Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

E rou Dan Adrian Urucu. O căutare pe Google arată 29.000 de rezultate. Primele două pagini sunt numai site-uri de străzi. Cu cine se intersectează Erou Dan Adrian Urucu. Ce firme au sediul pe Erou Dan Adrian Urucu. Ce numere sau coduri poștale. E o stradă. În Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

 

Dan Adrian Urucu a fost un erou, poate, în actele de protocol ale oficialităților, veșnic recunoscătoare celor care și-au dat viața pentru idealurile Revoluției din 1989, pentru libertate …. În viața reală Dan a fost un tânăr pasionat de avioane.  A murit împușcat probabil la Televiziune, deși faptele de atunci sunt incerte și azi. Singurul lucru cert e că părinții lui l-au găsit la morga Spitalului de Urgență printre alte cadavre. Și că azi e îngropat în Cimitirul eroilor din București, cum intri, undeva pe dreapta. Și că familia lui a făcut o fundație care-i poartă numele, prin care acordă premii la concursuri de planorism. Că sora lui a emigrat demult în Franța, unde e medic. Și că dincolo de toate astea el mai trăiește acum în amintirea prietenilor lui, așa cum a fost în cei 22 de ani de viață.

Într-o discuție recentă cu o amică mai tânără, mi-am dat seama că în privința Revoluției din 89 românii se împart în două categorii: cei care consideră că cine a murit atunci a fost fraier/ghinionist, aflat la locul nepotrivit, în calea glonțului; și cei mai tineri pe care la drept vorbind nici nu prea îi interesează ce a fost, atâta vreme cât nu știu cum era înainte. Când îi povesteam tinerei că atunci s-au împărțit arme pe străzi și că se trăgea prostește, nu m-a crezut. Cum adică să se împartă arme? Civililor? Da, un astfel de episod absurd am rememorat zilele astea cu Oana Lohan, una dintre prietenele lui Dan. A fost foarte ușor să ne înțelegem pentru că avem aceeași vârstă și atunci, în 1989, am perceput lucrurile cam la fel.

Puteam trece drept teroriști, dar cine naiba știa atunci ce sunt ăia?

Oana Lohan este probabil genul acela de om care nu se lasă despărțită de prieteni nici măcar după moarte. 12 ani din cei 22 ai lui Dan i-a fost prietenă. De stradă (pe Grigore Alexandrescu, în preajma Guvernului), de școală generală și de Liceul Caragiale. După asta el a intrat la Facultatea de Aeronave, iar ea a tot bătut la porțile Arhitecturii. Erau decreței, crescuți în comunism, cu idealuri care acum par desuete. Ea voia să învețe să construiască case. El învăța să facă avioane. „Îi plăcea ce se întâmplă pe cer, dar nu poetiza chestia asta. El pur și simplu iubea avioanele, tot ce ținea de ele. Își luase și brevet de planor, zbura”, povestește Oana.

Povestea Oanei, a lui Dan și a prietenilor lor arată de fapt cum am trăit noi, majoritatea, evenimentele alea despre care e posibil să nu știm niciodată ce au fost cu adevărat. „Au ieșit aproape toți băieții din grupul nostru în stradă, atunci. Deși aveam un prieten în trupele speciale care ne spusese să nu ieșim că vom muri ca proștii. Dan a ieșit poate din dorința lui de a-i învăța pe alții cum să folosească un Kalashnikov, pentru că el făcuse armata și știa. S-a simțit responsabil într-o mod ciudat, pentru că se dăduseră arme și copiilor. Pe 23 decembrie am aflat că el ar fi rănit în Spitalul de Urgență. Am încercat să intrăm acolo, dar ne-au respins. Toți erau isterizați de teroriști. Credeau că toată lumea vine cu gânduri teroriste în spital. Umblau zvonuri că fuseseră împușcați oameni și în spital. Era o nebunie”, povestește Oana.

Dan era de fapt mort, dar ei nu știau, pentru că cineva îi văzuse cadavrul în spital, din întâmplare, și-l anunțase pe tatăl lui. Dar tatăl n-a putut să le spună vestea asta cumplită mamei și surorii lui, le-a spus doar că e rănit. Așa că prietenii lui Dan au pornit de nebuni pe străzile Capitalei ca să găsească ajutor să intre în spital.

„Știam niște doctori în Pantelimon, care ne-ar fi putut ajuta să intrăm în spital. Împreună cu Tudorică și cu Mircea am pornit cu o Dacie pe străzi, să ajungem în Pantelimon. Aveam la noi o poză de-a lui Dan de la BAC și la fiecare filtru de stradă spuneam povestea. Acum privind retrospectiv îmi dau seama ce ridicoli eram, ne îmbrăcasem în negru, ca să nu atragem atenția, dar Dacia era albă și curată ca zăpada, iar Tudorică, prietenul nostru, avea doi metri înălțime. Practic puteam trece drept teroriști, că eram îmbrăcați în negru, dar cine naiba știa atunci ce sunt ăia teroriști?”

La unul dintre filtre au dat peste un puști care a rezonat cu povestea lor și le-a „divulgat” parola valabilă pentru Pantelimon. I-ar fi ajutat să treacă mai departe fără să fie bănuiți de terorism. „Parola era PARĂ. Ne gândeam că ăla face mișto de noi și cine știe cum ajungem că fim împușcați tocmai din cauza asta. Și da, puștiul ăla era înarmat.”

La destinație au ajuns degeaba, pentru că medicii din Pantelimon le-au spus că nu au cum să-i ajute, iar ulterior au aflat că Dan era de fapt mort. A fost înmormântat de Crăciun.

Povestea lui Dan, povestea turnului…

Oana a plecat din țară în 1991, imediat după mineriade. Arhitectura românească o refuzase sistematic, așa că a învățat-o pe aia franțuzească. A făcut doi ani de arhitectură la  Strasbourg, apoi Școala de artă superioară și decorativă de la Paris, unde a stat până în 1998. A mai colindat vreo doi ani și Londra, apoi prin 2002 a avut prima tentativă de a se restabili în România. „Am stat șase luni și am plecat din nou. Nu prea știam ce să facem aici. Venisem cu prietena mea, era cam la un an după ce se dezincriminase homosexualitatea prin lege, dar oamenii se uitau ciudat încă. Ne-am întors în Franța”, povestește Oana.

Zice că ce face ea acum nu e artă, e doar „ce a învățat să facă”. La Paris a făcut diverse munci, de la paznic de muzee la vânzare de kebap. Îi place să deseneze în creion (a scos o carte cu desenele ei), să facă poze și să lucreze lemnul. Asta a învățat în școlile de artă și acum se consideră mai aproape de un meseriaș decât de un artist.

Din 2005 s-a stabilit dintr-o întâmplare în România, din nou, dar pendulează încă între București și Paris. Trăiește într-o casă amenajată după gustul ei, în Vatra Luminoasă, cu pisica Renette, care merge ca un cowboy cu picioarele din spate, pentru că a fost victima unui accident auto din care niciun veterinar nu credea că scapă. Acum privește lumea, curioasă, cu doi ochi verzi mari și minunați.

Oana spune că îi place Bucureștiul ca niciun alt oraș, poate de asta toate desenele ei îl arată în cele mai mărunte detalii. Găsiți mai multe pe site-ul ei.

„Pentru Dan” se numește lucrarea grafică cu care Oana a participat la concursul organizat de Make a Point pentru pictarea Turnul de apă din Pantelimon. Ea a propus desenarea pe turn a unor avioane de hârtie, în amintirea lui Dan. Pentru că probabil Turnul de apă din Pantelimon era singurul martor tăcut al zbaterii lor de acum 22 de ani, când încercau să găsească o cale să intre la el în spital.

 

De fapt avioanele de hârtie au mai spus o dată povestea lui Dan. În Berceni, pe strada care-i poartă numele. În 2009, când s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui, Oana și alți opt prieteni s-au dus acolo ca să arunce avioane de hârtie de pe blocuri, în memoria lui Dan. A fost o ocazie și pentru locuitori să afle cine a fost cel care le-a numit strada. Dacă erau curioși. N-au fost mulți. Doamna în vârstă din imagine și-a chemat nepotul și l-a pus să asculte povestea lui Dan – „că asta e istoria, mamaie!” – apoi au aruncat toți, din balcon, avioanele colorate. Dan a înviat pentru câteva minute, în zbor, așa cum îi plăcea, în aerul rece de iarnă din București.

Acum, cu Turnul de apă din Pantelimon, a mai ajuns o dată în atenția oamenilor. Oana n-a câștigat concursul, dar spune că nu contează cine câștigă locul pe turn, contează doar ca turnul ăla să le spună oamenilor o poveste și să-i facă să vină acolo cu plăcere. Să nu-i lase indiferenți când trec pe lângă el. „Pentru că pe oameni în general nu-i întreabă nimeni nimic, aici, în România.”

Etichete: , , , , , , , ,

22 comentarii la “Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție” Subscribe

  1. Popescu Mircea 20/12/2012 at 20:03 #

    Faina povestea…….uite insa cum se face treaba ca acuma , in acest an negru pt Ro, parintii, prietenii si restul miticilor au votat(democratic, desigur!!!) si iaca , tara e rosie din nou !!!! Da rosie cu adevarat……rusine mare !!! Deci , ce au fost cei care au murit in Dec 89….??? Ca nu am prea inteles ce au fost ei……..nici macar cine au fost nu mai conteaza !!!!! Halal…

  2. Liana 20/12/2012 at 22:29 #

    Imi pare rau pentru prietenul tau. Dar nu mai folositi cuvantul fraier cand vorbiti despre el. Sau despre ceilalti. Dumnezeu sa-l odihneasca!

  3. Emil Stoica 20/12/2012 at 22:45 #

    Emotionant. Frumos. Felicitari pentru articol si bravo prietenilor care nu l-au uitat pe Erou dupa atatia ani!

  4. LStefan 20/12/2012 at 22:54 #

    Ce coincidenta! Zilele acestea si eu imi amintesc de Dan, dar Dan Manescu, fostul meu coleg de clasa din liceul I.L. Caragiale. Visa si el sa se faca pilot de avion. N-a fost sa fie, pe atunci mi se pare ca era inca student; dupa terminarea liceului in ’82 nu am mai tinut legatura. Un om deosebit de vesel si de entuziast, un tip grozav. A participat la Revolutie din 21 decembrie. A murit impuscat pe 22 sau pe 23 decembrie, la Spitalul de Urgenta. Asa s-a scris atunci istoria… Un gind de pioasa amintire! LStefan

    • RaduM 21/03/2013 at 18:49 #

      Inseamna ca am fost colegi! De liceu, de lovilutie, de generatie! Ce inconstienti eram!
      Acum am citit articolul si mi-am adus aminte de zilele alea, din 21 seara pana pe 25 decembrie!
      Intr-adevar, noi fostii decretei din Caragiale eram studenti atunci…unii facuseram armata…prinseseram revoltele de la Brasov in armata si banuiam ca pana la urma mamaliga va exploda!
      Dumnezeu sa-l ierte si pe Dan! Ce-i care au dat arme civililor, cei care au ordonat deschiderea focului si cei care au profitat mai apoi…nu au patit nimic dupa mai bine de douazeci de ani!

  5. C 21/12/2012 at 10:16 #

    Felicitari pentru articol si felicitari prietenilor lui Dan care ii mentin memoria vie.

    Subscriu celor scrie in articol legat de armele date copiilor – in Pantelimon s-au impartit arme oricui se ducea la politie.
    In cartier muncitoresc, in Decembrie la revolutie cei care s-au dus pe afara erau fie idealisti, tineri sau tati care incercau sa-si apere familia, fie golani in adevaratul sens al cuvantului care oricum nu stateau pe acasa.
    Si s-au tras focuri de arma, dar nu de catre teroristi ci de oameni beti catre orice li se parea suspect. Mi-amintesc o intamplare din parcul Morarilor unde se patrula dupa teroristi iar mare parte din patrula bause peste masura.
    O femeie traversa parcul si cand a vazut-o, patrula a inceput sa strige sa se opreasca; seara, barbati inarmati care urlau intr-un parc pustiu; normal ca femeia s-a speriat si a inceput sa fuga.
    Si patrula urla ‘teroristii’ si incearca sa traga dupa biata femeie – noroc ca au mai avut si unii minte in grupul respectiv.

    Fraieri suntem toti ca dupa atata timp de la asa zisa ‘revolutie’ inca nu stim ce s-a intamplat. Sau nu ne pasa. Sau nu vrem sa aflam.

  6. angel 21/12/2012 at 11:08 #

    Trist e ca sint destui care cred ca inainte era mai bine.

    • XYZ 21/12/2012 at 13:52 #

      Si totusi, era mai bine, incearca sa nu mai maninci kkt si sa vezi si partea buna a vremurilor de atunci, caci a existat, fie ca iti place, fie ca nu. Acum, dupa 23 de ani de „libertate” si „democratie”, banuiesc ca-ti place….

      • Adrian 21/12/2012 at 14:16 #

        Da, a fost foarte bine: paine pe cartela, tacamuri de pui cand aveam noroc, curent electric taiat zilnic o ora, frig in case, program tv de 3 ore zilnic cu to’arasu, „ciocu mic” ca te aude Securitatea, detinuti politic si executati pentru ca s-au impotrivit sistemului, biserici demolate, granite inchise, asta doar sa numesc primele care-mi vin in minte. Orice parte buna ai gasi tu, XYZ, nu are cum sa compenseze cele de mai sus. Trezeste-te!

        • Nautilus 02/01/2013 at 01:22 #

          1. Programul TV era de 2 ore, nu de 3 😛

          2. Din punctul de vedere al anumitor oameni „era mai bine”.

          Din punctul de vedere al celor doi implicaţi, era evident foarte rău, fiind adulţi tineri era mult mai rău decât pentru un puşti de 10 ani care ştia doar „de ce nu se dau desene animate” şi „de ce avem portocale numai când vine Moş Ger… Crăciun”. Planorist, viitor inginer de aviaţie, posibilă arhitectă – şi dacă mai adăugăm aici pe alţii care aveau meserii bune, manuale sau intelectuale, şi care aveau tot dreptul să pună întrebări despre motivele pentru care din 1980 încolo s-a dus totul pe pulă, erau mulţi care l-ar fi executat ei pe Tovarăşu’, cu mâinile goale şi fără AKMul făcut la Cugir cu care a fost împuşcat.

