Zuleiha deschide ochii în GULAG

Deschiaburită și „reabilitată” de comuniști, cu de-a sila, tătăroaica Zuleiha se emancipează de viața de femeie asuprită de bărbat și soacră în cel mai improbabil loc: o colonie de muncă forțată. Povestea ei și a altor 18 milioane de oameni, scrisă de nepoata unei bunici deportate în Siberia.

„Zuleiha deschide ochii” e una din cărțile alea intens mediatizate de care-ți vine să te ferești tocmai pe motivul ăsta, că e prea lăudată. Dar ne-a fost propusă la clubul de carte de o persoană necunoscută, noi am votat-o și iată că am și citit-o luna asta. E într-adevăr „de neratat” așa cum ne-a fost și recomandată. Nu neapărat ca o capodoperă literară cât ca o poveste frumoasă, înspăimântător de umană, în care coexistă, ca în viață, bunătatea, gingășia, căldura umană, dar și cruzimea, ura, ipocrizia și violența.

E cartea de debut a unei scriitoare tătăroaice destul de tinere care a folosit povestea bunicii ei – tătăroaică deportată cu familia în Siberia, într-o colonie de muncă forțată – ca să scrie un roman-lecție de istorie pentru tânăra generație care n-a auzit de GULAG, așa cum n-a auzit nici de Holocaust și alte grozăvii petrecute în secolul trecut.

Povestea e una banală probabil pentru spațiul est european: Zuleiha e o tătăroaică măritată cu Murtaza, gospodar chivernisit într-un sat din Tatarstan, are o viață grea într-o căsnicie dominată de o soacră abuzivă și un soț violent. Născuse patru fete care muriseră pe rând imediat după naștere și se supunea lui Alah, soțului și soacrei într-o ordine aleatorie. La finele anilor 20 vine revoluția roșie peste ei. Pentru că ținea mai mult la animalele și pământul lui, Murtaza e omorât de un ofițer sovietic care umbla cu colectivizarea prin satele tătare, iar Zuleiha e trimisă, alături de alte sute de țărani culaci (chiaburi pe românește), în Siberia.

În viața Zuleihăi aparent se schimbă doar peisajul, după o detenție de câteva luni în închisoarea din Kazan și apoi un drum cu trenul de alte câteva luni și mii de kilometri până la Kransoyarsk, apoi cu barja pe râul Enisei. Undeva la mama dracu, în inima Rusiei, pe malul râului Angara, oamenii sunt lăsați la voia întâmplării și a vremii vitrege să trăiască sau să moară. Cartea e povestea supraviețuirii acelui lot de țărani culaci, amestecați cu „intelighenția putredă” din Leningrad, aruncați de mâna invizibilă și implacabilă a partidului comunist într-o colonie de muncă forțată, cum au fost câteva sute pe întreg teritoriul URSS între anii 1920 și 1960.

Dar pentru că e totuși un roman și nu un manual de istorie, povestea e spusă mai sexy: Zuleiha dezvoltă o relație neverosimilă cu Ignatov, ofițerul sovietic care-i omorâse soțul și comanda mica loc comunitate de exilați, este tratată, paradoxal, mai uman de concetățenii ei de lagăr decât de familia din care fusese smulsă, iar în timp renunță la Alah și la superstițiile în care fusese crescută, devine mamă și se și îndrăgostește. În esență deschide ochii și vede lumea altfel, chiar dacă asta pare o ironie într-un lagăr, se emancipează de viața asuprită de soacră și bărbat pe care o dusese până să fie deschiaburită și „reabilitată” de comuniști prin muncă forțată.

În toată viaţa ei nu pronunţase de atâtea ori „eu“ cât într-o lună de închisoare. Modestia înfrumuseţează – nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună „eu“ fără motiv. Până şi limba tătară e construită în aşa fel încât poţi să trăieşti toată viaţa fără să spui măcar o dată „eu“: în orice împrejurare ai vorbi despre sine, verbul va fi pus la forma necesară, schimbându-i-se terminaţia, aşa încât devine inutilă folosirea acestui mic cuvânt al vanităţii. În limba rusă nu se întâmplă aşa, aici toţi obişnuiesc să spună „eu“, „mie“ şi iarăşi „al meu“…

