E un tip pe care l-am cunoscut în perioada în care mă maturizam intensiv – adică după 30 de ani, după cum v-am mai spus. Ne-am întâlnit o dată, de două ori. A treia oară a fost și ultima oară, și acea „oară”, dacă pot fi atât de subtilă.
Era cumva evident că nu ne potrivim, deși premisele dădeau târcoale. Divorțat (în general tipii divorțați cu copii pe care i-am cunoscut eu ieșiseră cam șifonați din căsnicii, se adunau cam greu de pe drumuri, dacă se adunau…), avea o fiică adolescentă, tocmai își dăduse toți banii pe un soi de garsonieră mai spațioasă la parterul unui bloc nou construit în Dorobanți, își usca rufele în dormitor că nu avea balcon, lucra într-o multinațională și era cam agitat. Vorbea mult și sărea de la un subiect la altul. O să râdeți, dar singurul lucru pe care mi-l amintesc din discuțiile cu el a fost ceva despre IKEA. Era mândru că își cumpărase mobilă de la IKEA Budapesta (la noi nu se deschisese încă) și că era așa de bine ambalată că i-a încăput în portbagaj.
Ah, și îmi mai amintesc ce ușurată m-am simțit în taxi-ul care mă aducea acasă, după acea ultimă întâlnire.
Câteva luni după a fost o tăcere firească, am zis eu. Apoi brusc mă pomenesc cu un telefon de la el, de control așa, ce mai faci, ai dispărut, bla, bla. Am zis că e de curtoazie. Tăcerea s-a lăsat și după aia, eu una am considerat că încheiasem situația decent. Cred că și el. Îmi place să cred că în traiul lui de zi cu zi, nu-și amintește de mine. Cel puțin așa ar fi normal.
De atunci, la un an, poate doi, mă sună, în creierii nopții, beat, cu o singură dorință greu verbalizată: să vorbim și noi. Sunt poate șase ani de când ne-am cunoscut fugitiv, și mă gândesc cum or fi nopțile astea de beție ale lui, de vreme ce ajunge să-și sune numerele din agendă cu care a avut de-a face maxim de două-trei ori acum un cincinal și ceva.
Ultima dată, acum de curând, am răspuns buimacă la telefon și îmi zice că e Andrei. Care naiba Andrei? Înainte să înjur mi-am amintit că tocmai făceam o documentare pentru un subiect, al cărui protagonist era un Andrei. Dar pe omul ăla îl cunoscusem în împrejurări oficiale, cum să mă sune noaptea, beat? La limita politeții, așa, mai mult jenată de jena personajului bănuit, am întrebat: dar s-a întâmplat ceva, e grav? Apoi mi-am dat seama că e vechiul Andrei …
Eu una nu păstrez numere de telefon ale unora cu care m-am întâlnit de câteva ori în viață, acum mulți ani. Chiar numerele de telefon ale foștilor „pe bune”, adică oameni cu care am petrecut ceva timp, nu le păstrez dacă mă leagă amintiri neplăcute de ei. Pe de-o parte e și o măsură de protecție, să nu cedez vreodată ispitei și slăbiciunii de a suna 😀
De la bărbați, pe de altă parte, mă așteptam la mai mult pragmatism și logică. Doar așa se laudă ei, nu? 🙂 De ce să încarci memoria telefonului cu așa ceva? Ce logică are chestia asta? Că pentru sunat așa noaptea, când ne îneacă alcoolul neuronul, mă gândesc că la fel de bine poți să formezi un număr la întâmplare. Ai aceleași șanse de câștig.
Nu le pastrez. Nu in agenda telefonului. Am pastrat ce-i drept niste carti de vizita, numerele altora stiu ca le-as putea gasi pe net… dar nici macar nu m-am simtit tentata sa le reintroduc in agenda.
Nu, am sters inclusiv numerele celor cu care am fost „pe bune” in afara cazului in care mai aveam ceva de impartit. Mi s-a mai intamplat sa primesc cate un telefon sau cate un mesaj de la astfel de persoane cu care m-am vazut de 2-3 ori, de sarbatori in general.
Ioi, am si eu o istorie de-asta, care ma urmareste de …13 ani (acum am socotit). E vorba de un tip care a fost foarte important pentru mine (nu si eu pentru el -sau aparent nu). Ideea e ca am avut o relatie la distanta (eu tot studiam prin strainataturi, iar in Ro eram din orase diferite). N-am chef sa dau prea multe detalii, cert e ca tipul a disparut pur si simplu, fara explicatii, fara nimic (acuma, dupa 2 ani de relatie, chiar si la distanta, asta e cam ciudat). Fara exagerare, nu mi-am revenit cu anii din socul ala (cum dracu’ poti parasi pe cineva fara nici o explicatie, vorba aia, mergi sa cumperi tigari si nu te mai intorci). In fine, pe cind imi linsesem ranile si ma cirpisem la loc, dupa 2 ani de la disparitie, ce sa vezi, tipul imi trimite o carte postala din Venetia, cum ca „ce bine ar fi sa fiu si eu acolo cu el”. Semnat L. Pe bune, in prima faza nu am avut habar de la cine e cartea postala, atit de implauzibil parea . Am recunoscut ca e el dupa scris (avea un scris de mina foarte misto). Cartea aia postala m-a darimat in asa hal, ca am ajuns la psiholog cu depresie (a fost picatura care a umplut un pahar cu mai multe chestii).
