N icio replică spusă de Luminița Gheorghiu în filmul „Poziția copilului” nu mi-e străină. Pe toate le-am auzit în viața mea de copil dominat de o mamă autoritară. E plin de clișee, din punctul meu de vedere, filmul ăsta, dar asta nu îi știrbește din valoare, dimpotrivă. E un must see pentru fiecare femeie care a dat vreodată viață unui copil și crede că asta îi dă dreptul să-i controleze viața până la adâncile lui bătrâneți.
E plin de sensuri, metafore, simboluri încât cred că dacă Netzer ar fi ales să-l facă mut ar fi fost cel puțin la fel de bun. Deja știți probabil subiectul: un băiat de bani gata omoară un copil cu mașina, iar părinții lui – în special mama – încearcă să-l scoată basma curată prin relațiile pe care familia le are. Filmul nu este, însă, despre această „modă” românească a posesorilor parveniți de Audi și BMW, ci e despre două mame care îți pierd copiii. Una pentru că fiul celeilalte a apăsat prea tare accelerația, cealaltă pentru că se încăpățânează să nu înțeleagă, după 30 de ani, că al ei „Cuculeț” este un bărbat pe care ea încearcă să-l castreze zi de zi, așa cum a făcut o viață și cu soțul ei. Probabil că nu poți să guști filmul ăsta dacă nu te-ai aflat vreodată într-una dintre ipostaze. Dar la fel de probabil e că lumea e plină de modelul mamei autoritare și a copilului dominat, de vreme filmul a avut un astfel de succes internațional.
Nu am a-i reproșa ceva. E un pic deranjantă maniera de filmare, cu camera mobilă, care pe mine una nu mă dă pe spate, dar înțeleg că asta e moda în cinematografie acum. Dacă treci de primele cadre te captivează subiectul și nu mai sesizezi tremuratul imaginii. Până și sunetul e perfect, pentru prima dată văd un film românesc la care se aude și se înțelege și ultimul oftat. Actorii sunt impecabili, de parcă toată viața lor i-ar fi pregătit pentru rolurile astea: Barbu – Bogdan Dumitrache – folosește cuvinte puține, jumătate dintre ele înjurături, și face un rol remarcabil interiorizând o dramă a fiului risipitor din care fiecare înțelege ce poate; tatăl – Florin Zamfirescu – un chirurg care nu s-a implicat prea tare în viața copilului, considerând probabil de ajuns plicurile cu euro-șpaga plantate în diferite sertare prin vila impunătoare a familiei; șoferul martor – Vlad Ivanov – întruchipează perfect licheaua cu mașină puternică și care nu se lasă depășit în trafic, cu prețul victimelor colaterale. Și Cornelia – Luminița Gheorghiu – mama care nu ajunge decât în ultimele momente să priceapă și să se identifice cu cealaltă mamă. Scena confruntării, în care cinismul familiei bogate este învins iremediabil de drama pe care Barbu a provocat-o altora și mai ales lui însuși, este o bijuterie, un monolog cu atât mai dureros când afli că Luminița Gheorghiu și-a pierdut în viața reală unul dintre copii.
Filmul șochează încă din primele momente prin limbaj. Am simțit reculul în scaun al mamei, la auzul expresiei pe care Cornelia a folosit-o încă din primele secunde, ca să-i povestească cumnatei cum i-a zis fi-su: „îmi bag pula în tine!”. Au urmat apoi altele și mai dure, așa că la final, când am ieșit, prima reacție a mamei a fost așa:
„Păi dacă ei, oameni de condiția lor, educați, vorbesc așa urât, ce pretenții să mai ai de la noi, ăștia mai amărâți?!”
Am întrebat-o dacă s-a recunoscut vreun moment în Cornelia. Mi-a răspuns mirată: „Eee, dar ce, am eu relațiile ei ca să fac asta pentru tine?”. Nu s-a pus problema că n-ar face, ci că nu ar avea relațiile necesare. Încolțită, n-a recunoscut niciun moment că ar avea ceva din mama lui Barbu. Pusă în fața unui astfel de film nicio mamă nu cred că ar fi capabilă să-i dea dreptate Corneliei, chiar dacă se poate pune ușor în pielea ei. M-a întrebat râzând încurcată: „Dar ce, eu îți fac ție așa ceva?”.
Nu, acum nu-mi mai face pentru că noi am avut cândva acea discuție pe care și Cornelia o are cu Barbu în film, către final. Și nici n-a fost nevoie să trecem printr-o astfel de dramă ca să priceapă. Îmi place să cred că în final Cornelia înțelege dimensiunea în care mai poate să-și păstreze fiul. Ultima replică dă măsura întregului film: Barbu rostește pentru prima dată în cele două ore cuvântul mamă: „Mamă, mă deblochezi și pe mine?!” O replică încărcată de sensuri și dureroasă ca moartea propriului copil. Mama s-a ridicat un pic nelămurită din scaun: cum, ăsta e finalul? Păi da, la ce te așteptai? Mă așteptam să mai vorbească între ei, nu poate să rămână așa…
Eu cred că, dimpotrivă, nu mai era nimic de spus.
P.S. Ăsta e unul dintre cele două filme pe care le vom comenta pe 23 martie la clubul de carte&film. Celălalt a Amour. Alături de cartea lui Radu Paraschivescu – „Cu inima smulsă din piept”.
l-am vazut si eu azi. eu, aia care nu plange la filme, am lacrimat la scena dintre cele doua mame, de nu mai vedeam subtitrarea in engleza.
nu trebuia sa reproduci cuvintele alea
era suficient sa spui ca s-a folosit un limbaj dur/porno
dollo , eu zic ca totusi esti o duamna …
vai, vai, dollo, ai indraznit sa citezi ce-a zis unu’ intr-un film, ca sa nu mai vorbim ca asta auzim fiecare cel putin odata pe zi (nu neaparat adresat noua) si cel mai probabil le-am rostit fiecare dintre noi macar odata (nu doar am citat, le-am rostit asa, din toti ranunchii). (inclusiv subsemnata).
of si vai,ai lezat retina si sentimentele cititorilor. nu mai ai voie sa faci cronica de film la tine pe blog.
🙂
Da, mai ales că domnul lezat este unul care are antecedente sexuale p-aci prin comentarii.
Am auzit atatea chestii frumoase despre filmul asta, incat chiar trebuie sa-l vizionez. Ma bucur ca apar asemenea productii care se bucura de succes.
„Nicio replică spusă de Luminița Gheorghiu în filmul „Poziția copilului” nu mi-e străină. Pe toate le-am auzit în viața mea de copil dominat de o mamă autoritară.”
Ehei, dragă Dollo, știm cu toții că nicio universitate din lume, niciun profesor, în nicio lecție nu te învață să fii părinte. Cum? Cât? Până unde? Până când…? Întrebări, neliniști, frământări care o copleșesc pe mama aflată pentru prima oară în fața necunoscutului, a puiului de om care i se cuibărește în brațe…
Așa că, n-ai încotro, trebuie să te descurci pe cont propriu. Și o faci cum crezi tu că e mai bine, ca să-i fie bine. Că lui nu-i va fi atât de bine pe cât ai sperat tu să-i fie, asta-i deja altă poveste…
Dar toate astea nu le poți înțelege, simți decât atunci când… știi tu când… 🙂
p.s. N-am văzut filmul, dar m-ai făcut curioasă.
Eu zic că e o diferență între a face ce crezi tu mai bine și a sufoca până la anihilare personalitatea celuilalt. Din dragoste. Și da, cunosc și replica „să vorbești când oi avea tu copii”, dar nu ține 🙂
Asta e o scuza ingrozitor de rasuflata ca nimic nu te invata sa fii parinte. Ba pardon, exista n carti despre psihologia copiilor, despre cum sa fii un bun parinte samd, pentru cine e interesat, scrise de oameni cu cap. Dar sigur ca forumurile de gen „mamici.ro”, „miresici.ro” si „bebelusi.ro” sint mai putin angoasante decit sa deschizi cite o carte scrisa de un psiholog pediatru.
Mai apoi, cea mai buna educatie pe care o poti da unui copil este un model parental OK, cu parinti care isi asuma la rindul lor responsibilitatea pentru viata, cariera si alegerile lor, si nu stau vesnic la mila bunicilor, despre care se crede la infinit ca au datoria sa le creasca copiii, sa le gaseasca de lucru, sa mearga in Italia sa lucreze ca sa le cumpere apartamente, si daca e nevoie, sa ii scape cu fata curata din accidente…
Adica e recomandat sa citesti cartile psihologilor care te invata cum sa-ti cresti copilul?!?
OMG !!! Pai societatea asta in deriva despre care ne plingem atit este creatia psihologiei moderne…..
Cum dracu’ de am ajuns sa inventam toate lucrurile astea care definesc civilizatia fara aportu’ psihologiei?!? Cum de a creat Grecia antica democratia fara niste lectii de la psihologi?!? Cum de au scris Shakespeare, Tolstoi, etc fara sa fi fost psihanalizati inca din frageda pruncie,,,,??!
Toata psihologia moderna izvorita din pulpana mantalei unor Freud, E.Fromm, F.Boas este doar o escrocherie, o frauda gigantica.
„Păi dacă ei, oameni de condiția lor, educați, vorbesc așa urât, ce pretenții să mai ai de la noi, ăștia mai amărâți?!”
Observ foarte des tipul asta de scuza asta la romani:). Daca ala face cutare, eu de ce sa sa nu fac?
Nu cred ca romanii sunt mai vulgari decat alte natii, dar la romani vulgaritatea e mult mai vizibila si mai „colorata”. Probabil din cauza frustrarilor.
In legatura cu filmul asta: O fi bun, daca a luat premiul la Berlin, o sa incerc sa-l vad, dar sper ca n-a luat premiul pentru originalitatea si frecventa injuraturilor. Ultimul film romanesc vazut a fost „Marti, dupa Craciun”. Foarte bun film, desi e cam necunoscut. Romanii au talent in cinematografie, cine stie poate luam un Oscar curand:).
am intrat prima data pe blogul acesta
m-a izbit brutalitatea citatului din film
oare ce parere are sotul tau despre asta ?
e de acord ?
„m-a izbit brutalitatea citatului din film”, hai că eşti tare!!!
sa stii ca asa se vorbeste pe blogul asta. izbitor. din rarunchi. ramâne cine poate.
mie-mi place articolul
arata personalitate , emancipare , tarie de caracter , neconformism
starneste curiozitatea , invita la reflectie are unghiuri de vedere inedite
e OK
Dollo, pune-ţi pe blog o ştampilă din aia cum avea cenzura. Să scrie mare: „Avizat de SOŢ”.
Eventual şi una cu „Avizat de Biserica Ortodoxă Română”, că nu se ştie când ţi-o prinde bine.