18 milioane de oameni au trăit așa în anii ăia, după cum susțin istoricii. Se spune că modul în care percepem istoria este acela deprins la școală, unde învățăm că istoria este ceva ce s-a întâmplat deja demult, altor oameni, iar orice ni se întâmplă acum nouă nu poate fi decât ceva normal, care nu suportă comparație cu tragediile din trecut. În felul ăsta s-ar putea explica de fapt și tolerarea acelor grozăvii din trecut de către oamenii care le-au trăit. Citeam „Zuleiha deschide ochii” și mă gândeam cum ar fi să vină azi cineva să te ia cu forța din lumea în care trăiești, din universul tău fie el și abuziv, dar tu nu-l percepi așa, și să te arunce aiurea într-un lagăr de muncă forțată, fără vreo judecată, fără dreptul de a te apăra, fără sentință sau promisiune de eliberare vreodată, fără posibilitatea de a te plânge cuiva. Ce faci? Te supui, faci totul ca să supraviețuiești oricum, te sinucizi? La vremea lor și victimele Gulagului și victimele Holocaustului nu au simțit că trăiesc niște evenimente istorice, ci și-au trăit viața.

Cu un ton destul de degajat – e de apreciat lipsa încrâncenării la autoarea a cărei bunică a trăit toate astea – sunt schițate tot felul de caractere mai degrabă caricaturale. Printre intelectualii leningrădeni exilați în colonie se află și un pictor celebru care, pus să lucreze pentru propaganda colhozurilor, e prins cu picturi reacționare – pictase, de dorul Parisului: Arcul de triumf, Turnul Eiffel, Moulin Rouge. Scena deconspirării, provocată de turnătorul coloniei, e amuzantă și tristă: comandantul coloniei și un superior de la centru, beți morți, ieșiți din saună aproape dezbrăcați, îl întreabă pe pictor ce sunt alea. El are curajul nebun de a le spune că sunt imagini din Moscova: Turnul Eiffel ar fi „Comisariatului Poporului pentru Industrie Grea”, Moulin Rouge ar fi „simbolul victoriei revoluţiei, construită în ’27, pentru aniversarea de zece ani”, iar arcul de triumf – un loc unde Lenin ar fi rostit un discurs. Cei trei acceptă răspunsurile pentru că nu văzuseră în viața lor Moscova, ei doar executau ordinele venite de acolo. În final, unul dintre șefi conchide:

Asta-i propagandă adevărată, aşa să mi-o faci! suflă Kuzneţ în urechea lui Ikonnikov, şi respiraţia îi e fierbinte, miroase a vodcă, a peşte prăjit şi a basamac. Aşa-i propaganda, să te facă să tremuri! Să te ia cu fiori! Din cap până-n picioare! Ai priceput?

Cum spuneam, romanul reușește să sublinieze falsitatea regimului și ipocrizia oamenilor care-l întrețineau, disecând încet mecanismele gândirii ofițerului Ignatov, care evoluează și el, ca și Zuleiha, dar venind din altă direcție. De la fanaticul comunist, care credea că iubirea este doar pentru Patrie, în niciun caz pentru o femeie, la scepticul comandant de lagăr, care înțelege uriașa responsabilitate ce-i apasă pe umeri, pentru viețile unor oameni până la urmă nevinovați.

Pe vremea când condusese convoiul, Ignatov îi chema regulat la discuţii pe supraveghetorii vagoanelor. Dar una era să stai de vorbă şi să asculţi, şi cu totul altceva să notezi observaţiile şi să le trimiţi la centru, ştiind că hârtia ta, inclusă în dosarul personal al obiectivului, va rămâne acolo multă vreme, poate pentru totdeauna, supravieţuindu-i şi obiectivului, şi observatorului său.

Ignatov începe destul de devreme să vadă goliciunea sistemului dar refuză mult timp să creadă, preferând să considere că sunt greșeli inerente care se vor repara de la sine. Când realizează grozăvia situației e prea târziu, e prins în mecanismul absurd al lumii la construcția căreia contribuise, reușind să fie deopotrivă comandant de lagăr și prizonier al lui în același timp.

După 16 ani de trai în comun cu ei, Ignatov își dă seama că și dacă ar pleca de acolo nu ar mai avea unde să se întoarcă. De altfel o realitate valabilă pentru toți. Oamenii ajung să considere colonia ca pe ceva suportabil, drept „acasă”, învață să-și accepte viața cea nouă dintr-o inerție sau o imposibilitate de a vedea alternative – ce soluții poți să găsești în mijlocul taigalei în Rusia? Când fiul ei, adolescent, vrea să fugă din lagăr, Zuleiha încearcă să-l oprească spunându-i, amuzant de absurd: „o să te prindă și o să te trimită în lagăr!”.

