Voi ce n-ați reușit să deveniți?

Faceți ce vă place? Simțiți că sunteți utili cumva societății? Cum vă definiți? Câteva întrebări existențiale la care vă invit să răspundeți, dacă vreți, ca să mă ajutați să-mi dau seama dacă it's just me or suntem mai mulți așa?

Multă vreme i-am admirat pe oamenii care au avut vise clare de devenire în copilărie. Nu mai zic de cei care au reușit să le și împlinească. Pentru că eu nici n-am avut ceva clar în minte când eram mică, prin urmare nici n-am avut ce să-mi îndeplinesc la maturitate.

Poate că așa, inconștient, mi-oi fi zis și eu la un moment dat, jucându-mă cu rățușca în cadă, că vreau să mă fac doctoriță, învățătoare sau mai știu eu ce stereotip ne plantează în minte anturajul când suntem mici și habar n-avem pe ce lume trăim.  Dar nu am știut niciodată cu convingere că vreau să devin ceva anume. N-am avut idoli și nici idealuri. Habar n-am de ce, acum scriind asta mă gândesc că pare a fi trist, nu?

Singurul lucru clar în mintea mea de liceu – când toată lumea ne punea să completăm fișe de „orientare profesională” sau școlară – era că vreau să citesc, să ascult muzică și să mănânc bomboane de ciocolată. Simultan dacă se poate. Motiv pentru care unul dintre profesorii mei de atunci mi-a zis că pentru asta ar trebui să mă mărit cu unul bogat care să mă țină acasă.

Din punctul ăsta de vedere n-am reușit. Pentru scurtă vreme am tatonat terenul să mă înscriu la o școală superioară pentru piloți și personal de aviație – era pe vremea aia la Boboc, în Buzău, din zona de unde era mama, și cred că mama venise cu ideea asta năstrușnică. Oricum a murit rapid pentru că, având un specific militar, aveai nevoie de dosar „curat” la școala aia, ceea ce eu nu aveam, din cauza tatei.

Prin urmare, după liceu am dat de câteva ori la ASE, ca orice fată cuminte care habar n-avea ce vrea să facă în viață, dar o asculta pe mă-sa. Faptul că nu îmi plăcea nici matematica a ajutat ca și „visul” ăsta să moară încet și dureros, după vreo două admiteri picate sub linie.

Au urmat cei trei ani de filosofie (la care m-am înscris de capul meu), combinați cu alți trei de jurnalism (la care am ajuns dintr-o întâmplare, sătulă de filosofie) care la final mi-au pus în mână o diplomă. Nu m-a ajutat la nimic pentru că jurnalismul practicat timp de 20 de ani nu a fost câtuși de puțin influențat de hârtia aia, ci mai degrabă de o chemare pe care nu știam că o am, dar pe care am trăit-o cu bucurie. O vreme.

Apoi cred că am obosit, am zis să iau o pauză și să fac altceva. S-a potrivit mănușă pe convingerile mele și pe ce știam să fac – comunicarea în domeniul drepturilor omului, oengism, activism civic etc. Au trecut, ca gândul, mai bine de zece ani și cu asta. Zece ani în care m-am gândit de multe ori ce știu eu să fac de fapt, la ce sunt bună și – marea întrebare care ne macină pe mulți – ce sunt eu?

Pentru că suntem obișnuiți să ne prezentăm și să ne autodefinim prin ceea ce facem, deși de prea multe ori nu ne reprezintă. Când eram jurnalistă eram Dollores de la X ziar. Devenise un automatism când mă prezentam la telefon sau aiurea. Era, ce-i drept, o mândrie pentru mine, eram împlinită. Mi se părea că deși nu am știut niciodată ce vreau să devin, iată mă găsise meseria pe mine și fusese o potrivire perfectă. Și cel mai important era faptul că făceam ce-mi place. De fapt plăcerea și convingerea, deși cred că derivă una din alta, sunt pentru mine ingredientele esențiale în orice fac.

Am fost norocoasă să fac ce-mi place destui ani, admit asta, iar tot ce am făcut a fost din convingere. Și jurnalismul, și activismul. Probabil am îmbătrânit și am obosit iar, poate am nevoie de altă schimbare de direcție, pentru că mi se pare că prea multe nu au sens în jur, prea multe sunt mimate și mă gândesc mai des la utilitatea mea în lumea asta. Așa mă întorc de unde am plecat, cu acele vise din copilărie pe care eu nu le-am avut și poate că de aia nu am făcut până acum decât să bâjbâi în căutarea sensului profesional al vieții.

Totuși am făcut recent un interviu cu un medic care spunea, la capătul unei cariere de peste 20 de ani în România, că regretă că a ales meseria asta, deși a visat-o din copilărie. Mâine dacă ar putea ar pleca din ea și nu s-ar mai uita înapoi. Pesemne visele fierbinți ale copilăriei produc și decepții pe măsură, așa că ar trebui să mă consider norocoasă. Vorba aia, nici n-am avut și nici nu-mi trebuie.

Și cu toate astea nu pot să zic că mă simt mai ușurată. În fond acele întrebări existențiale rămân valabile: ce sunt eu?, la ce sunt bună?, ce utilitate am? De vreo câțiva ani încoace mi-am găsit un refugiu în grădinărit. Nu știu cât e plăcere și cât e nevoia de epuizare fizică pentru a consuma frustrările psihice pe care ți le dă viața în România. Un fel de tratament pentru PTSD după 20 de ani de jurnalism și zece de activism civic în care cu adevărat n-ai reușit să faci mai nimic.

Sau poate e doar o etapă specifică vârstei. Mi-a scris cineva un comentariu aici pe blog, la o postare de acum zece ani, în care îmi descriam destul de negru angoasa de 40 de ani. Uitasem de etapa aia, de fapt de momentul acela de deznădejde mai exact, că altfel am tot tras de etapa 40, fiindu-mi, recunosc, un pic teamă de schimbarea prefixului. M-a întrebat cititoarea dacă am ajuns ca Madona sau ca mama, în drum spre Piața Obor, la cumpărat murături. Cred că nici una, nici alta, dar aspir să devin țăranca de la taraba din Obor 🙂

Lăsând gluma la o parte, m-am gândit să adun aici așa din scurt gândurile astea mai vechi, pentru că tot a fost ziua asta festivă posomorâtă, și am citit tot felul de amintiri din copilărie pe Internet. Dar n-am văzut pe unul să tragă linie la câți ani se află și să zică cinstit: când eram copil visam să fiu asta, am ajuns aici și nu-mi place sau n-am ajuns și-mi pare rău. Sau, ca mine, n-am visat și n-am ajuns nimic, ce spune asta despre mine?

Așa că vă provoc pe voi (câți oți mai fi pe aici, că iată că nici de blog nu m-am mai ocupat în ultimii ani, cred că din aceeași lipsă de convingere) să-mi spuneți care vă e statusul actual:

  • faceți ce vă place?
  • faceți ce v-ați dorit din copilărie?
  • simțiți că sunteți utili cumva societății?
  • cum vă definiți?
  • sunteți OK?

Etichete: , , , , , , , ,

32 comentarii la “Voi ce n-ați reușit să deveniți?” Subscribe

  1. Bogdan 05/06/2021 at 00:21 #

    In afara de copilarie, n-am stiut niciodata ce imi „place” sa fac. La inceput mi-a placut foarte mult sa citesc, apoi sa joc fotbal si jocuri logice, iar la scoala ceva matematica. La fizica fiind cam praf, ce sa iasa din asta? ISE bineinteles(ASE pe limba de Bucuresti), in sincron cu alte cohorte din vremurile anilor ’90 mai pe sfirsit.
    Eu nu stiu pe nimeni care sa fi ales ceva ce si-a dorit din copilarie. Stiu insa oameni care au dobindit „placerea” dupa alegere si oameni care au ales ceva ce li se potriveste foarte bine si care se simt impliniti ca urmare. Din ambele categorii stiu putini.
    Util societatii? Pot spune ca in momentul cind aveam responsabilitati serioase ma simteam util, dadeam maxim si implicarea crea sentimentul de manifestare autentica, de ceva sens, viata parea pe bune adica. Impactul meu era doar la nivel de mic trib, la nivel macro nu era nicio scofala dar asta nu conta.
    Vreo 15-16 ani am profesat in domeniu, cu ce-am ramas in minte e o senzatie de horror combinata cu uimire. Senzatia vine din faptul ca in zona economica si sociala realitatea functioneaza mult prea departe de teorie si de doctrine „oficiale”. E un fel de dublu standard si in partea nevazuta e multa ipocrizie, instinctualitate dar si aleatoriu – de multe ori m-am mirat ca sandramaua rezista. Mult timp mi s-a parut ca n-am optiuni mai bune si ca fata de ceea ce e in jur sunt suficient de bine. Definitia mediocritatii comode. Aveam senzatia lui Berenger din Rinocerii, ca nu m-am obisnuit inca cu viata, nu ma pot arunca asa cu capul inainte ca e pericol.
    M-am pacalit cu o recompensa efemera, am incercat sa fac filosofie dar am renuntat dupa un an jumatate, era greu sa fac filosofie pe bune in timp ce lucram. Experienta a fost foarte misto dar nu avea finalitate sau poate nu am fost in stare sa mi-o asum pina la capat.
    Dupa ceva ani am facut IT, facultate la distanta, varianta easy, nivel cam de liceu de acum 25 de ani(am facut liceul de profil de asta zic), pe alocuri chiar mai slabut, pe alocuri mai dificil dar nu cu mult. Ca profesie e mai ok, variantele exploratorii sunt multe, virsta-mi actuala nu prea e un
    avantaj dar nimic nu e perfect iar plictiseala e exclusa oricum.
    Per total, privit de deasupra, feeling-ul nu e minunat, simt ca am cazut departe de tinta desi tinta nu era bine definita. Dar asta e la un nivel semi-constient, adica creierul arunca in subterane cu usurinta feeling-ul si am zile zen de zici ca-s Buddha. Urasc bug-ul asta din sistemul de operare propriu, daca pericolul nu e iminent n-am niciun fel de semnale de alarma, dorm in pace.

    • Dollo 05/06/2021 at 00:42 #

      Bine zis „…simt ca am cazut departe de tinta desi tinta nu era bine definita.” Cuprinde tot inexplicabilul.

  2. Sebastian 06/06/2021 at 08:13 #

    Buna Dimineata Dollo

    faceți ce vă place?
    Da. Insa nu ma descurc financiar ( inca ) legat de ceea ce fac. Merg pe “calea apostoleasca” a vietii chiar daca viata este scurta.

    faceți ce v-ați dorit din copilărie?
    NU. Relatiile in familie erau reci. Am fost rebel. Ascultam Europa Libera ( programele muzicale de Sambata si Duminica). Familia NU mi a schimbat Traiectoria.

    simțiți că sunteți utili cumva societății?
    Da. Sunt implicat in ceea ce vad stramb sau gresit in bucata de Sector3 in care traiesc. Desi am votat usr, am intrat in conflict cu un consilier local prin webex la dezbaterea publica a bugetului local 2021.Am salvat doi copaci de la moarte ( le am carat apa pana s au dezvoltat suficient, cam 3 ani), m am ingrijit de cele doua banci pentru repaos, le am vopsit cu ceva normal cand niste teribilisti le au mascarit cu spray uri colorate. Strang gunoi stradal din perimetrul locului unde locuiesc.
    Dupa interpelarea din Parlament privind activitatea ANRE ( noiembrie 2017) ma bucur ca s a emis o legislatie secundara care sa despagubeasca detinatorii de electrocasnice pentru avarii produse de electricitate. Astept de la ENEL ( act aditional ) in acest sens invocand legislatia ANRE ( ordin 20 parca).nu am facebook, asa pot fi util societatii altfel. Facebook este o babilonie. Nu am dorit sa ma alatur babiloniei. Asa pot fi util societatii.

    cum vă definiți?
    Calm ( gena de Maramures). Activ ( de cand ma stiu).

    sunteți OK?
    Sunt impacat cu mine.

  3. mihai 08/06/2021 at 14:05 #

    Servus Dollo,

    Când eram mic-mic voiam să fiu militarmotociclistaviatorcosmonaut. Simultan sau pe rând, nu mi-era prea clar, că la un moment dat vecinul motociclist mi-a spus că motociclismul nu-i meserie. Cândva prin ciclul primar mi s-a activat gena de inginer și am decis că vreau să fiu electronist, motiv pentru care m-am și înscris la cercul de construcții radio la Casa Pionierilor. Maică-mea, fie-i țărâna ușoară, m-a îmbiat cu cercul de informatică în vremea aia, dar nu a reușit să-mi trezească interesul.

    Când aveam 12 ani frate-meu care era la facultate a adus în casă primul calculator, și din acel moment am cotit-o spre programare. M-am dus pe la câte un curs sau altul, niște baze de date foxpro la centrul de calcul, niște prezență la orele de laborator de info de la liceu (la mine la mate-fizică nu făceam info), plus cercul de informatică obligatoriu de la Clubul Copiilor și Elevilor.

    Spre final de liceu, maică-mea m-a cârmit spre ASE București, facultatea de Finanțe-bănci (erau anii ’90, sărăcia era tot mai mare). Cu trei luni înainte de terminarea clasei a XII-a am semnalizat că vreau și la Automatică, spre disperarea ei. Am intrat la ambele facultăți din prima, am rămas să fac Automatica în București.

    La facultate am constatat că nu sunt un hotshot, cum eram privit în provincie, ci doar unul din pluton, și restanțier pe deasupra. Am avut surpriza să întâlnesc în anul 1 colegi care discutau între ei despre programare fără ca eu să înțeleg cuvintele… M-am diferențiat totuși. Cei care erau atât de avansați în anul 1 au abandonat facultatea, constatând că nu au ce să învețe în ea, iar eu am atras atenția unui profesor care m-a angajat programator la firma lui încă din anul 3. Mănânc pâinea asta de 20 de ani și sunt foarte bun. M-am plictisit de ea de vreo 13 ani deja, dar ies bani frumoși care îmi și trebuie, așa că sunt prizonierul meseriei mele.

    Dacă judecăm obiectiv, nu stau rău: din când în când rezolv probleme interesante și spinoase și toți colegii mă felicită, sunt în floarea vieții, sunt sănătos, familia mă iubește, am un copil mai deștept ca mine, ce mai, am bifat cam toate reperele succesului în viață care țineau de mine. Totuși, sunt ușor mizantrop, o țâră depresiv, și nu am reușit încă să mă fac aviator. Am totuși planuri: costă sub 10 mii de euro un brevet de pilot privat, dar trebuie să termin ratele la apartament mai întâi.

    Cum mă definesc? Inginer, cu I mare. Am fost dintotdeauna, de mic copil. Școlile doar mi-au oferit sculele cu care să lucrez. Dacă m-aș fi făcut medic, aș fi fost neîntrecut la diagnostice, un soi de dr. House.

  4. Andor 11/06/2021 at 08:43 #

    Faina expresia asta: „M-am plictisit de ea de vreo 13 ani deja, dar ies bani frumoși care îmi și trebuie, așa că sunt prizonierul meseriei mele.” 🙂
    Cand eram mic visam numai utilaje/constructii mari: locomotive, vapoare si baraje. Pe urma am dat de fizica si mi-a placut foarte mult, desi pot zice ca mai mult partea de mecanica.
    Eu am terminat liceu/facultate de electronica.
    Liceul – pentru ca „pe vremea aia” dadea repartitie…. Stiu ca eram tare nedumerit de ce insista parintii sa fac acel liceu (era al dracu’ de departe de casa) pentru ca oricum stiam ca o sa ajung si la facultate… E, si in liceu am dat de Informatica (timid in clasa 11 s-au bagat ceva ore de ceva algoritmi, logica). Si mi-a placut.
    La facultate am zis ca merg pe acelasi profil ca sigur intru. Mi-a fost teama sa incerc direct la Info/calculatoare crezand ca trebuie sa stiu mai multa programare.
    Dar…. in facultate m-am descurcat f bine pe partea de microcontrollere/microprocesoare/circuite logice si programarea lor mi se parea floare la ureche.
    Asa ca m-am angajat ca electronist – proiectare/dezvoltare sisteme cu microcontrollere si ca Hobby le mai si programam – programe scurte de test pentru noile echipamente.

    In 3 ani doar asta faceam, Am transformat Hobby-ul in meserie. Si m-a tinut tot asa vreo 12 ani.
    Pe urma am schimbat domeniul – tot programare dar la alt domeniu – pentru ca…. au aparut copii, cheltuielile mai mari si in domeniul automotive se castiga mai bine.

    Fac ce-mi place? – 75% da
    Fac ce-mi doream cand eram copil – 100% nu 🙂

  5. mihai 11/06/2021 at 11:58 #

    Bravo ție, că faci 75% ce-ți place. Poate ar fi o idee să țintești ceva job la unii care fac soft pentru locomotive sau vapoare 😀 „Găsește-ți o meserie pe care să o faci cu plăcere și atunci nu va trebui să _muncești_ deloc toată viața.”

    La mine e mai greu, a intervenit plictisul și nu mă mai hrănesc emoțional din interacțiunea cu calculatoarele. Aș face altceva, dar ăsta e singurul lucru pe care îl pot face pentru banii pe care îi iau. Stau într-o colivie de aur.

    • Dollo 12/06/2021 at 18:12 #

      Cred că suntem destul de mulți prinși în colivia obișnuinței, așa că e bine măcar să fie de aur 🙂

      • Andor 14/06/2021 at 07:53 #

        Sunt la al 6-lea job in 23 de ani de activitate 🙂
        exceptand ultimele 2 job-uri, niciunul n-a semanat cu celelalte.
        Am eu o terorie ca de mic esti invatat sa schimbi domeniul de activitate la 4-5 ani: gradinita, ciclul primar, ciclul gimnazial, liceu, faculate, primul job, al 2-lea job…….
        Bine, la primul job am stat 9 ani ca intercalat si insuratoarea 🙂

Lasă un comentariu