In fine, m-am adunat si am plecat din tara. Dupa alti doi ani (tocmai imi cunoscusem actualul sot), iarasi telefon de la asta, sa ne intinim (e o intreaga istorie cum a aflat numarul meu de telefon). In fine, l-am intilnit, crezind in conceptul american de „closure”. I-am spus sa ma mai lase in pace, ca nu poate intra si iesi din viata mea dupa cum are chef tot la 2 ani, si in fine nu m-a mai cautat.
Acuma trebuie spus ca, in ciuda ultimei intilniri, din perspectiva mea, istoria cu el a ramas neinchisa pina in ziua de azi. Evident ca e un cacanar iresponsabil, dar sentimentul de pierdere si de neputinta pe care mi l-a creat la juna virsta de 20 si ceva de ani nu s-a vindecat cu toate sedintele de terapie, si in ciuda faptului ca, rational, stiu ca ce am alaturi acum un barbat incomparabil mai bun. Nu e vorba nici macar de calitatile sau defectele lui – e vorba, cum spuneam, de un sentiment de pierdere pe care nu reusesc sa il depasesc.
Pe de alta parte, trebuie sa spun cu ocazia asta, ca reactiile de tipul „nu vreau sa mai stiu de tine niciodata”, in cazul unei despartiri civilizate (nu in cazul unei parasiri inexplicabile, cum a fost al meu), mi se par oarecum nedemne de secolul 21. Sora-mea e in stare sa mearga sa se intilneasca cu fost iubiti, actuali prieteni, mai mult, merge cu sotul ei, care e in cunostinta de cauza. Sotul meu la fel, poate sa iasa la beri cu foste iubite, acum maritate cu tipi tot din cercul lui de prieteni.
Pina la urma, cred ca asta as fi vrut si eu de la L: o despartire civilizata, o explicatie, si posibilitatea sa raminem prieteni. Asa cum e, de fiecare data cind ma gindesc la anii aia, trebuie sa ma gindesc cu palpitatii si stres, ca o chestie de care vreau sa uit. De ce dracu’ sa vreau sa anulez din memorie o istorie care pentru mine a mers snur pina in momentul inexplicabilei disparitii?
Legat de alti fosti curtezani si iubiti, n-am nici o treaba: telefoanele nu le am, ca sint care pe unde prin lume, dar sintem legati pe fb, linkedin, email, etc. (Am fost foarte fericita recent sa il gasesc intimplator pe LinkedIn pe primul meu iubit, om la 40 de ani trecuti acum, traitor in Canada). Nu vad nimic rau in asta, dimpotriva, mi se pare un fel sanatos de a recupera si arhiva trecutul – nu vad de ce trebuie sa ne eschivam de la a accepta vietile noastre, asa cum au fost.
Da, am avut și eu parte de despărțiri din astea fără un cuvânt, care te bagă în depresie, dar am aflat între timp că buba nu e la mine, deci m-am calmat 🙂 Cred că sunt oameni care nu au puterea confruntării, pur și simplu, indiferent de situație. Pe de altă parte, cazul prezentat nu se încadra în categorie. Mie mi s-a părut evident că nu avem und emerge mei departe și credeam că și lui i s-a arătat același lucru. Dacă n-ar fi situațiile alcoolizate, sunt sigură că nici nu ar avea apăsări în privința mea.
Cât privește pe foști din ăia cu amintiri neplăcute, da, ce să zic, am un caz, dar între timp am revenit la sentimente mai bune. În sensul că au trecut anii, mi-a trecut într-o oarecare măsură și i-am dat undo la ban pe msg :)) În rest cred în amiciție/prietenie cu foștii, doar că în unele cazuri nu sunt de acord actualele lor cu prietenia cu fostele 😉
Pe vremuri nici n-aveam telefon…
Aoleo, așa de îndepărtate sunt vremurile alea? 🙂
Eu am agenda telefonica plina de numere ale unor persoane pe care le-am cunoscut cand eram putin afumat(de foste nu mai e cazul, ca sunt intr-o relatie de cativa ani, deci no way:)))…si nu stiu cine sunt, dar de fiecare daa cand zic ca ma apuc de facut curatenie in telefon, ma iau cu altceva
Off topic:Inca mai astept mailul si interviul:P
Depinde… de la primul eu iubit încă mai am numărul de telefon, după 7 ani, mai ales că în primii ani de la despărțire am rămas foarte buni prieteni. Însă la altcineva am rupt orice contact din ziua despărțirii.
La ăștia cu 2-3 întâlniri de încercare… când hotăram că nu va urma nimic, nu mai păstram nici id-uri de mess sau alte chestii. Era ciudat…
eu le-am patrat…:) nu pe toate…cateva…dar cu posesorii numerelor pastrate imi place sa discut din an in paste…probabil pentru ca au fost despartiri decente !
Din toate tipele care au trecut prin viata mea (nu au fost putine, nu au fost nici multe), doar 3 au plecat cu totul (de 2 nu mai stiu nimic, pe una o am in lista de facebook (nici eu nu stiu de ce, ca nu am mai vb de la momentul cu pricina) ). Cu restul, celelalte, ies frecvent (adica atunci cand ne nimerim in aceeasi localitate) la un suc / o cafea / o bere. Si vorbim verzi si uscate. Iar cu actuala iubita ma amuz foarte tare pe baza „manualelor” noastre de istorie. Pentru ca trecutul asta a ramas: istorie (din fericire nu am pe nimeni care sa mai vrea ceva – poate barbatii sunt mai norocosi, who the hell knows?).