Ignatov habar nu avea cum se poate să iubeşti o femeie. Poţi să iubeşti numai lucruri măreţe: Revoluţia, Partidul, Patria. Dar femeia? Cum să exprimi cu acelaşi cuvânt ce simţi faţă de două lucruri atât de diferite – să pui pe acelaşi taler al balanţei o femeie oarecare şi Revoluţia? Ar fi o prostie. Până şi Nastasia – are pe vino-ncoa’, e atrăgătoare, totuşi nu e decât o muiere. Să petreacă o noapte-două cu ea, şase luni cel mult, să-şi liniştească bărbăţia, şi gata, ajunge. Care dragoste? Aşa, nişte sentimente acolo, focul emoţiilor. Arde, e plăcut; când se stinge, sufli în cenuşă şi-ţi vezi de viaţă mai departe. De aceea, Ignatov nu folosea niciodată cuvântul a iubi – nu voia să-l profaneze.

Ignatov și Zuleiha sunt aparent două personaje imposibil de alăturat, și totuși Guzel Iahina le face să plutească împreună prin miere – un mod literar neașteptat de a le descrie povestea de dragoste. În același timp, deși romanul este o mostră de popularizare a istoriei neplăcute, el nu are o rețetă clasică de succes. Nu are eroi și antieroi, nu are un happy end (sau poate așa sunt finalurile în Rusia) ci doar oameni care, puși în diverse ipostaze, fac ce știu ei mai bine ca să supraviețuiască. Cam așa se face istoria de fapt și asta ne arată că în pofida numeroaselor îndemnuri de a ne cunoaște trecutul, pentru a nu-l repeta, tare mă tem că în fapt cunoașterea asta nu ne va ajuta deloc atunci când ne luăm cu viața și ne-o trăim așa cum ne-o dă istoria.

Ne întâlnim vineri, 7 februarie, de la ora 19.00 la Restaurantul Efes (că altul cu specific tătar nu am găsit) ca să vorbim despre Zuleiha și soarta ei. Cine vrea să vină, să-mi dea un semn până joi când voi rezerva masă.

Totodată, până marți, 4 februarie vă rog să propuneți cărți noi de citit la clubul de carte. Cu Zuleiha mai încheiem o serie de cărți și trebuie să votăm altele pentru perioada următoare. Așadar, primim propuneri de la oricine: ce cărți bune ați citit sau ați auzit și ați vrea să le citiți?

Câteva precizări importante pentru cei care nu au fost dar ar vrea să vină la club:

  • cum alegem cărțile – propune oricine, aici pe blog, oricâte titluri și autori, votăm doar noi ăștia care venim la club, iar cărțile care întrunesc cel mai mare număr de voturi sunt alea ce vor fi citite;
  • cine are drept de vot – cei care au participat la club de cel puțin două ori, cel puțin la ultimele ediții și-și manifestă intenția de a mai veni;
  • cine poate veni la club – oricine care a citit cartea din luna respectivă;
  • când și unde se țin cluburile – de regulă la o lună o dată, timp suficient pentru citirea unei cărți, și într-un local ales de comun acord și anunțat aici pe blog înainte de întâlnire cu o zi-două. La ore rezonabile pentru clasa muncitoare, ori în cursul săptămânii seara după 19.00, ori sâmbăta;
  • ce se întâmplă dacă am zis că vin și nu am ajuns – nimic, clubul nu e armată, e pe bază de afinități, cu cartea și cu oamenii din club. Dar ar fi bine ca dacă ai zis că vii, ai dat join pe FB sau ai spus că ajungi chiar cu câteva zile înainte, că vii sigur sigur și nu ai venit, să fie dintr-un motiv serios, de exemplu te-a călcat metroul sau ți-a murit cineva drag, pentru că altfel ești un neparolist trist care m-a făcut să rezerv masă de x persoane și să cad de fraieră.
  • întotdeauna cartea din luna curentă e afișată pe coloana din dreapta a blogului – cu un click pe poza cărții găsiți postarea cu toate cărțile din tura respectivă

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

14 comentarii la “Zuleiha deschide ochii în GULAG” Subscribe

  1. Ady 02/02/2020 at 15:31 #

    reiterez niște propuneri anterioare, dar și propuneri noi:
    1. Andrei Oișteanu- Sexualitate și societate
    2. Mo Yan- Obosit de viață, obosit de moarte
    3. Colm Toibin- Testamentul Mariei
    4. Elif Shafak- Bastarda Istambulului

    le am pe toate într-o formă electronică oarecare.

