oricât de rău o judeca doctorul pe Scarlett, n-ar fi bănuit niciodată că bea.

  • O conversație cu Rhett despe oportunism

Mă mir de tine, Scarlett, mă mir că-ţi inventezi o conştiinţă, acum după atâţia ani. Oportuniştii ca tine n-ar trebui să aibă conştiinţă.

— Ce este un opor… cum i-ai zis?

— O persoană care profită de orice ocazie.

— E rău să fii aşa?

— Oportunismul a fost întotdeauna privit ca ceva urât – în special de cei care au avut aceleaşi ocazii şi n-au profitat de ele.

  • Frustrarea lui Scarlet 

La ce servea un sacrificiu dacă nimeni nu știa de el?

  • Marea revelație

Nu-i înţelesese niciodată pe niciunul dintre bărbaţii pe care-i iubise, şi de aceea îi pierduse pe amândoi. Acum îşi dădu seama că, dacă l-ar fi înţeles pe Ashley, nu l-ar fi putut iubi, şi dacă l-ar fi înţeles pe Rhett, nu l-ar fi putut pierde. Se întrebă dezamăgită dacă înţelesese vreodată pe cineva, în viaţa ei.

 

Clark Gable (Rhett Butler) și Vivien Leigh (Scarlett O’Hara) în seara înmormântării celui de-al doilea soț și cererii în a treia căsătorie

Etichete: , , , , , , , ,

43 comentarii la “Frankly my dear, I don’t give a damn!” Subscribe

  1. Ștefan Brăgărea 20/12/2020 at 12:58 #

    Minunată cronică de carte și de acord în ceea ce privește ecranizarea.
    Fără să fiu exagerat de sentimental, am reciti cartea de câteva ori și am văzut filmul de două ori, prima dată oarecum ca eveniment monden (știam de multă că cartea va bate filmul, cu excepții), iar a doua oară cu mai multă luciditate. Oarecum interesant este că am început de atunci să citesc mai mult despre istoria (scurtă de altfel) a SUA și despre cea (mai lungă) a sclavagismului.
    Otherwise, best thoughts dear Lady!

    • Harald 21/12/2020 at 13:36 #

      Sclavia a fost considerată normală timp de mii de ani, abia dezvoltarea industriei a făcut posibilă renunțarea la ea. And guess what? Ambele (dezvoltarea industrială și abolirea sclaviei) au fost realizate de civilizația creștină.

      Chiar și pe vremea atrocităților Inchiziției, multe alte culturi de pe planetă (africane, nativ americane sau asiatice) se ocupau cu sacrificii umane, uneori masacrând mii de persoane într-o singură azi. Chiar și după al doilea război mondial, Australia încă ocupa insulă după insulă în Pacific, eliminând canibalismul practicat de aborigeni.

      • Motanul 22/12/2020 at 12:23 #

        Se putea sa lipseasca legatura cu “civilizatia crestina”?
        Industrializarea a aparut in Anglia protestanta prima data dupa ce stiinta s-a dezvoltat destul ca sa se elibereze de religie. Asa a aparut teoria lui Darwin practic simultan cu dezvolatarea tailor ferate, a motoarelor cu abur si a electricitatii.
        Asta dovedeste ca tocmai, eliberarea de religie aduce progres tehnic si social.
        Nu e intamplator ca asta s-a intamplat intr-o tara protestanta, protestantismul e primul pas in a pune la indoiala dogmele, “traditiile”, obscurantismul, care inca exista in Romania. E primul pas spre eliberarea de religie.
        Pentru o analiza aprofundata a temei iti recomand articolul lui Liiceanu de aici, pentru iluminare:

        https://www.contributors.ro/dumnezeu-al-meu/

        • Harald 22/12/2020 at 13:19 #

          @Motanul – Anglia nu a devenit ”protestantă” decât prin faptul că Henric al VIII-lea (cel care își decapita nevestele) s-a declarat el însuși șeful bisericii. Regina actuală, Elizabeth II, e și ea șefa bisericii. Pentru comparație, Iohannis e un protestant autentic, cultul evanghelic din care face parte e foarte apropiat de cel luteran. Ți s-ar părea normal ca Iohannis să fie șeful bisericii? În Anglia așa e, regina e șefa Bisericii Anglicane.

          Anglia avea industrie cu 100 de ani înainte de apariția căilor ferate moderne. Pe la 1600, orice mină cât de cât importantă avea și tren cu vagoane trase de cai, iar pe la 1700 Anglia era plină de canale navigabile, cu barje tractate de pe mal de cai sau de oameni.

          Eliberare de religie apare tocmai ca urmare a progresului tehnic, nu invers. Pe Liiceanu nu e cazul să mi-l recomanzi, poți să ți-l faci idol, dar nu e și idolul meu. Liiceanu își bate joc de creștinism într-o manieră presupus intelectuală, dar nu se califică pentru o discuție serioasă.

        • Harald 22/12/2020 at 13:41 #

          P.S. – dacă dorește cineva, am putea avea o discuție serioasă despre religie. Despre ce este, de fapt, divinitatea, pe înțelesul oricărui elev de liceu. Dumnezeu nu e decât divinitatea din creștinism, dar pe lumea asta sunt o mulțime de religii, bazate pe diverse divinități.

          Ar fi exact genul de discuție pe care Liiceanu nu o va purta niciodată, la el complexul luciferic (admirația nețărmurită pentru propria inteligență și pentru produsele ei) e mult prea avansat.

          Religia (orice religie) e de fapt o formă de educație. Religia e accesibilă oricui, chiar și celor incapabili să învețe să citească, spre deosebire de școala modernă.

          • Motanul 22/12/2020 at 20:50 #

            Daca Liiceanu e sub nivelul tau, nu are rost sa-ti consumi energia cu noi, astia filozofi de mana a doua.
            Nici noi n-are rost sa ne consumam energia cu tine pentru ca o discutie poate avea loc doar cand celalalt are loc de manevra in privinta propriilor convingeri. Tu deja detii “adevarul” absolut, nimic nu te poate convinge de contrariu. Intr-o discutie, tu nu poti pierde, poti doar sa nu castigi.
            Cum zice Liiceanu, tu ai certitudini, fara sa ai dovezi. Asta e adevarata prostie la care se referea Liiceanu. Partea comica e ca probabil eu cunosc Biblia mai bine decat tine.

          • Harald 22/12/2020 at 22:18 #

            @Motanul – nu contează cât de bine cunoști tu Biblia, iar Liiceanu nu e sub nivelul meu. Dimpotrivă, nivelul lui intelectual e mult mai ridicat decât al meu, așa a ajuns la complexul luciferic.

            Ce-ar fi să nu mai combați lucruri pe care eu nu le-am scris? Se numește straw man eroarea asta de logică. În Biblie nu scrie ce consider eu că trebuie discutat, deci o cunoști degeaba. Dar religia face adânc parte din societate și numai niște activiști neomarxiști își pot imagina că pot scăpa de ea.

            Stalin a încercat și n-a ajuns nicăieri, deși a omorât zeci de milioane de oameni. Ce te face să crezi că tu o să reușești, ești dispus să omori mai mulți decât a omorât Stalin?

          • Motanul 28/12/2020 at 13:45 #

            E de inteles ca fara religie viata omului ar fi fost insuportabila. E foarte greu sa accepti ca existenta ta e limitata strict la durata vietii. Pentru un bolnav de cancer terminal, cel mai bun ajutor e un psiholog bun care il poate face sa-si accepte soarta. Durata da viata era in jur de 30 de ani. Oamenii mureau din orice, o zgarietura, o raceala mai serioasa cu pneumonie, apendicita, virusi, bacterii, mancati si otraviti de fiarele salbatice, omorati in razboaie, invazii.
            In plus cei dragi (copiii si sotii/sotiile) puteau muri cand iti era lumea mai draga. E greu sa accepti ca ii pierzi pentru totdeauna pe cei dragi.
            La inmormantari, preotul, pastorul, etc, va mentiona intotdeauna ca fara credinta respectiva, n-ar exista “revedere” dupa moarte.
            Regii si imparatii lumii au promovat religia pentru ca le ofera un mijloc de ai multumi pe toti supusii. In orice judecata, cel care pierde e nemultumit. Religia oferea o compensatie psihologica. In plus le oferea ocazia de a comite abuzuri fara consecinte pentru ei din partea supusilor.
            Azi, lumea incepe sa nu mai aiba nevoie de religie. Deja religia incepe sa incurce. Avem teroristi religiosi, “biserici nationale” care paraziteaza si tin tari in inapoiere. Poate putem pastra partea buna a religiei in viitor, dar asta va fi posibil atat timp cat fanaticii nu vor avea nici o putere in societate.
            Cat despre cei care cred inca intr-o religie, singurul lucru care pot sa-l faca in a-si dovedi ca au dreptate, e sa aduca o dovada despre existenta divinitatii, care sa fie irefutabila si care sa fie acceptata de stiinta moderna, de toti atei si de persoanele de alta religie. Daca era posibil, ar fi facut-o deja!

          • Harald 07/01/2021 at 00:50 #

            @Motanul – oamenii simpli continuă să aibă nevoie de religie chiar și în ziua de astăzi.

