Până să intru în presă nu urmăream știrile, nu citeam ziare. Aveam 24 de ani și îmi umbla mintea doar la romane de amor, modă, băieți și cam atât. Munceam de la 19 ani și dacă nu m-ar fi împins de la spate fostul soț n-aș fi știut că există o facultate la care aș putea să-mi fructific pasiunea pentru citit. Literatură, nu știri, să ne înțelegem. Așa am ajuns la filosofie…
Veneam după 19 ani petrecuți în comunism, unde jurnalul TV era plin cu realizările tovarășilor, iar cele două ziare de bază ale patriei erau Scânteia și România liberă. La unul erai obligat-abonat, dar asta nu garanta parcurgerea lui. Oricum informația din el nu avea cum să-ți schimbe viața mai mult decât o făcea deja partidul prin deciziile sale. Îmi amintesc că la primul meu loc de muncă era o doamnă legătoreasă – în tipografie – care citea cu pasiune rubrica de decese din România liberă. Deși nu-i cunoștea pe morți cred că în subconștient aștepta momentul să exclame: ia te uită, a murit cutărică, îl știam!
Ideea că ești prea mic ca să participi la decizii se născuse cumva în mentalul meu – al nostru, că nu eram mult diferită de generația mea – în ciuda lozincilor sforăitoare din ședințele UTC despre participarea clasei muncitoare la făurirea socialismului. Singurele pe care le mai cumpăram de plăcere erau revistele Cinema sau unele publicații magazinistice care mai existau pe atunci și nu-mi mai amintesc azi de ele.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o Cristina Oroveanu atunci când am pus piciorul în redacția Curierul național ca să fac practică: la ce știri îți place să te uiți? Era cineva care se uita de plăcere la știri? În 1993 eu savuram democrația altfel decât cumpărând ziare cu brațul. În școală nu mă învățase nimeni că trebuie să fiu un om informat, iar acasă mama nu era nici ea vreo intelectuală. De nevoie, ca să știu pe ce domeniu vreau să evoluez, am început să citesc presă și să urmăresc jurnalele TV.
În timp am aflat care e rostul informării în viața omului. Am aflat asta din păcate într-o țară în care presa a murit lent în ultimii 17 ani, într-un proces din care am făcut și eu parte. Într-o țară în care oamenii sunt manipulabili, o masă amorfă de indivizi care nu reacționează, nu protestează, pentru că habar n-au ce se întâmplă peste capul lor. În ciuda fantasticei evoluții a comunicării din ultima jumătate de secol, continuă să vină și azi în redacții studenți sau absolvenți de jurnalism care nu urmăresc știrile, nu știu cine ne sunt conducătorii sau cum funcționează instituțiile statului. Un ABC pentru oricine are pretenția să devină ziarist. Principala cauză a acestei stări s-a instalat demult în ADN-ul nostru, de pe vremea când ne credeam prea insignifianți ca să putem deschide gura.
Doi dintre cunoscuții mei, oameni tineri de până în 30 de ani, mi-au spus același lucru când le-am reproșat că nu sunt interesați de lumea în care trăiesc: că nu citesc presa pentru că nu au încredere în ea. Care presă? mi-au răspuns amândoi. Au și nu au dreptate. Ca să fii la curent cu ce ți se pregătește acolo sus nu trebuie să urmărești doar presa partizană. Azi, spre deosebire de acum 20 de ani, sunt atâtea mijloace de informare încât numai un autist le poate ignora. Chiar și așa prost făcute și descurajante pentru public cum sunt site-urile instituțiilor publice din România, tot sunt niște furnizori de informație. Agențiile de știri, publicațiile străine – la care acum nu ne mai îngrădește nimeni accesul – site-urile Parlamentului European sunt tot atâtea alte surse la care te poți duce în lipsa credibilității surselor interne. Totul e să vrei.
Iar beneficiul nu va întârzia să apară. Aud mereu lamentația că „n-ai cu cine”, ce pot să fac eu de unul singur dacă mă revolt, cum pot să schimb eu o lege dacă nu sunt de acord cu ea? În teorie e corectă deznădejdea asta, dar în practică trebuie să începi de undeva. De ce nu chiar de la tine?
Deși puține și nebăgate în seamă avem câteva ONG-urii care încearcă să ia atitudine, să creeze masa critică pentru a pune presiune pe putere. Căutați-le, alăturați-vă lor, dacă rezonați cu ce spun ele. Parlamentarii, politicienii nu vor face niciodată ceva util/corect pentru popor decât sub presiunea populară. Iar presiunea asta trebuie formată și educată. Dacă nimeni nu se informează, nimeni nu află ce fac ei acolo sus, nimeni nu va protesta. Iar toate astea se fac în grup, nu de unul singur. În asocieri.
În România există o lege care spune că orice proiect de lege sau hotărâre trebuie să fie supusă dezbaterii publice timp de 30 de zile. Instituțiile fac acest lucru de fațadă. Postează proiectele propuse pe site-urile proprii mizând pe lipsa de apetență pentru informare a publicului. Nimeni sau aproape nimeni nu citește proiectele alea, și mai puțini comentează sau trimit propuneri de modificare. După 30 de zile se adoptă și ajung legi/ordine/hotărâri și ne vor controla viața.
Tot în România cetățenii au posibilitatea să asiste la ședințele consiliilor locale sau la ședințele Parlamentului. Câți dintre voi ați făcut-o vreodată? Sigur, sunt niște proceduri de îndeplinit, gardienii puși la porțile respectivelor instituții vă vor descuraja cu siguranță. Prea puțini își cunosc acest drept, și mai puțin îl exercită. Iar comportamentul aleșilor din respectivele consilii e pe măsură. De exemplu la câte ședințe de Consiliu General al Municipiului București am asistat eu – și au fost câteva în perioada 1994-2009 – pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care aleșii au dat cuvântul unui cetățean simplu prezent în sală ca să li se adreseze. Legea prevede că ai voie să asiști, nu să intervii. Dacă vociferezi, gardianul te scoate în șuturi afară.
Sunt foarte mulți oameni care nu urmăresc actualitatea socio-politică a țării, scârbiți de clasa politică. Nu merg la vot din aceeași cauză. Totuși lucrurile se întâmplă, se rostogolesc și fără interesul lor, ba chiar împotriva lui. Faptul că noi suntem scârbiți și indiferenți nu-i face pe ei să dispară. Ei produc legi, reguli menite să-i mențină în funcții și să le întărească puterea, stimulați exact de această lipsă de atenție și reacție a publicului. Actuala putere a făcut numai anul trecut câteva mișcări cu mare impact asupra vieții noastre:
– a modificat Codul muncii, în favoarea angajatorilor,
– a modificat legea adunărilor publice, restrângând din drepturile de manifestare și asociere pe care le câștigasem în 89,
– a comasat alegerile generale cu cele locale de la toamnă, prin asumarea răspunderii,
– a schimbat legea educației tot prin asumarea răspunderii
– schimbă legea sănătății postând proiectul în dezbatere publică între Crăciun și Anul nou, adică atunci când toți eram cu gândul la sarmale, nu la spitale.
Sunt legi ce guvernează domenii de care fiecare ne vom lovi mai devreme sau mai târziu. Și totuși dezbaterile
publice pe marginea acestor modificări au fost palide și inutile. Când ne vom lovi de ele vom afla că nu ne-am împotrivit la timp, dar va fi prea târziu.
O soluție, după mine, ar fi să se predea la școală un curs despre importanța informării. Așa cum îi vor obliga pe copii să fie patrioți cântând imnul la începutul orelor, ar trebui să-i învețe să fie informați, citind orice sursă de informare care-i va ține la curent cu noutățile legislative, politice, economice.
Orice lucru ignorat se răzbună mai devreme sau mai târziu. Cândva s-ar putea să vreți să treceți pur și simplu o stradă și să aflați că nu mai aveți voie. Sau să mergeți la vot și aflați că s-a dat o lege care spune că nu mai e necesar votul popular, e suficient ce decide tătucul pentru tot poporul. Vă veți întreba când s-a întâmplat asta și vă veți indigna. Dar nu veți mai avea altă putere de acțiune decât un like și un share pe Facebook. Dacă nu cumva va fi și ăsta banat, pe motiv că dăunează la productivitatea muncii.
Dollo, ziua mea de lucru este in general de vreo 10-14 ore. In timpul asta am clienti de satisfacut, bugete de pus la punct, bloguri de scris, carti de citit etc. Mai arunc un ochi prin ograda familiei, eventual ii mai spun ‘numisferului’ una-alta, sa nu stam ca mutii. Chiar nu am timp si nici pasiune sa aflu cine ce face. Visul meu este sa NU raman in tara, nu sa ma implic in circul pe care unii il numesc politica.
Ha-ha, se-„ngroase” treaba;) (la text ma refer, obsedatilor!)
„In timpul asta am clienti de satisfacut…” Nu ma pot abtine, iarta-ma, dar unde lucrezi?:))
Un motan curios(si dezinteresat).
Web design 🙂
He he, pervers mic 😀
Dojo, în orice țară te-ai duce va trebui să te informezi. Măcar ca să nu încalci regulile de acolo.
Dollo, in general nu e chiar atat de usor sa incalci legile. Bunul simt merge bine oriunde. Si da, e bine sa le stii, dar asta nu inseamna sa pierd 2 ore pe zi vizionand ‘jurnalul’ sau citind tot felul de stiri. Faci un efort o data sa te pui un pic la punct, dupa care iti vezi de treaba si faci bani 😀
Mi-am data seama care e problema cu presa in Romania. MANIPULAREA. La prima mineriada, tineam cu minerii. La ultima, as fi tras in ei(eram in armata, daca nu-i opreau cand i-au oprit, aveam „bilete rezervate” sa-i intampinam cu tancurile). Nu va mirati ca judecam asa, ma gandeam ca daca aveau ocazia, nici minerii nu ma tratau pe mine, ca soldat, mai „uman”. Manipularea nu s-a practicat numai la noi, ci si de exemplu la americani in cazul razboiului din Irak. Cum poti sa eviti sa fi manipulat intro societate cu o presa controlata? E aproape imposibil. Si daca tu nu esti manipulat, vor fi 1000 altii care vor fi. Si cand se aplica principul democratic al deciziei majoritatii, tu pierzi. Ce sansa are o presa „curata” in Romania? Zero. Dovediti-mi ca gresec! V-am deprimat?:)
Orice mijloc de comunicare manipulează, de aia sunt importante cursurile care să te învețe cum să te informezi, de unde și cum să discerni informația.
Singurul lucru care te (mai) ajuta impotriva manipularii e IQ-ul peste 120. Eu il am mai mare :p, dar nu-mi place sa ma laud.
Dollo dear, mi-e greu să cred că există printre cititorii tăi (care suntem, aşa cum frumos pleda Caţavencu, mai deştepţi decât ai „lor”) cineva care să nu fie principial de acord cu ce-ai văzut tu după ce ţi-ai ridicat azi ochiişorii din cearceaf. Însă, precum în toate lucrurile frumoase, distanţa dintre acordul pe principiu şi părerile despre modalităţi de punere în practică, … well, este. De fapt nu mă pot abţine să întreb: Cum ai vedea tu introdusă în planul de învăţământ pentru cei mici, de la care în mod necesar şi întotdeauna vin lucrurile mari şi bune mai târziu, nu-i aşa, o asemenea disciplină de studiu (sau, mai degrabă, de educaţie, că-i educi, carevasăzică nu te aştepţi să studieze ei singuri, mititeii), deci cum ai vedea, după cum spuneam, introdusă asemenea temă de reflecţie şi bază pentru ulterioară implicare voluntară şi avizată în chestiuni publice în programa şcolară (şi acum urmează măiestria acestui paragraf, atenţie) DE CĂTRE CEI CARE ESTE? Ce interes obscur, ce uluitoare scăpare în atenţia lor pentru detaliul bunei guvernări în interesul suprem al menţinerii puterii – faţă de care orice alt interes păleşte, aşa cum a pălit întotdeauna şi pretutindeni (şi pe toată lumea, I might add) – deci revenind, ce inimaginabilă lovitură debilizantă în moalele capului ar putea determina clasa politică de toate culorile a Românicii să îşi sape (respiră) their firm grip on power, present and future (future as in viitor multicolor la fel de bine ca de o culoare anume) prin promovarea unei politici sănătoase şi consecvente de cultivare (nursing este sensul pe care îl caut), de cultivare deci a unei pături noi de cetăţeni educaţi şi discerning, dornici să se informeze, dornici să fie consultaţi şi, mai presus de orice, încrezători că implicarea lor activă în chestiuni de interes general va da roadele sperate? Recitind, ameţesc. Este ameţitor, într-adevăr, dacă … Dollo, mi se pare mie sau tu de fapt tocmai ţi-ai anunţat candidatura pentru funcţie publică? Either way, pup cu drag! 🙂
Deocamdată mă limitez la deșteptarea națiunii aghesmuite 😉 Dacă în școală nu se poate se va putea pe lângă, cu niște finanțări de cursuri extracuriculare. Tu știi mai bine cum e cu finanțările astea
Ce misto ! Un articol „scris pe buda” – bunicel, dealtfel – si o gramada sar sa-si arate veleitatile de comentatori politici, ca doar deh, „romanul e nascut poet si cel mai bine se pricepe la politica”……. :))))))))))
Acum vreo 5 ani venise o juna de 19 ani sa vanda pt noi ceva. Era la jurnalism, anul 1-2. Am rugat-o sa imi arate 2 texte scrise de ea, dupa ce mi-a spus ca nu stie nici cine a fost Pulizer (poate m-o fi crezut vreun obsedat) si nici ce e premiul care ii poarta numele . La 19 ani ii placea sa scrie editoriale. In opinia ei jurnalismul era sa isi dea cu parerea despre orice si asta se chema scrierea de editoriale. Acum inteleg de ce presa romaneasca de azi e plina de datatori cu opinia si foarte putini care stiu sa scrie o stire.
Inutil sa spun ca reporterii CNN sau BBC ori chiar Aljazeera vorbesc liber si nu spun enormitati (poate mint, dar o fac cu clasa) pentru ca au niste scoli in spate si zeci de ani ( poate si chiar zeci de carti scrise) de jurnalism de teren.
Na, participati 🙂 aici daca va intereseaza subiectul noului cod rutier!
Participai (sub pseudonim), si m-am ales cu experienta:).
Din cate am inteles de la tovarasul respectiv, s-ar dori retinerea certificatului de inmatriculare al masinii pentru orice, pana la aducerea dovezii platii respectivei amenzi de circulatie.
Data viitoare cand mai e cazul de circulat cu masina proprie prin RO, o sa-mi rog consoarta sa-mi ascunda certificatul masinii, pentru ca atunci cand o sa ma intrebe vreun politist de el, sa zic sincer si cu ochii mari:”Vaaai, nu stiu unde e, nu-l gasesc. Nu doriti totusi copia asta xerox pe care am gasit-o din intamplare in torpedou”. Chiar daca incasez amenda (si) pentru asta, e de preferat drumurilor aiurea pentru recuperarea certificatului.
uite un bun inceput:
Nicusor Dan
http://www.facebook.com/groups/nicusor.dan/
like!!!
un articol bun, sa fim seriosi la toti ne pasa dar nu toti avem curajul sa si aratam asta.
Eu aici ma uit la un canal „la chaine parlamentaire” cand imi vine cheful sa ma informez, dar atata nu inteleg nimic din politica, de la un moment dat ma apuca un mare complex de inferioritate, si o las mai moale. Imi pare rau ca la scoala nu am invatat nimic despre cum suntem condusi si care ne sunt drepturile si obligatiile, nu am avut cultura civica, sau cum ii zice, si ii simt lipsa. Plus ca vocabularul asta politic imi trece pe deasupra capului cu doua prajini: nici macar de pe site-ul guvernului pentru profi nu inteleg mare lucru, adica citesc, inteleg cuvintele, si cand sa vad ce zice per global, nu mai pricep nimic…si nu-s chiar idioata 100%.
Dar aici vad ca oamenii sunt informati si pentru ca „cei de sus” ii informeaza, de exemplu, examenul pe care l-am dat in 2009 ca sa fiu profesor, e public, daca erau care voiau sa asiste, cereau voie candidatului, si daca erai de acord, puteau sa stea la oral. Asta am vazut-o ca pe poarta liceului, era afisata toata povestea cu drepturile si obligatiile functionarilor, sa vada tot omul ce se intampla acolo.
Nu cred ca e transparenta totala nici aici, dar macar te incita mai mult sa te informezi.