  2. Inesa 02/02/2020 at 16:46 #

    Mihail Șișkin „Părul Venerei”

  3. Marga 02/02/2020 at 16:46 #

    Tatiana Țîbuleac:

    1. Vara în care mama a avut ochii verzi
    2. Grădina de sticlă

    (Dacă n-au fost deja citite, „dezbătute”, desigur. Sunt nouă pe aici :))

  4. Marin 02/02/2020 at 21:07 #

    m-ai convins sa citesc aceasta carte. o adaug la lunga lista de carti cumparate si necitite, de hartie sau in format electronic. trebuie sa-mi cumpar o mica biblioteca deja, risc sa-mi cada in cap de pe dulapiorul de langa pat.

  5. Raluca 02/02/2020 at 21:22 #

    Noapte bună, copii!, Radu Pavel Gheo
    Ritualul primăverii, Alejo Carpentier
    Despre somn. De ce este vital sa dormim si sa visam, Matthew Walker

    • Raluca 03/02/2020 at 16:27 #

      + Zăpezile de altădată, Gregor von Rezzori

      • Dollo 03/02/2020 at 21:55 #

        a fost, prin 2017 https://www.dollo.ro/2017/03/zapezile-de-altadata-gregor-von-rezzori/

    • Ady 03/02/2020 at 20:03 #

      ”zăpezile” au fost.
      sau a fost altceva de același autor și am adunat eu ca hârciogul?!

  6. adobrero 03/02/2020 at 13:09 #

    Ann Patchet, Belcanto
    Zelda Fitzgerald, Acorda-mi acest vals
    Michel Houellebecq, Supunere
    Dario Fo, ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei
    Alex Haley, Radacini (cu mentiunea ca romanul afost publicat prin 1980, nu stiu daca a fost republicat, si s-ar putea sa fie greu de gasit)

    • Ady 03/02/2020 at 20:05 #

      dacă vrei, am eu ”rădăcini”, în .docx, ușor întrasformabil în epub și mobi, și pdf. 🙂

  7. Cristin 04/02/2020 at 01:57 #

    Ziua a opta – Thornton Wilder
    Lord Jim – Joseph Conrad
    Strălucita mea carieră – Miles Franklin

    • Dollo 04/02/2020 at 09:49 #

      Doamneee, Strălucita mea carieră îmi amintește de tinerețe. O carte foarte frumoasă de altfel, s-a reeditat?

  8. ovidiu 04/02/2020 at 12:19 #

    mi a plăcut mult
    Laur-evgheni vodolazkin

  9. Ady 11/02/2020 at 22:55 #

    poate că răspunsul ăla ”dacă te prind, te duc în lagăr” nu e chiar absurd. sau nu atât de absurb pe cât pare la prima vedere. dacă Iusuf fugea și-l prindeau, îl duceau în lagăr, dar sigur nu în Semruk….
    – nu în Semruk unde maică-sa murea cu Alah de gât ca să-l protejeze
    – nu în Semruk unde erau o mână de oameni care-l cunoșteau practic dinainte de a se naște și făceau și ei ce puteau să-l ajute/protejeze
    – nu în Semruk unde era pictor, în loc să lucreze la pădure și unde se bucura de o liberate de mișcare destul de mare.
    – nu în Semruk unde era considerat un copil, unde ”vinovăția” lui, chiar și copil de culaci, nu era atât de puternic percepută de autorități. într-un alt lagăr, după evadare, ar fi fost considerat un element foarte periculos, unul care, deși ”reeducat” de la naștere evadase, se sustrăsese și se împotrivise puterii sovietice
    – într-un alt lagăr ar fi fost pus la cele mai grele și periculoase munci, cu un posibil Gorelov pe post de supraveghetor, dar fără un Ignatov comandant. Ignatov care, oricare ar fi fost păcatele lui, avea destulă conștiință să nu arunce asupra oamenilor vini imaginare doar pentru a avansa/a-i fi mai bine.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani

Politehnica Bucuresti, Falcultatea de Electronica si Telecomunicatii - Generatia 1960 - numai vise

Au absolvit în 1960 Politehnica. Erau 150. Mai târziu unii au emigrat și au ridicat cu creierele lor celebra Silicon Valley din California. Cei care au avut cu adevărat vână de aventurieri au rămas aici, în România. Acum mai sunt vreo 50.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba