A nul trecut am avut, în medie, un venit de 200 de euro lunar. Cam cât o pensie medie după vreo 25-30 de ani de muncă. De fapt mă apropii vertiginos: anul ăsta împlinesc 25 de ani în câmpul muncii. Dacă ar mai fi trăit Ceaușescu și aveam șansa să lucrez într-una din fabricile socialiste cu șomaj tehnic permanentizat, poate aș fi ieșit la pensie mai devreme.
Prima întrebare care ți se adresează, când spui cuiva că ești freelancer – dacă respectivul știe ce e aia – este „Și merge? Câștigi ceva?”. Sigur, nu e o regulă, cunosc freelanceri care s-au descurcat mai bine decât mine. Dar eu am ales altă cale. Anul trecut, de exemplu, am stat trei luni pe bară din cauza crizei politice (suspendarea președintelui+vacanța parlamentară) care mi-a anulat posibilitatea de a munci într-un proiect legat direct de activitatea Parlamentului.
Nu vă încadrați în criteriile setate de angajator
Am aplicat la câteva job-uri online, pentru care eram mai mult decât calificată, dar de la care ori nu am primit vreun răspuns, ori mi-a apărut pe ecran răspunsul automat: „nu vă încadrați în criteriile setate de angajator”. Asta înseamnă că deși ai vechimea, studiile, experiența necesare, te-ai născut într-un an prea îndepărtat și nu cadrezi cu nevoile de tinerețe și exuberanță ale angajatorului.
Firește că asta înseamnă discriminare, că e ilegal, bla, bla. Dar de fapt nu ți se spune că ești prea bătrân la 43 de ani, ci doar că nu corespunzi cu criteriile angajatorului. Care or fi alea. Că pe cele enunțate vezi bine că le îndeplineai. Vorbesc de job-uri în comunicare, online sau PR, adică ceea ce zic eu că mă pricep să fac.
În timpul ăsta, însă, au curs și continuă să curge solicitările de colaborări pe bază de voluntariat. Toată lumea face studii, proiecte, se implică în diverse chestii care au nevoie de voluntari. Am făcut și eu voluntariat. Iar azi tocmai am fost anunțată că am fost acceptată într-un alt proiect în care voi lucra voluntar 4 luni. Într-o prestigioasă organizație internațională. Sunt onorată, mai ales că nu mai am vârsta și exuberanța…. dar câtă vreme pensiile se mai plătesc în țara asta – s-o țină Dumnezeu și medicina sănătoasă pe mama – o să am ce mânca.
Tot voluntariat se cheamă că am făcut și pentru aceia dintre colaboratorii care mi-au dat țeapă. Despre unii am scris, despre alții nu. Cu unii nu am avut niciun fel de contract, ci doar înțelegeri verbale, cu alții am avut contract de muncă, iar despre recuperarea în instanță a banilor pe care mi-i datorează v-am povestit aici. Am depus acțiunea în noiembrie anul trecut și am primul termen de judecată în decembrie anul ăsta.
Prea bătrână pentru unele job-uri, prea tânără pentru pensie
De mai bine de o săptămână lucrez la un subiect care pe mine m-a captivat, dar pe care cel mai probabil nu voi reuși să-l vând nimănui din presă. Pentru că deși e de interes, e o premieră, e ceva unic, e în același timp și ceva pozitiv și se petrece într-un spital privat, despre care media clasică nu dorește să scrie decât contra cost. Adică nu are sex, nu are can-can, nu are politicieni corupți, crime, violuri sau morți. Are doar oameni care se străduiesc să facă ceva în țara asta, nu în alta.
Încercările mele de anul trecut de a mai colabora cu media clasică s-au încadrat în aceleași trei categorii:
– se plătește foarte puțin și de multe ori nu merită efortul;
– acolo unde închizi ochii și zici: hai că totuși și 50 de lei pe articol e mai bun decât gratis la mine pe blog, se plătește cu o întârziere de două-trei luni;
– nu se plătește deloc, pentru că e multă lume care vrea să-și vadă numele tipărit pe site-ul unei publicații de prestigiu, deci dacă avem cantitate, nu mai avem nevoie și de calitate. Până la urmă site-urile fac bani din numărul de accesări. Iar accesările se fac cu „vezi aici cum arată Andreea Marin după divorțul de Bănică”.
Sau, cum mi-a zis mie un șef de redacție online: nu pot să-ți plătesc ție o sută de euro pe un subiect, indiferent cât de bun ar fi, pentru că îl dau într-o zi și gata, mâine îmi trebuie altul.
Și mai există, firește, varianta colaborării la negru, de pe urma căreia nu înțelegi mai nimic – că nici banii nu sunt prea mulți – decât că în caz că pățești ceva nu ai asigurare medicală. Că la pensie nu ne mai gândim. La 43 de ani sunt prea bătrână pentru unele job-uri, dar prea tânără pentru pensie.