          Adică pentru cineva care are perspectiva unei cariere strălucitoare în faţă, lumea modernă e la ani-lumină peste epoca raţiilor şi cozilor.

          Dar pentru unul care voia să fie respectat şi băgat în seamă fără să aibă nici carieră, nici şcoală, nici bani, nici BMW, nici smartphone, nici muşchi, doar faptul că era temut în calitatea lui de ciripoi la Secu’ (adică 90% din moşimea noatră de bloc), nu e de mirare că Răposatu’ era un erou şi „ăia cu studii superioare şi care sta ei în Bucureşti care era” sunt duşmanii popo(r)ului.

          Un comentac de-al lui VisUrat folosea expresia „tu eşti din ăla care are studii superioare şi stă în Bucureşti” drept insultă.

          ~Nautilus

        • porojan 06/04/2013 at 16:44 #

          mai întâi vreau să îi mulţumesc autoarei pentru aşa un articol frumos.

          apoi – mai e o chestie pe care am învăţat’o toţi foarte bine pe vremea aia.
          să furăm ca să supravieţuim sau ca să ne fie puţin mai bine.
          unii furau pixuri şi coli de hârtie de la centrul de calcul, alţii şuruburi, scule, materiale de construcţie şi orice fabricau sau aveau ei acolo la întreprindere, ţăranii furau cereale şi motorină de la cap şi ias (ceape, cooperativa agricolă de producţie, şi iase, intreprinderea agricola de stat, unde munceau ei, după ce îşi transferaseră „voluntar” pământul în ’50, uneltele şi animalele de tracţiune. ceausescu a păstorit acţiunea asta, pentru cei născuţi ieri).
          iar vânzătorii ne furau pe toţi. mai ales vânzătorii de la magazinele de carne, lapte, ulei, zahăr sau pâine. care se dădeau, cum zice bine mai sus, pe cartelă.
          dar uite că minciuna şi furtul nu mai sunt considerate anormale acum.
          e normal să minţi şi să furi pentru „cauză” (vezi categoria ion iliescu), pentru „că să mănâncă şi gura mea” (ponta, nicolăescu, fenechiu şi alţi neoameni ca ei), sau pentru amândouă, alternativ (băsescu, udrea, antonescu). şi uite cum ajungem iar la gunoaiele astea exponente, mestecate cu gura plină la breaking newz…

      • angel 21/12/2012 at 16:36 #

        QED.
        Si vor fi ca asta din ce in ce mai multi.

      • Catalin B 12/09/2013 at 23:54 #

        singurul mancator de kkt de aici esti tu.ce kkt a fost bun in comunismul de dinainte de ´89 si ce kkt e bun in comunismul de dupa ´89?sigur ai si tu vreo 16-17 ani si vorbesti din auzite de pe la bunici!era bine al dracu cand ne indobitoceau si infometau in masa.citeste si tu cate ceva sau cauta pe net documentare despre Coreea de Nord si imagineaza-ti ca era aproximativ la fel

  7. dojo 21/12/2012 at 13:17 #

    Asa cum spune si Mircea, este trist ca la 20 de ani de la moartea acestor oameni, tara este rosie. Cam atat a contat jertfa lor 🙁

  8. Adrian 21/12/2012 at 13:45 #

    Emotionant articol. Multumesc tuturor celor carora le mai pasa de aceste jertfe, eu unul nu-i voi uita niciodata si traiesc cu speranta ca si-au gasit pacea dincolo. Ce Craciun nebun a fost atunci…

  9. Vlad 05/01/2013 at 19:29 #

    Dane, ….. ma-nclin cu respect si-ti spun : Multumesc !
    Si uite, promit sa-ti fac un avion de hartie pe care baietelul meu o sa-l lanseze pentru tine.

    ps. Dollo… merci pentru articol.

  10. arakelian 05/09/2013 at 10:14 #

    Recitesc acest articol a cata oara.
    Si comentariile. Uneori nu pot sa le citesc pe toate, ca ma dor.

    Aici am aflat cine e Dan. Si ii multumesc.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru

Cum și-a arogat PSD un cinema de 3 milioane de euro din bani publici

poza-cinema-gloria-pro

Cinema Gloria, inaugurat și folosit doar de PSD deocamdată, nu are autorizație de securitate la incendii. ISU susține că nu poate amenda nici PSD, nici primăria, din cauza unor chichițe legislative. Totuși a amendat în același timp un cinematograf autorizat, închiriat de USR pentru un eveniment public.

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.