Rochia de bal

Mi-am regăsit rochia de la balul de absolvire a liceului, din 1988. Încă mă mai încape, o mai fi în tendințe?

rochia

Costa câteva sute de lei participarea la balul pe care clasa a decis să-l facem undeva la mare. Mama avea salariul puțin peste 2000 de lei. Cum să-mi plătească mie participarea la bal, fie el și pentru terminarea liceului? Așa că am mers doar la varianta săracilor, aia organizată în clasă. Rochia mi-o făcuse verișoara mamei, croitoreasă în Buzău, care era capabilă să coasă orice-i desenam eu din revistele Burda, strecurate cumva în România la pachet cu alte chestii occidentale decadente.

rochia3Azi am regăsit rochia în șifonier la mama. M-a întrebat dacă vreau s-o mai păstreze. Habar n-aveam că o ținuse până acum. A fost ca și când aș fi deschis o conservă din aia cu aer din comunism. M-au năpădit amintirile, m-am întors în banca mea din clasa a 12-a. Culmea e că încă mai încap în ea. În rochie 😉 O combinație de satin roz bombon, catifea neagră de la o rochie mai veche a mamei și voal. Singurele chestii cumpărate au fost satinul și voalul. Fermoarul a fost recondiționat de la o rochie mai veche a croitoresei, pentru că pe vremea aia nu se găsea un fermoar atât de lung. De fapt nici nu mai știu ce naiba se găsea.

Clar nu ieșise ca în revistă, dar respecta două dintre elementele de acolo: funda imensă în dreptul sânilor (cvasi inexistenți la vremea aia) și fusta încrețită pe șolduri, că așa se purta atunci, ca să-ți sublinieze talia. Că nici șolduri nu aveam destul…

Curios lucru e că nu-mi amintesc nimic, absolut nimic de la bal. Tocmai pentru că a fost unul fără fast. Nici poze nu am de atunci. Mă întrebase cineva adineauri cu cine am fost la bal. Cu nimeni, că nu aveam prieten. Nu am avut niciunul până când m-am angajat, și eram pe picioarele mele, cum s-ar zice. Fată responsabilă 😉

Nici rochia n-am pătat-o cu băutură, nici n-am pozat-o cu telefonul în oglinda din buda școlii. E drept că nici nu se făceau pe vremea aia „pozele” de azi în WC-urile școlilor 😉 De aia mi-am scos acum pârleala și m-am pozat în ea, în oglinda de pe hol.  Blogul ăsta devine tot mai mult o piedică în calea uitării 🙂

Etichete: , , , , ,

8 comentarii la “Rochia de bal” Subscribe

  1. Andreea 01/09/2013 at 14:41 #

    Dar iti sta chiar bine! 🙂
    Eu zic s-o pastrezi, moda intotdeauna revine dupa 30-40 de ani asa ca nu se stie niciodata.

  2. Sonia B 01/09/2013 at 14:41 #

    Sunt frumoase ! Si rochia si purtatoarea!

  3. volk 01/09/2013 at 14:44 #

    M-ai facut sa plang!

  4. ady 01/09/2013 at 15:07 #

    e foarte misto si iti sta bine. si s-ar putea sa fie in tendinte. 🙂 sau macar n-a expirat de tot. mama ar numi culoare aia „somon”. a purtat-o anul trecut, la nunta lu’ frate-meu si a facut furori (rochia „somon” a maica-mii si pantofii „rodie” ai cumnata-mii-mireasa au fost cele mai admirate piese). s-a smiorcait un pic ca e prea batrana pt culoarea aia, dar a cedat tentatiei si a zis „fie ce-o fi”.
    clasa mea a facut la „balul” intr-o crasmulita la caciulata. n-a fost exagerat de scump, nimeni n-a exagerat cu toaletele, a reusit sa vina toata clasa. (daca imi aduc bine aminte, s-ar putea sa ma insel, o parte am pus un pic mai mult sa-i ajutam pe cativa colegi). dintre profesori a fost doar diriga (care, iar sper sa nu ma insel, si-a platit singura tot). ne-am dus cu masinile imprumutate de unii colegi de la parinti. tin minte si acum, unul din ei ii promisese maica-sii ca nu trece de 60km/h. s-a tinut de cuvant, spre disperarea altora care s-au vazut nevoiti sa faca mai multe pauze decat se asteptau ca sa-l astepte. am purtat un costum dintr-un fel de panza topita, nu ma pricep, de un albastru foarte tare (ca nu inteleg ce-a fost in capul meu e una, dar nu inteleg ce-a fost in capul maica-mii de m-a lasat sa-l cumpar), format din pantaloni (cu cracii foaaarte largi) si un soi de bluzo-vestuta, inchisa cu vrreo 3 nasturi si o funda putin mai jos de sani. il aveam din urma cu un an, cand participasem la o nunta in el. 🙂 nu l-am mai vazut prin dulapuri la mama.
    la balul ala am incercat prima oara sa fumez (tutun, nu alte prostii); dupa vreo doua fumuri am zis ca nu-i de mine. 🙂 urmatoare incercare a fost intr-o pauza, la cursuri, vreo 3 ani mai tarziu, dupa ce-am tusit de prietena mea si-a inchipuit ca tre’ sa cheme salvarea am decis definitv ca tigarile nu-s de mine.

  5. Clementina 01/09/2013 at 19:43 #

    E frumoasa. Poti s-o mai porti. E vintage 🙂

  6. val 01/09/2013 at 21:01 #

    ești frumoasă.
    la rochie nu mă pricep 🙂

  7. spufi 02/09/2013 at 01:18 #

    are asa un aer de fifty’s. me gusta 🙂

  8. zwilling 02/09/2013 at 14:39 #

    Imi place rochia. Cu cine te-ai intors de la bal?

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale