Până să intru în presă nu urmăream știrile, nu citeam ziare. Aveam 24 de ani și îmi umbla mintea doar la romane de amor, modă, băieți și cam atât. Munceam de la 19 ani și dacă nu m-ar fi împins de la spate fostul soț n-aș fi știut că există o facultate la care aș putea să-mi fructific pasiunea pentru citit. Literatură, nu știri, să ne înțelegem. Așa am ajuns la filosofie…
Veneam după 19 ani petrecuți în comunism, unde jurnalul TV era plin cu realizările tovarășilor, iar cele două ziare de bază ale patriei erau Scânteia și România liberă. La unul erai obligat-abonat, dar asta nu garanta parcurgerea lui. Oricum informația din el nu avea cum să-ți schimbe viața mai mult decât o făcea deja partidul prin deciziile sale. Îmi amintesc că la primul meu loc de muncă era o doamnă legătoreasă – în tipografie – care citea cu pasiune rubrica de decese din România liberă. Deși nu-i cunoștea pe morți cred că în subconștient aștepta momentul să exclame: ia te uită, a murit cutărică, îl știam!
Ideea că ești prea mic ca să participi la decizii se născuse cumva în mentalul meu – al nostru, că nu eram mult diferită de generația mea – în ciuda lozincilor sforăitoare din ședințele UTC despre participarea clasei muncitoare la făurirea socialismului. Singurele pe care le mai cumpăram de plăcere erau revistele Cinema sau unele publicații magazinistice care mai existau pe atunci și nu-mi mai amintesc azi de ele.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o Cristina Oroveanu atunci când am pus piciorul în redacția Curierul național ca să fac practică: la ce știri îți place să te uiți? Era cineva care se uita de plăcere la știri? În 1993 eu savuram democrația altfel decât cumpărând ziare cu brațul. În școală nu mă învățase nimeni că trebuie să fiu un om informat, iar acasă mama nu era nici ea vreo intelectuală. De nevoie, ca să știu pe ce domeniu vreau să evoluez, am început să citesc presă și să urmăresc jurnalele TV.
În timp am aflat care e rostul informării în viața omului. Am aflat asta din păcate într-o țară în care presa a murit lent în ultimii 17 ani, într-un proces din care am făcut și eu parte. Într-o țară în care oamenii sunt manipulabili, o masă amorfă de indivizi care nu reacționează, nu protestează, pentru că habar n-au ce se întâmplă peste capul lor. În ciuda fantasticei evoluții a comunicării din ultima jumătate de secol, continuă să vină și azi în redacții studenți sau absolvenți de jurnalism care nu urmăresc știrile, nu știu cine ne sunt conducătorii sau cum funcționează instituțiile statului. Un ABC pentru oricine are pretenția să devină ziarist. Principala cauză a acestei stări s-a instalat demult în ADN-ul nostru, de pe vremea când ne credeam prea insignifianți ca să putem deschide gura.
Doi dintre cunoscuții mei, oameni tineri de până în 30 de ani, mi-au spus același lucru când le-am reproșat că nu sunt interesați de lumea în care trăiesc: că nu citesc presa pentru că nu au încredere în ea. Care presă? mi-au răspuns amândoi. Au și nu au dreptate. Ca să fii la curent cu ce ți se pregătește acolo sus nu trebuie să urmărești doar presa partizană. Azi, spre deosebire de acum 20 de ani, sunt atâtea mijloace de informare încât numai un autist le poate ignora. Chiar și așa prost făcute și descurajante pentru public cum sunt site-urile instituțiilor publice din România, tot sunt niște furnizori de informație. Agențiile de știri, publicațiile străine – la care acum nu ne mai îngrădește nimeni accesul – site-urile Parlamentului European sunt tot atâtea alte surse la care te poți duce în lipsa credibilității surselor interne. Totul e să vrei.
Iar beneficiul nu va întârzia să apară. Aud mereu lamentația că „n-ai cu cine”, ce pot să fac eu de unul singur dacă mă revolt, cum pot să schimb eu o lege dacă nu sunt de acord cu ea? În teorie e corectă deznădejdea asta, dar în practică trebuie să începi de undeva. De ce nu chiar de la tine?
Deși puține și nebăgate în seamă avem câteva ONG-urii care încearcă să ia atitudine, să creeze masa critică pentru a pune presiune pe putere. Căutați-le, alăturați-vă lor, dacă rezonați cu ce spun ele. Parlamentarii, politicienii nu vor face niciodată ceva util/corect pentru popor decât sub presiunea populară. Iar presiunea asta trebuie formată și educată. Dacă nimeni nu se informează, nimeni nu află ce fac ei acolo sus, nimeni nu va protesta. Iar toate astea se fac în grup, nu de unul singur. În asocieri.
În România există o lege care spune că orice proiect de lege sau hotărâre trebuie să fie supusă dezbaterii publice timp de 30 de zile. Instituțiile fac acest lucru de fațadă. Postează proiectele propuse pe site-urile proprii mizând pe lipsa de apetență pentru informare a publicului. Nimeni sau aproape nimeni nu citește proiectele alea, și mai puțini comentează sau trimit propuneri de modificare. După 30 de zile se adoptă și ajung legi/ordine/hotărâri și ne vor controla viața.
Tot în România cetățenii au posibilitatea să asiste la ședințele consiliilor locale sau la ședințele Parlamentului. Câți dintre voi ați făcut-o vreodată? Sigur, sunt niște proceduri de îndeplinit, gardienii puși la porțile respectivelor instituții vă vor descuraja cu siguranță. Prea puțini își cunosc acest drept, și mai puțin îl exercită. Iar comportamentul aleșilor din respectivele consilii e pe măsură. De exemplu la câte ședințe de Consiliu General al Municipiului București am asistat eu – și au fost câteva în perioada 1994-2009 – pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care aleșii au dat cuvântul unui cetățean simplu prezent în sală ca să li se adreseze. Legea prevede că ai voie să asiști, nu să intervii. Dacă vociferezi, gardianul te scoate în șuturi afară.
Sunt foarte mulți oameni care nu urmăresc actualitatea socio-politică a țării, scârbiți de clasa politică. Nu merg la vot din aceeași cauză. Totuși lucrurile se întâmplă, se rostogolesc și fără interesul lor, ba chiar împotriva lui. Faptul că noi suntem scârbiți și indiferenți nu-i face pe ei să dispară. Ei produc legi, reguli menite să-i mențină în funcții și să le întărească puterea, stimulați exact de această lipsă de atenție și reacție a publicului. Actuala putere a făcut numai anul trecut câteva mișcări cu mare impact asupra vieții noastre:
– a modificat Codul muncii, în favoarea angajatorilor,
– a modificat legea adunărilor publice, restrângând din drepturile de manifestare și asociere pe care le câștigasem în 89,
– a comasat alegerile generale cu cele locale de la toamnă, prin asumarea răspunderii,
– a schimbat legea educației tot prin asumarea răspunderii
– schimbă legea sănătății postând proiectul în dezbatere publică între Crăciun și Anul nou, adică atunci când toți eram cu gândul la sarmale, nu la spitale.
Sunt legi ce guvernează domenii de care fiecare ne vom lovi mai devreme sau mai târziu. Și totuși dezbaterile
publice pe marginea acestor modificări au fost palide și inutile. Când ne vom lovi de ele vom afla că nu ne-am împotrivit la timp, dar va fi prea târziu.
O soluție, după mine, ar fi să se predea la școală un curs despre importanța informării. Așa cum îi vor obliga pe copii să fie patrioți cântând imnul la începutul orelor, ar trebui să-i învețe să fie informați, citind orice sursă de informare care-i va ține la curent cu noutățile legislative, politice, economice.
Orice lucru ignorat se răzbună mai devreme sau mai târziu. Cândva s-ar putea să vreți să treceți pur și simplu o stradă și să aflați că nu mai aveți voie. Sau să mergeți la vot și aflați că s-a dat o lege care spune că nu mai e necesar votul popular, e suficient ce decide tătucul pentru tot poporul. Vă veți întreba când s-a întâmplat asta și vă veți indigna. Dar nu veți mai avea altă putere de acțiune decât un like și un share pe Facebook. Dacă nu cumva va fi și ăsta banat, pe motiv că dăunează la productivitatea muncii.
Uf, nici nu stiu ce sa comentez. Cateodata este asa de usor sa zici: nu e problema mea, nu ma priveste, nu am ce sa fac, nu am ce sa schimb, nu am ce sa indrept. Daca altii nu fac nimic, eu de ce sa ma agit?
Ignoranta si delasarea sunt asa de dulci cand esti amortit. Si e greau sa iesi din starea asta. Ce mai conteaza ce se intampla in tara cand ceea ce te intereseaza este sa ai um bmw cu care sa te dai rotund in fata vecinilor de bloc. 🙁 Sau cand esti entuziasmat pana la culme de un xperia play. Sau nu te gandesti decat la afacerea ta (stii tu ca ti-am mai zis). 🙁
Asa cum zici si tu, la radacina ar fi bine sa se umble, in scoli. Insa nu cred ca este interes.
Vad ca incet incet, incepi sa te chinui sa faci ceva. Bravo si spor in continuare. Imi pare rau ca nu pot sa contribui cu ceva constructiv.
Adi, aș putea să spun că e exact răspunsul la care mă așteptam de la tine 😉
Poate ca asta e o problema mai mare decat faptul ca sunt eu „autista”.
Da, sunt total pe dinafara cu chestiile astea. Nu inseamna ca nu inteleg importanta informarii. Citesc articole despre programare si astrofizica zilnic. Sunt mai la curent cu ce se intampla in alte galaxii decat cu ce se intampla in tara asta. Nu vad de ce ar trebui sa rup din timpul (limitat!!!) alocat unor chestii care imi plac si pe care le inteleg pentru altele care nu-mi plac si pe care nu le inteleg.
Oricum sunt suficient de tampita incat daca nu-mi convine ceva sa schimb fortat acel ceva, indiferent de ce spun regulile de orice natura facute de altii. Sa schimb pentru mine, bineinteles – spre deosebire de politicienii nostri, eu nu m-am angajat niciodata sa apar si interesele altora si nu am vise marete cu salvat intreaga lume.
Crezi că vei putea să te duci să trăiești în galaxiile alea când nu-ți va mai conveni să trăiești aici?
Pot sa fac in asa fel incat sa imi convina, indiferent de ce face oricine altcineva. Unul din motive fiind chiar faptul ca nu observ si nu imi pasa de ceea ce se intampla in jurul meu.
Si bine faci! Ce a rezolvat tipul acela care s-a aruncat de la balconul parlamentului? S-a schimbat doar orientarea de la EST la VEST. Comunism sau capitalism tot un drac, numai ca la asta din urma se schimba intre ei sa nu fie monotonie.
Dureroase si exacte sunt aspectele pe care le semnalati. Si, chiar daca in Romania chestiunea are binecunoscutul ,,specific national”, situatia este caracteristica, totusi, intregului ,,sat global” care a devenit lumea. Este vorba despre o iresponsabilitate generala, explicabila atat prin relativismul postmodern, cat si prin desacralizarea lumii, omniprezenta egoismului si considerarea ca ,,plicticoase” a tuturor lucrurilor serioase.
Posibil, totuși specificul național bate orice globalizare în cazul nostru
Sint si nu sint de acord cu tine. Uita-te la Ungaria: la 1 ianuarie au intrat in functiune noi chestii in constitutia lor si deja UE si SUA ii trag zdravan de urechi. Sint altii mai mari care sa ne readuca pe drum cind o luam pe aratura. Daca eram Nigeria sau Belarus eram perfect de acord cu tine, insa noi avem noroc cu UE.
UE nu-ți bagă și-n traistă, cum se zice prin popor. Nu cred că trebuie să ne bazăm doar pe UE, că nu s-a dovedit infailibilă în ultimii ani. Iar la unguri mă uit, tocmai, că ei protestează în stradă la adresa constituției. La noi crezi că ar protesta cineva?
Al dracului noroc!
Dollo, ţara asta a noastră e un paradox. Vrem democraţie, dar ne purtăm ca nişte asupriţi. Vrem capitalism, dar avem mentalitate de comunişti. Cine vrea să facă ceva e luat la băşcălie. Iar descurajarea acţiunii pleacă din familie, de la prieteni, de genul „ce-ţi trebuie ţie să schimbi lumea? Lasă-i pe alţii să facă asta, tu trăieşte-ţi viaţa!”. Şi cum toată lumea merge pe ideea că or să facă alţii, iată rezultatele, după două decade şi mai bine de la răscoală.
Păi cred că se înțelege greșit conceptul de „a schimba lumea”. Nimeni nu ar trebui să-și propună chestii așa vagi și generoase. Eu ziceam doar să facă fiecare pe felia lui, ca și când ar fi pentru el. Pentru că doar pentru el e în ultimă instanță. Iar când se vor întâlni mai multe interese personale vom constata cu surprindere că mai sunt și alții ca noi, care vor să trăiască bine 🙂
Eu as incepe cu obligativitatea votului. Si as introduce si o casuta speciala pe buletinele de vot „impotriva tuturor”.
Poate atunci am incerca sa ne informam mai bine, in plus poate isi va da seama si clasa politica ca nu are sprijin popular.
Și asta ar fi o soluție
Au grecii asta(parca). Tare i-a mai ajutat:)!
In loc de obligativitatea votului eu as face dimpotriva: as restrictiona dreptul de a vota.
Cetateanul dornic sa exprime o optiune politica ar trebui sa obtina mai intai o diploma, ca un fel de carnet de sofer, in urma parcurgerii unei bibliografii si promovarii unui examen prin care sa demonstreze ca este in cunostinta de cauza (ca stie ce este aceea o coloratura politica, stie regulile jocului, cunoaste platformele candidatilor etc) atunci cand pleaca sa tranteasca o stampila pe un buletin de vot…
Sa participe astfel la dezbaterile sociale numai maimutele superioare…
Si pt cei care sustin „democratia”, sa va improspatez un pic memoria cu rezultatele unui sondaj destul de recent:
42% dintre romani cred că soarele se învârte în jurul Pământului, în timp ce 7 procente nu au ştiut ce să spună sau nu au vrut să răspundă.
Laptele radioactiv devine bun pentru consum prin fierberea sa, cel puţin aşa crede o treime din populaţia ţării noastre. Alţi 22% nu ştiu sau nu au răspuns la această întrebare.
32% dintre români sunt absolut convinşi că există oameni posedaţi de diavol.
QED
De aia nu mai dorm ei in senat ca nu au sprijinul nostru!
Dollo, eu de acum cativa ani am dedus ca democratia nu e functionala fara o informare corecta a cetateanului. In sfarsit s-a mai prins cineva de chestia asta:).
Dollo, vesti proaste, locul tau nu e in Romania de azi, ci in Germania, Elvetia, Olanda, etc. De, tari unde spiritul civic e apreciat (si dorit). Tu cu cine vrei sa construiesti societatea in Romania? Cu babele murdare pe picioare care se inchina la icoane? Babe care sunt date ca exemplu, si apreciate mai mult decat un premiant Nobel(unde m-antorc vad citata tampenia asta excretata de „filozoful national” Tutea). Cu manelistii? Cu (fostii) elevi de liceu semi-analfabeti si indoctrinati religios?
Ai doua solutii:
1) Pleci (daca poti) unde ti-e locul;).
2) Incerci sa iei tu haturile in mana, adica sa te bagi cumva in politica. Te bagi? Eu te votez(la doua maini, ca parlamentarii 🙂 ). Dar nu stiu daca rezisti, prostituatele de pe centura Bucurestiului sunt „demoazele” pe langa parlamentarii nostrii(potentialii viitori colegi) :).
Acum vad ca ar mai fi o a treia solutie:
Decizii luate la nivel de EU si impuse Romaniei. Dar cum ajungi tu acolo? Incapi de EBA, Vadim, Becali si Severin?
Si Europei ii se rupe steagul de oful nostru. Sa fim seriosi, aia au alte treburi, ei ne-au vrut ca piata de desfacere ce naiba , nu este evident ca UE este a alta URSS?
Super articol! Mersi. 2 comentarii din partea mea:
a. Ref la participarea la dezbaterile publice, legea ii obliga sa il publice cu 30de zile inainte de adoptare, insa pot sa dea doar 10 zile pentru primirea de comentarii – vezi http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/52_2003.php
b. Exista cursuri de educatie civica in scoli, chiar de la clasele primare. Am incercat sa scot de la nepotu-meu ce a invatat de acolo, dar am inteles ca doar citesc niste texte.
Așa e, Bogdan, merci de completare 🙂 Cursurile de educație civică înseamnă multe în școli, într-adevăr 🙂 Inclusiv ore de dirigenție. Dar nici asta n-ar fi rău dacă le-ar deschide cumva capul
în ele
Citindu-mi mesajul m-a „lovit” o chestie: Cum @”*#* au ajuns susnumitii in Parlamentul European? E vina noastra. Ni-i meritam:((. Cred ca noul „salut romanesc” ar trebui sa fie sutul reciproc in fund. Pe bune.
P.S. In mesajul initial am vrut sa pun in bold doar cuvintele „impuse” si „tu”. Nu mi-a iesit:).
…na-ti-o franta:)! N-am vrut sa put totul in bold.
Chemati un popa! Cred ca calculatorul meu e posedat:).
*N-am vrut sa pun