Ce am făcut cu primele donații de la cititori
Blogul acesta, care e citit zilnic de 1000-1500 de persoane, mi-a adus în luna decembrie 2012 un venit care mi-a permis să-mi plătesc o rată la credit. Rata de luna asta, în care nu am câștigat altceva. Probabil că nu e cea mai bună formă de a le mulțumi celor 20 de persoane care mi-au făcut donații prin butonul de „like-uri în euro”, dar de vreme ce am înțeles că unii dintre ei nu au primit mulțumirile mele virtuale (v-am scris tuturor pe adresele care apăreau pe PayPal), o fac pe această cale. Știu că am zis că banii erau pentru sărbători, dar am considerat că e mai înțelept să-i păstrez pentru rata din ianuarie. Și bine am făcut. Pentru că între timp nimeni n-a mai dat click pe butonul ăla.
Tot anul trecut am avut și prima propunere de campanie pe blog, contra cost, cu o firmă care îmi cerea să scriu despre anumiți politicieni în campania electorală. N-am bătut palma din simplu motiv că lor nu le-a plăcut cum am vrut eu să scriu, iar mie nu mi-a plăcut că ei ar fi vrut să-mi asum ceea ce vor ei să apară, dar fără marcaj de articol publicitar. Cu alte cuvinte ați fi citit și v-ați fi întrebat ce a apucat-o pe Dollo de scrie ce scrie? Dar dacă aș fi făcut asta aș fi câștigat în numai o lună de campanie cât în două-trei luni din astea obișnuite de foame 😉
Nu vreau să mă bat cu pumnul în piept cu moralitatea mea, dar din start am considerat că dacă în 16 ani de presă nu am făcut asta la ziarele la care am lucrat, nu e momentul să încep s-o fac pe blogul personal, cu atât mai mult cu cât aici e ca și când vă invit la mine acasă. Sunt mândră de blogul ăsta ca de copilul pe care nu-l am. Am investit în el ani de muncă, de pasiune, îmi place cum a crescut singur, neajutat de publicitate sau tertipuri ieftine și îmi doresc mai presus de orice greutăți pe care le am sau le voi avea în continuare să-l duc mai departe. Onorând promisiunea pe care am făcut-o din start: că nu vă voi induce vreodată în eroare decât din prostie sau necunoaștere.
Îmi imaginez că dacă jumătate din mia aia jumate de vizitatori zilnici de pe blog ar plăti un euro lunar nu ar fi un capăt de țară pentru bugetul lor, dar ar fi un venit fantastic pentru mine, care mi-ar da libertatea să scriu ca și când aș fi angajată la un ziar oarecare. Doar că ar fi ziarul meu de acasă 😉 Dar cred că acest calcul nu le este la îndemână românilor. Din cei 20 de donatori din decembrie, mai mult de jumătate își au reședința în afara României. Asta mă face să cred că românii nu sunt obișnuiți să plătească pentru ceva ce folosesc, le place, îi interesează.
Pe cine ne bazăm
Experiențele mele pe piața muncii românești nu sunt singulare. Cunosc oameni care lucrează în ONG-uri aduse în pragul desființării din cauza stopării finanțărilor europene. Cunosc oameni foarte calificați în meseria lor cărora li se spune, când aplică la un job privat, că sunt prea calificați. Cunosc oameni care au luat rezidențiatul la medicină pe bani, așa că vă pot spune: păziți-vă pielea! Cunosc oameni mici care se dau mari la TV, bazându-se doar pe faptul că publicul nu știe cine sunt ei cu adevărat. Și ăsta este unul dintre motivele pentru care nu doresc să mă mai întorc în presă.
Cunosc și oameni politici cu bun simț și competență, dar care nu fac față cerințelor și sunt trecuți pe linie moartă. Cunosc și oameni buni, pasionați de meseria pe care și-au ales-o, care au emigrat sau urmează s-o facă pentru că aici nimeni nu le apreciază eforturile.
Îi văd pe toți acești oameni cu care mă intersectez, sunt o Românie în mic, în jurul meu, și mă apucă o silă imensă și o disperare, pentru că nu văd perspectiva.
Apropos, știți ce s-a ales de ziarizda aia despre care vă povesteam acum fix doi ani? Lucrează la Parlamentul European. Hai că e bine, nu ne mai exportăm doar valorile 🙂
Ce înseamnă pentru voi un euro pe lună?
Partea bună din ultimul an a fost că am avut ocazia să lucrez (pe bani sau gratis) în proiecte care mi-au arătat ce aș vrea să fac mai departe, mi-au arătat că moartea presei clasice nu este un capăt de lume nici pentru mine, nici pentru lume, și că lumea ar avea nevoie de cunoștințele mele, de implicarea mea, de pasiunea și de condeiul meu. Îmi place să scriu, să trezesc în oameni un spirit pe care ni l-am îngropat singuri în indiferență și voi încerca să fac asta mai departe. Partea proastă e că din asta nu prea se câștigă bani în România. Dar nu am scris asta ca să vă spun că emigrez, ci ca să mă răcoresc și eu un pic. Și ca să vă spun că puteți folosi butonul ăla de like-uri în euro cu încredere. Un euro pe lună e mai puțin decât un abonament de transport, mai puțin decât un litru de benzină, mai puțin decât un pachet de țigări. E o pâine jumate 😉
Dollo eu ti-am propus. Dar se pare ca banutii mei nu au avut importanta petru tine. 🙁
A rămas că mă gândesc și nu ai mai dat niciun semn. Dacă ești interesat de un articol publicitar, iată, cititorii sunt pregătiți pentru articole cu P 😛
Pe mine m-a adus la tine pe blog Toshiba cea draguta, care seamana leit cu a mea la mutra, doar ca a mea e gri din cap pana in picioare si nu mananca mamaliga cu smantana. Toshiba m-a adus, dar altceva m-a facut sa revin.
Iti doresc sa ai parte de atatea like-uri in euro cat sa scapi de grija ratelor si facturilor, si cateva in plus, ca sa ai si de-o vacanta-doua 😉
Ti-am trimis 1.50 euro, cand ai timp uita-te si zi-ne cat a ramas din suma trimisa. In plus, la retragerea banilor pe card paypal-ul iti ia 2 euro taxa.
Mulțumesc 🙂 0,40 a fost taxa PayPal. La 15 euro donați este 0.80, iar la 25 de euro donați e 1.20 euro.
e o problema
1 euro pe luna = zero, de acord. un pas mic pentru cititor, un pas mare pentru blogger
numai ca eu citesc multe bloguri
adica multe, multe
deja 10 euro pe luna = 120 de euro pe an, noroc ca n-am rate, dar ar fi si-aia ceva rata, nu?
iar 100 de euro pe luna, deja ar fi cu totul exagerat. unele bloage le citesc zilnici, fiindca autorii scriu zilnic. altele stiu ca nu posteaza decat o data sau de doua ori pe saptamana, dar tot arunc un ochi din doua in doua zile sa vad daca a mai aparut ceva. aici intru zilnic, iar uneori esti cu alte trebi 2-3 zile la rand.
facand o medie, poate n-ar fi 100 de euro pe luna, dar 50 tot ar fi. adica 600 de euro pe an?!?! i’m sorry, daca alternativa e sa nu mai am bloage de citit, nu mai citesc si asta e.
clar trebuie sa faci si tu ceva, sa scoti banul. google ads, mortzii ma-sii, nu ma pricep. publicitate cu P, vezi la alde petreanu sau simona tache, ca mai au – nu stiu cat le-aduce si cat de regulat si cum fac rost de ea. iti inteleg perfect punctul de vedere, ca si eu sint self-employed – nu cu blog, alte alea – si uneori e jale mare. dar clic din ala de 1 euro nu dau nici aici, nici la dailycotcodac, care si-ala a avut ideea, nicaieri. cata vreme mai exista nytimes moca online, macar editorialele, am si „blog” destul.
Mi -a placut ce ai scris.
Mi se pare normal sa platesc daca imi place ceva.
As fi dispus sa platesc dar nu prin card, am o fobie fata de aceasta modalitate de plata.
Lucian
O problema cu butonul de donate e ca nu se vede, acu’ ca am citit articolul mi-am dat si eu seama ca exista. Stiu ca daca-l pui prea sus si prea mare sare in ochi si crede lumea ca te-ai pus pe capatuit, dar asa cum e acum nu prea il vezi deloc.
Plus ca nu cred ca noi, romanii, suntem asa obisnuiti cu donatiile: 1 EUR e mai nimic deci ne gandim ca oricum nu te ajuta, mai mult de 1 EUR e cam mult si de ce as da bani pe ceva care e pe net. Plus chestia aia cu „pentru ce sa platesc, ca stie unu’, pai asta pot face si eu bla bla bla”
Cat despre articolul de la inceput, de ce nu faci un soi de kickstarter adhoc – daca se doneaza suma x public articolul.
Presupun ca stiai toate astea, dar aveam si eu nevoie de un rant micut in dimineata asta 🙂
Păi m-am gândit și la publicarea anumitor articole doar pentru subscriberi, cum are și Zoso. Dar pe de altă parte mi-ar părea rău și ca un articol bun să fie citit doar de un număr limitat de oameni 🙂 Deh, orgoliu de autor. Oricum, au percutat deja cam 16 oamenii după articolul ăsta, așa că se pare că nu voi avea nevoie să vând articolul la care lucrez acum nicăieri, pentru că s-au mai strâns niște bănuți 🙂
Cu scuzele de rigoare, am percutat si eu. Asta e treaba in Romania: copilul care nu plange nu primeste țâță. Succes in continuare!
Înțeleg perfect că jurnalism de calitate nu se face gratis și dacă vrem să citim și altceva decât despre fata de la pagina x ar trebui să și susținem jurnalismul de calitate (altfel decât like-uri pe feisbuc).
Promit să contribui cu prețul unui abonament 😀
Doamna, la traficul asta, se pot face niste banuti pe bannere (text/image). Zic sa nu scoti asta din vedere. Poti alege sa nu le faci intruzive si ar aduce niste dolarei in cont, mai ales daca ai si Paypal (ceea ce ai :)).
Arunca pls un email pe adresa de email cu care m-am semnat aici, as putea sa-ti acord cateva minute din extrem de pretiosul meu timp sa vedem cum te pot sfatui 😀
trimis