            Dacă omul simplu, cel cu IQ sub 83, nu ar fi convins că Dumnezeu știe tot și vede tot, n-ai putea ieși pe stradă fără să fii jefuit și violat de 3 ori pe zi. Iar bodyguarzi plătiți nu-și permite toată lumea.

            Altfel spus, religia reglementează pașnic niște raporturi în societate, raporturi pe care marxiștii și neomarxiștii au impresia că le poate impune statul prin forță. Însă în realitate, jumătate din omucideri rămân chiar și în prezent cu autorul neidentificat, ceea ce statul și presa aservită lui n-o să-ți spună. Despre violuri nici nu mai discutăm, un număr imens dintre ele va scăpa întotdeauna autorităților.

            În exemplul de mai sus, omul simplu folosește ”Dumnezeu” ca un alt nume pentru conștiință. Prin urmare, este absurd să susții că Dumnezeu nu există, în măsura în care admiți despre conștiință că există.

            Orice persoană inteligentă care se pretinde a fi și educată ar trebui să încerce să înțeleagă ce numesc oamenii ”Dumnezeu”. Echivalentul pentru conștiință e doar unul din exemple, mai există și altele (diferite).

      • Munteanu 23/12/2020 at 19:50 #

        In realitate a fost exact invers: Interzicera sclaviei a provocat revolutzia industriala nu invers. Motorul cu abur era cunoscut inca din Egipt shi desctis in detaliu de Heron shi scrierile pastrate in bibioteca din Alexandria. Ushile grele ale templelor Egiptene se deschideau cu abur shi Heron a studiat asta shi chiar a proiectat o locomotiva care insa nu a fost nici-o-data realizata caci erau destui sclavi care sa traga carutzele. Biblioteca a ars dar s-au pastrat copii care au fost insa trecute de catolici la index. Dupa interzicerea sclaviei la fel ca in SUA a urmat un dezastru economic cunoscut ca „epoca intunecata”. Oamenii atat in SUA cat shi in Europa nu se puteau descurca fara sclavi insa treptat au fost nevoitzi sa caute solutzii. Scrierile lui Heron au fost in sfarshit citite de Denis Diderot shi mai tarziu James Watt a perfectzionat motorul inventat de Heron shi re-descoperit de Diderot. In SUA de asemenea intezicerea sclaviei a fost o catastrofa economica. Lincoln stia asta shi a incercat sa interzica sclavia pashnic oferid sume mari de bani sudishtilor doritori sa-shi elibereze sclavii fara succes insa. Razboiul a izbucnit declanshat de sudishti shi banii au fost folositzi pentru dotarea armatei. S-au cheltuit inclusiv banii care fusesera initzial destinatzi sprijinirii Afro-Americanilor eliberatzi, se spera pashnic, din sclavie. Productzia de bumbac in sud s-a prabushit shi ea s-a redresat doar mai tarziu cand un Afro-American absolvent a unei universitatzi creata pentru ei in Alabama a inventat mashina automata de recoltat bumbac.

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 20/12/2020 at 18:47 #

    Excelent ! De mult nu am citit ceva care să mă prindă atît de tare.

  3. Munteanu 20/12/2020 at 23:02 #

    Cuvantul Olandez „Yankeu” s-ar traduce in limba Romana ca „zgarie-branza” sau in limba Engleza ca „John Cheese”. Ambele sunt jignitoare shi desemneaza o persoana saraca care ishi permite sa manance doar branza. Expresia era folosita de negustorii Olandezi bogatzi din Noul Amsterdam, azi New York shi Fort Orange, azi Albany shi ii desemna pe Anglo-Saxoni pe atunci saraci shi bigotzi. Expresia a fost preluata de Sudishti dupa cum vedem din carte proshti shi incultzi shi ei shi aplicata tuturor Nordishtilor fie ei saraci sau bogatzi educatzi sau nu. S-a creat astfel o ostilitate intre Nord shi Sud care continua shi azi shi risca in orice moment sa re-inceapa razboiul civil folosind acum shi armele nucleare din dotarea armatei SUA. Cum traiau sclavii in sud stim azi din cartea „Coliba unchiului Tom” scrisa chiar in perioada sclaviei shi aia nu gunoiul „Pe aripile vantului” ar trebui studiata shi azi. Toate razboaiele se termina cand nu mai sunt inamici de ucis oentru ca au fost totzi ucishi deja. Atunci invingatorii, in majoritatea lor infirmi, regreta razboiul inceput de bunicii sau stra-bunicii lor shi incearca de multe ori fara succes sa refaca pacea care exista innainte. Cum majoritatea barbatzilor au murit deja in razboi shi supra-vietzuitorii sunt infirmi mishcarea feminista se extinde dupa razboi shi de multe ori noile razboaie sunt conduse de femei ca Mu-lan caci nu mai sunt suficientzi barbatzi ca sa lupte. A fost cazul shi cu Sudul invins clar in care dupa razboi „Fiicele confederatziei” caci fii erau mortzi deja au construit monumente shi au scris cartzi despre un trecut pretins glorios pe care ele nu il traisera. „Pe aripile vantului” este 100% fictziune caci doamna Mitchell nu a trait razboiul iar mama sa era minora cand razboiul s-a incheiat. Generalul Sherman s-a imprietenit cu generalul Johnston dupa ce Johnston s-a predat shi a incheiat astfel razboiul. Unii au mers atat de departe in incercarea de a restaura „raiul” ante-belic incat ar fi acceptat chiar shi re-introducerea sclaviei pentru a consola Sudishtii invinshi clar in razboi.

    • SAM 22/12/2020 at 12:00 #

      un sfat, e mai usor de citit fara diacritice, decat cum ati scris, cu sh si tz, e tare obositor asa

      • Munteanu 22/12/2020 at 19:47 #

        Cu toate ca am fost nevoit sa ma refugiez in SUA datorita distrugerii de care Basescu a industriei electronice Romane in care lucram ma consider totushi Roman nu ca altzii care se pretind fals Evrei, Maghiari, Germani, etc. pentru a scapa de rasismul anti-Latin din SUA. Totushi sunt conshtient ca Romanii sunt doar o parte a civilizatziei neo-Latine shi orice litere tipic Romaneshti ar trebui abandonate pentru a compatibiliza Romana cu alte limbi neo-Latine in care acele litere nu exista. Ele au ramas in Romana din alfabetul Chirilic utilizat in trecut pentru scrierea limbii Romane.

  4. Isabella 21/12/2020 at 00:57 #

    Mi-am adus aminte și eu cum am citit romanul acesta pentru prima oară – eram în clasa a noua. „Pe aripile vântului” era romanul preferat al profesoarei de franceză și îmi amintesc cu ceva uimire că a suspendat lecția de fanceză ca să ne vorbească în mare detaliu de Scarlett O’Hara și de promisiunea ei de a nu mair suferi niciodată de foame – feminism sub comunism.

    Două observații:

    1. Să știți că traducerea în limba româna de Mary Polihroniade-Lăzărescu a contribuit mult la succesul romanului în România. Am încercat să aflu ceva detalii biografice asupra D-nei Lăzărescu, dar n-am descoperit decât că s-a născut în 1904 și a murit pe 21 aprilie 1984 – când a apărut traducerea ei în 1970 ea avea 66 de ani și trecuse prin două războie și câteva regime politice, deci avea vocabularul vieții pentru așa o traducere, care trebuie să-i fi luat câțiva ani. Mi-are place să știu mai mult despre viața și opera ei.

    2. Romanul ar trebui citit concomitant cu filmul documentar a lui Ken Burns despre războiul civil american – se poate găsi gratis be Youtube. Și dacă tot sântem la filme despre epoca respectivă, ca să ne dămseama despre ce citim – 12 ani de sclavie (12 years a slave) și/sau Beloved, după romanul de Toni Morrison.

    (Vă mulțimesc mult pentru articole – v-am descoperit anult trecut ți de atunci am devenit un cititor credincios.)

    • VASILIU MIRCEA PAUL 21/12/2020 at 12:15 #

      Mary Polihroniade a tradus cartea înainte de război (am ediția). Era sora lui John David Cobb, ambii născuți în România. La începutul anilor 1960 am avut onoarea să iau lecții de engleză (private) cu domnul respectiv.

      • Ciprian 24/12/2020 at 22:05 #

        Am gasit pe Internet urmatorul citat din memoriile lui Petre Pandrea: „Mary Polihroniade, englezoaică născută şi crescută în România, femeie bravă, protestantă, puritană şi sportivă, soţia colegului meu de facultate şi bară, Mişu Polihroniade”. Asa o fi?

  5. Munteanu 21/12/2020 at 01:39 #

    Aparitzia feminismului in SUA dupa razboiul de secesiune a fost logica datorita decesului shi mutilarii a milioane de barbatzi. Personal sunt de acord cu feminismul ca parte a mishcarii comuniste. Accept de asemenea ca femeile au dreptul la unele privilegii materiale pe care le poate asigura doar statul comunist. Detest insa femeile anti-comuniste care cer acele privilegii materiale pe care le merita nu de la statul comunist pe care il detesta ci de la sclavii shi sclavele la care ele se considera indreptatzite sa ii posese pentru a le asigura acele privilegii pe care ele le refuza de la statul comunist.

  6. Ștefan Brăgărea 21/12/2020 at 10:59 #

    Trebuie clarificat un lucru: un stăpân de sclavi/robi nu îi maltrata inutil, întrucât și-ar fi diminuat avuția.Evident, nebuni și/sau sadici existau și atunci și există și astăzi, la toate rasele.
    Iar în ceea ce privește corectitudinea politică, nu trebuie uitat că soția marelui marelui om, Winnie Mandela, a fost condamnată la închisoare pentru canibalism, după ce – împreună cu un cerc de prieteni – au devorat un adolescent alb. Iar până de curând, una dintre distracțiile preferate ale negrilor din savana Africii de Sud era vânătoarea de fermieri albi.
    Și, by the way, ce părere aveți despre clanurile țigănești?

    • Harald 21/12/2020 at 13:27 #

      Nu e corect politic să vă referiți la clanurile țigănești. Corect politic e să îngenunchiați în fața țiganilor, așa cum alții îngenunchiază în fața negrilor. Numai albii sunt rasiști, negrii și țiganii nu pot fi rasiști, așa spune corectitudinea politică. În practică, un nou Ku-Klux-Klan e chiar după colț. Dar să nu anticipăm 🙂

      • Ștefan Brăgărea 21/12/2020 at 20:20 #

        @ Harald
        Love KKK!

        • Harald 21/12/2020 at 21:01 #

          Progresiștii încearcă să acrediteze o versiune conform căreia KKK vâna negri la întâmplare, pentru simplul fapt că erau negri. În realitate, KKK pedepsea negri pe care legea nu-i pedepsea.

          Sigur că, luând aplicarea legii în propriile mâini, apăreau și abuzuri, fiindcă implicarea personală în aplicarea legii duce inevitabil la așa ceva. Dar statul era cel care nu-și îndeplinea corespuzător rolul, exact cum se întâmplă în prezent cu statul român: polițiștii negociază cu interlopii sau pactizează cu ei.

          Din ce se poate vedea în Europa de vest, corupția în rândurile polițiștilor nu e chiar atât de mare ca în România, însă minoritățile de orice fel sunt folosite de autorități ca pretext pentru a oprima majoritatea.

          • premonix 22/12/2020 at 11:09 #

            Domnule Bragarea si Harald, imi pare rau sa vad oameni care inca gandesc asa.
            In primul rand un stapan de sclavi ar fi fost dur cu ei sau macar cu o parte pentru a speria cealalta parte pentru ca altfel acestia ar fi plecat/ nu ar fi muncit, nimeni nu vrea sa fie sclav.
            Apoi legat de KKK acestia au aparut in epoca moderna o data cu miscarea drepturilor civile in america, ca nu cumva cineva de culoare sa aiba aceleasi drepturi cu albii din sud.
            „În realitate, KKK pedepsea negri pe care legea nu-i pedepsea.” acest argument este absolult rizibil negrii in sud erau condamnati si nevinovati/fara dovezi

            Apropo de filmul gone with the wind actrita care a jucat-o pe Mammy nu a putut asista la premiera pentru ca era neagra. https://en.wikipedia.org/wiki/Hattie_McDaniel
            In mentalitati de genul acesta in cativa ani vom spune ca nazistii nu au facut de fapt o treaba asa de rea ca in lagare erau tigani homosexuali hoti samd.

          • Motanul 22/12/2020 at 12:36 #

            Totusi e bine ca ignorantii si bigotii citesc blogul lui Dollo. Poate au o sansa infima sa se destepte la cap. I-am recomandat lui Harold un articol a lui Liiceanu(daca aproba Dollo). Cred ca am stricat orzul pe gaste!
            Pun aici pasajul relevant:
            “ Căci ei cunoșteau Adevărul!
            Atunci am descoperit acel „defect” mental pe care, strict „tehnic”, l-aș numi prostia paradoxală.”

          • Harald 22/12/2020 at 12:47 #

            @premonix – abolirea sclaviei a fost o măsură corectă, nu a propus nimeni menținerea ei. Dar atât timp cât sclavia era legală, evident că unii proprietari foloseau măsuri dure pentru a o face să funcționeze, iar unele state, la fel.

            Pentru informarea dvs, Klan-ul a apărut după Războiul Civil, în 1865, nu în ”epoca modernă”. Tocmai fiindcă statul / statele nu-și mai îndeplinea(u) rolul. A existat un al doilea Klan, apărut în 1915, deci la două generații distanță, precum și un al treilea Klan, apărut în 1950. Presupun că ultimul e cel din ”epoca modernă” la care vă referiți, însă eu mă refeream la cel inițial, din 1865.

            Comparația cu naziștii e mai mult decât deplasată, se numește Reductio ad Hitlerum încercarea dvs de manipulare. Naziștii au introdus măsuri noi, inexistente până atunci în societate. Sclavia nu era o măsură nouă, sclavia s-a aplicat timp de mii de ani, iar negrii erau aduși din Africa special pentru asta, pentru munca manuală pe care urmau să o presteze.

            Odată cu apariția industriei (în principal, a motorului cu abur) sclavia a putut fi desființată și a fost desființată. Însă politicile guvernului federal de după 1865, bazate pe încurajarea manifestărilor antisociale ale negrilor în scopul de a ține sub control Sudul ocupat militar, au fost cele care au dus la apariția Klan-ului.

            La fel se întâmplă în prezent în UK, unele dintre atacurile pe stradă nu sunt pedepsite, unele furturi din locuințe nu sunt pedepsite, în schimb sunt pedepsite cu 6 luni de închisoare comentariile despre transgenderi. Fiindcă așa ține guvernul britanic actual societatea sub control, la fel cum făcea și guvernul federal american după 1865. Klan-ul nu a apărut din plictiseală, ci în urma unor probleme reale din societate.

          • Harald 22/12/2020 at 12:53 #

            @Motanul – a te referi la interlocutori cu formule gen ”ignoranții și bigoții” sunt simple reflexe ale propagandei neomarxiste. Ce-ar fi să scrii cu cuvintele tale ce ai de scris? Fără formule folosite de activiști.

            Încercarea de a-ți caracteriza interlocutorii, arogându-ți o pretinsă superioritate morală, nu adiuce nimic util discuției. În schimb dezvăluie abordarea ideologică.

          • Munteanu 22/12/2020 at 19:38 #

            Ku Klux Klanul a aparut imediat dupa razboi condus de un fost general Sudist: Nathan Forest. Unii sudishti ca R.E. Lee erau educatzi la West Point ( deci in nord ) shi competentzi din punct de vedere militar. Altzii ca Forest nu fusesera de loc la scoala dar fusesera avansatzi generali datorita decesului celor educatzi ca Lee shi succeselor lor militare. Dupa cum stii armata KKK a suferit multe infrangeri cu toate ca mai exista shi azi. Nordul nu ezita sa trimita armata cand era cazul inclusiv unitatzile formate din soldatzi Afro-Americani shi astfel au pierit multzi Klanishti. Ultima oara Clinton a folosit aceasta metoda impotriva Klanishtilor de la Waco TX. Nu se stie cum ar fi evoluat KKK daca ar fi terorizat doar Afro-Americanii rebeli caci pe cei docili nu i-a terorizat nici-o-data dar KKK a fost distrus in principal de mishcarea feminista aparuta dupa razboi datorita decesului barbatzilor. Poate doar Evreii din nord sau nordishtii mai radicali erau indignatzi de linsharea unui Afro-American dar violarea shi uciderea unei femei sudiste de care KKK a umplut de indignare totzi Americanii shi a distrus aproape complet KKK. S-a intamplat in anii ’20.

          • Munteanu 23/12/2020 at 02:15 #

            Chestia asta cu „reductio ad Hitlerum” este o minciuna shi atat. Au existat shi exista shi altzi nazishti in afara de Hitler care ar fi condus exact ca el daca ar fi avut ocazia shi unii chiar au avut shi chiar au ucis. Fred Trump tatal lui Donald a fost sheful nazishtilor din SUA numit in post de Hitler personal. Nu de „reductio ad Hitlerum” e vorba ci de „ce nashte din pisica shoareci mananca”.

          • Harald 23/12/2020 at 02:36 #

            @Munteanu – recitește postarea lui @premonix, Reductio at Hiltlerum e strategia lui prin care își propusese să mă discrediteze, inventând lucruri pe care eu nu le-am spus și anticipând viitorul ”în câțiva ani vom spune că naziștii (…)”

        • Motanul 22/12/2020 at 12:28 #

          Stiu ca KK e prescurtarea de la “caca”. KKK inseamna “ca caca”. Deci iti place?

  7. Ștefan Brăgărea 22/12/2020 at 11:24 #

    @premonix
    Întru totul de acord cu concluzia dvs.
    By the way, învățați să scrieți corect. Citez ”Domnule Bragarea și Harald”; corect ar fi folt ”domnilor” că e doi!

  8. Munteanu 22/12/2020 at 20:05 #

    Sa ne imaginam personajul Dollo ( Dollores ) in sudul sclavagist ante-belic. Este tanara frumoasa bogata, are o mama grijulie shi sclavi shi sclave Afro-Americane pe care ii iubeshte ca pe proprii fratzi dar ii shi trimete la munca caci e evident ca altfel nu se poate. Baietzii Anglo-Saxoni Harald, Motanul, etc. tineri frumoashi shi blonzi o curteaza shi spera sa o ia de nevasta fara gluga Ku Klux Klanului pe care ei o poarta doar cand e nevoie. STOP ! Visul era de fapt coshmar ! Dollo este de „rasa Latina” shi in Georgia sclavagista Latinii shi native Americans erau chiar mai persecutatzi decat Afro-Americanii ca dovada sclavii Afro-Americani au supra-vietzuit nu shi cei Latini shi native Americans. Dollo nu putea fi decat „sclava Isaura” in Georgia sclavagista shi cum vopseaua de par nu se inventare inca probabil era shi bruneta ca Brigitte Bardot, Ginna Lolobrigida, etc. Harald shi Motanul shi ei de „rasa Latina” probabil emigratzi din Florida pe atunci Spaniola ar fi fost foarte repede ucishi shi ei de Ku Klux Klan sau alte grupuri de vigilanti sudishti.

    • Harald 22/12/2020 at 22:27 #

      @Munteanu – eu țin minte că am mai avut discuția asta la un articol al Dl.Crânganu: @Harald e blond cu ochi albaștri, nu tocmai de ”rasă Latină” 😛

      Povestea cu ”rasa Latină” e mai complicată, cam toată Mediterana conține același amestec, din Liban până în Sicilia și Tunisia. Însă dincolo de Alpi se află non-latinii, blonzii cu ochi albaștri, de exemplu 🙂

      • Munteanu 23/12/2020 at 01:22 #

        Definitzia „rasei Latine” a fost data de intelectualii Mexicani acuzatzi de divershi rasishti din SUA membri sau nu in Ku Klux Klan ca ar fi de „rasa Latina” fara sa explice ce e aia. Fostul preshedinte Mexican Vincente Fox Quesada este evident de „rasa Latina” cu toate ca e blond Irlandez shi s-a refugiat in Mexic din SUA unde a fost persecutat shi aproape ucis de Ku Klux Klan pentru ca era catolic. Cand a intrat in Mexic nu cunoshtea limba Spaniola. Actuala regina a Spaniei este o frumoasa fosta actritza Mexicana evident shi ea de „rasa Latina”. Iata definitzia data de intelectualii Mexicani: Este de „rasa Latina” acel om care cunoashte,respecta shi iubeshte civilizatzia Romei antice shi face tot ce poate ca ea sa se dezvolte atat in tzarile neo-Latine cat shi oriunde in lume. Dupa cum vezi poate fi de „rasa Latina” oricine indiferent de rasa chiar shi Septimus Severus nascut in Libia din parintzi Africani dar shi savantzii Japonezi vorbitori de limba Latina care au descoperit recent in Italia imnul Romei antice text shi note shi l-au cantat pentru prima data dupa 2 000 de ani. Exista un razboi vechi intre Blestematzii Anglo-Saxoni, numitzi asha de Ioana d’Arc, shi alte gunoaie Germanice impotriva „rasei Latine”. La Crecy au cashtigat Blestematzii Anglo-Saxoni dar razboiul continua shi tot ce putem face noi este sa luptam in tabara in care am fost incorporatzi.

        • Harald 23/12/2020 at 02:25 #

          @Munteanu – las-o mai moale cu poveștile despre Fox, e născut chiar în Mexic, iar Quesada era numele de familie al maică-sii. Mercedes e nume de femeie spaniolă sau catalană, nu are nimic de-a face cu Irlanda. Iar pe taică-său îl chema Jose Luis, care nu e în niciun caz nume irlandez.

          • Munteanu 24/12/2020 at 20:47 #

            „Fox” inseamna „vulpe” in limba Engleza. In limba Spaniola acelashi animal se numeshte „zorro”.

          • Harald 25/12/2020 at 13:33 #

            @Munteanu – și ce dacă ”fox” înseamnă vulpe în engleză? Irlandezii sunt celți, nu sunt englezi, chiar dacă toată lumea se așteaptă de la ei să vorbească engleză.

            În secolul 19, familia lui Vincente Fox a avut și niște strămoși germani pe care îi chema Fuchs, asta înseamnă într-adevăr vulpe. Venind în America și-au anglicizat numele, și-au spus Fox, fără nicio legătură cu Irlanda.

            Pe vremea când țineai lecții despre avioanele și rachetele sovietice din perioada Războiului Rece, foloseai termeni tehnici în rusește, deci școala ai făcut-o în limba rusă, chiar dacă în casă ai vorbit poate românește. Ce legătură are asta cu Irlanda și cu celții? 😛

          • Harald 25/12/2020 at 13:38 #

            P.S. – vulpe (fox) e ”sionnach” în celtica irlandeză, așa ar fi trebuit să-l cheme, dacă ar fi avut strămoși irlandezi.

  9. Munteanu 23/12/2020 at 01:51 #

    Ca Scarlet O’Hara nu stia de familia Spaniola nu Italiana Borgia ( in realitate Borja dupa numele unui sat sub-urban al orashului Zaragoza ) este prostia ei personala. Peste tot in lume proshtii sunt saraci doar in SUA ei ajunsesera stapani de sclavi. Mai grave sunt calomniile la adresa familiei Borja pe care Ku Klux Klanul dar shi CIA le-au folosit in incercarile de assasinat impotriva lui Rodrigo Borja fost preshedinte al Ecuadorului dar shi a lui Fidel Castro numit asha dupa castelul care exista in localitatea Borja ( Castro Borja ). A spus asta foarte clar actritza Eva Longoria pe care rasishtii din SUA au persecutat-o shi obligat-o sa-shi schimbe numele din Eva de Longoria in Eva Longoria. Longoria este o localitate din Spania de unde au venit stramoshii ei pe vremea cand nu exista nici-un Blestemat Anglo-Saxon prin Texas care inseamna „tzigla” in limba Spaniola dupa stilul caselor din vremea aceea.

    • Harald 23/12/2020 at 02:18 #

      Scarlet O’Hara nu avea nevoie să știe astfel de lucruri, era suficient de atractivă ca să nu conteze că nu le știe, asta e ideea expusă de Margaret Mitchell.

      Am avut pe vremuri o prietenă căreia îi spuneam ”Scarlet” ca nume de ocară, la fiecare manifestare comparabilă cu cele din roman. Și manifestările astea erau cu zecile, ai fi zis că ea însăși a inspirat scrierea romanului 🙂

      Așa se și explică succesul romanului, Margaret Mitchell descrie personaje realiste, arhetipuri umane.

  10. Munteanu 23/12/2020 at 04:16 #

    Lasatzi gunoiul „Pe aripile vantului” shi cititzi cartea „Free state of Jones” recent ecranizata shi ea. Domnul Jones foarte bogat dar shi creshtin s-a stabilit in Alabama sclavagista. Shi-a cumparat o ferma mare cu multzi sclavi. Cu o sclava chiar s-a casatorit shi crestin fiind i-a casatorit shi pe altzi sclavi cu partenerele lor. Vecinii geloshi pe banii shi succesul domnului Jones l-au atacat cica ca sa-l incorporeze cu fortza in armara sudista. Atacul a eshuat. Domnul Jones dar shi sclavii lui inclusiv sotzia manuiau cu precizie pushca automata Winchester shi aveau shi munitzie destula. Vecinii au fost ucishi shi fermele lor luate de domnul Jones shi asha a fost creat „Free state of Jones”. Politzia din Alabama shi chiar putzinii militari care inca nu plecasera in Viginia sa lupte cu Yankeii au fost shi ei invinshi. Domnul Jones nu a fost nici-o-data invins shi cand au venit Yankeii in Alabama le-a spus fericit: Acum toata Alabama este un mare „Free state of Jones”. Copiii mulatrii ai domnului Jones au studiat la facultate unii chiar la West Point. Mai tarziu pe teritoriul fostului „Free state of Jones” s-a construit o universitate pentru studentzii Afro-Americani dar shi o academie militara unde s-au antrenat shi celebrii pilotzi Afro-Americani din WW2. Morala este foarte clara shi ANTIFA o stie foarte bine: Cand vezi un rasist impushca-l !

    • Ștefan Brăgărea 23/12/2020 at 17:52 #

      @Munteanu
      Ce te faci însă când rasistul are o pușcă mai mare ?

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Și nevaccinați, și cu sănătatea garantată de stat

vaccinare2

Dialog între doi medici la Comisia de Sănătate din Senat:
– Niciun guvern nu poate impune ca în corpul supușilor săi să fie inoculate cu forța anumite medicamente.
– Dar de ce obligăm bolnavii de sifilis să se trateze?
– Da, îi tratăm cu forța pentru că sifilisul se transmite pe cale sexuală, dar SIDA și minoritățile sunt libere…

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Viața și moartea într-un sat românesc. În 2012

Ale lor mâini bătrâne

Despre mutarea clasei muncitoare de la oraș la sat, înmormântarea organizată de firma de pompe funebre a preotului, despre UE care ne obligă să nu mai ținem mortul în casă, dar noi vrem să facem economie. Și despre politicieni.

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini