Voi ce n-ați reușit să deveniți?

Faceți ce vă place? Simțiți că sunteți utili cumva societății? Cum vă definiți? Câteva întrebări existențiale la care vă invit să răspundeți, dacă vreți, ca să mă ajutați să-mi dau seama dacă it's just me or suntem mai mulți așa?

Multă vreme i-am admirat pe oamenii care au avut vise clare de devenire în copilărie. Nu mai zic de cei care au reușit să le și împlinească. Pentru că eu nici n-am avut ceva clar în minte când eram mică, prin urmare nici n-am avut ce să-mi îndeplinesc la maturitate.

Poate că așa, inconștient, mi-oi fi zis și eu la un moment dat, jucându-mă cu rățușca în cadă, că vreau să mă fac doctoriță, învățătoare sau mai știu eu ce stereotip ne plantează în minte anturajul când suntem mici și habar n-avem pe ce lume trăim.  Dar nu am știut niciodată cu convingere că vreau să devin ceva anume. N-am avut idoli și nici idealuri. Habar n-am de ce, acum scriind asta mă gândesc că pare a fi trist, nu?

Singurul lucru clar în mintea mea de liceu – când toată lumea ne punea să completăm fișe de „orientare profesională” sau școlară – era că vreau să citesc, să ascult muzică și să mănânc bomboane de ciocolată. Simultan dacă se poate. Motiv pentru care unul dintre profesorii mei de atunci mi-a zis că pentru asta ar trebui să mă mărit cu unul bogat care să mă țină acasă.

Din punctul ăsta de vedere n-am reușit. Pentru scurtă vreme am tatonat terenul să mă înscriu la o școală superioară pentru piloți și personal de aviație – era pe vremea aia la Boboc, în Buzău, din zona de unde era mama, și cred că mama venise cu ideea asta năstrușnică. Oricum a murit rapid pentru că, având un specific militar, aveai nevoie de dosar „curat” la școala aia, ceea ce eu nu aveam, din cauza tatei.

Prin urmare, după liceu am dat de câteva ori la ASE, ca orice fată cuminte care habar n-avea ce vrea să facă în viață, dar o asculta pe mă-sa. Faptul că nu îmi plăcea nici matematica a ajutat ca și „visul” ăsta să moară încet și dureros, după vreo două admiteri picate sub linie.

Au urmat cei trei ani de filosofie (la care m-am înscris de capul meu), combinați cu alți trei de jurnalism (la care am ajuns dintr-o întâmplare, sătulă de filosofie) care la final mi-au pus în mână o diplomă. Nu m-a ajutat la nimic pentru că jurnalismul practicat timp de 20 de ani nu a fost câtuși de puțin influențat de hârtia aia, ci mai degrabă de o chemare pe care nu știam că o am, dar pe care am trăit-o cu bucurie. O vreme.

Apoi cred că am obosit, am zis să iau o pauză și să fac altceva. S-a potrivit mănușă pe convingerile mele și pe ce știam să fac – comunicarea în domeniul drepturilor omului, oengism, activism civic etc. Au trecut, ca gândul, mai bine de zece ani și cu asta. Zece ani în care m-am gândit de multe ori ce știu eu să fac de fapt, la ce sunt bună și – marea întrebare care ne macină pe mulți – ce sunt eu?

Pentru că suntem obișnuiți să ne prezentăm și să ne autodefinim prin ceea ce facem, deși de prea multe ori nu ne reprezintă. Când eram jurnalistă eram Dollores de la X ziar. Devenise un automatism când mă prezentam la telefon sau aiurea. Era, ce-i drept, o mândrie pentru mine, eram împlinită. Mi se părea că deși nu am știut niciodată ce vreau să devin, iată mă găsise meseria pe mine și fusese o potrivire perfectă. Și cel mai important era faptul că făceam ce-mi place. De fapt plăcerea și convingerea, deși cred că derivă una din alta, sunt pentru mine ingredientele esențiale în orice fac.

Am fost norocoasă să fac ce-mi place destui ani, admit asta, iar tot ce am făcut a fost din convingere. Și jurnalismul, și activismul. Probabil am îmbătrânit și am obosit iar, poate am nevoie de altă schimbare de direcție, pentru că mi se pare că prea multe nu au sens în jur, prea multe sunt mimate și mă gândesc mai des la utilitatea mea în lumea asta. Așa mă întorc de unde am plecat, cu acele vise din copilărie pe care eu nu le-am avut și poate că de aia nu am făcut până acum decât să bâjbâi în căutarea sensului profesional al vieții.

Totuși am făcut recent un interviu cu un medic care spunea, la capătul unei cariere de peste 20 de ani în România, că regretă că a ales meseria asta, deși a visat-o din copilărie. Mâine dacă ar putea ar pleca din ea și nu s-ar mai uita înapoi. Pesemne visele fierbinți ale copilăriei produc și decepții pe măsură, așa că ar trebui să mă consider norocoasă. Vorba aia, nici n-am avut și nici nu-mi trebuie.

Și cu toate astea nu pot să zic că mă simt mai ușurată. În fond acele întrebări existențiale rămân valabile: ce sunt eu?, la ce sunt bună?, ce utilitate am? De vreo câțiva ani încoace mi-am găsit un refugiu în grădinărit. Nu știu cât e plăcere și cât e nevoia de epuizare fizică pentru a consuma frustrările psihice pe care ți le dă viața în România. Un fel de tratament pentru PTSD după 20 de ani de jurnalism și zece de activism civic în care cu adevărat n-ai reușit să faci mai nimic.

Sau poate e doar o etapă specifică vârstei. Mi-a scris cineva un comentariu aici pe blog, la o postare de acum zece ani, în care îmi descriam destul de negru angoasa de 40 de ani. Uitasem de etapa aia, de fapt de momentul acela de deznădejde mai exact, că altfel am tot tras de etapa 40, fiindu-mi, recunosc, un pic teamă de schimbarea prefixului. M-a întrebat cititoarea dacă am ajuns ca Madona sau ca mama, în drum spre Piața Obor, la cumpărat murături. Cred că nici una, nici alta, dar aspir să devin țăranca de la taraba din Obor 🙂

Lăsând gluma la o parte, m-am gândit să adun aici așa din scurt gândurile astea mai vechi, pentru că tot a fost ziua asta festivă posomorâtă, și am citit tot felul de amintiri din copilărie pe Internet. Dar n-am văzut pe unul să tragă linie la câți ani se află și să zică cinstit: când eram copil visam să fiu asta, am ajuns aici și nu-mi place sau n-am ajuns și-mi pare rău. Sau, ca mine, n-am visat și n-am ajuns nimic, ce spune asta despre mine?

Așa că vă provoc pe voi (câți oți mai fi pe aici, că iată că nici de blog nu m-am mai ocupat în ultimii ani, cred că din aceeași lipsă de convingere) să-mi spuneți care vă e statusul actual:

  • faceți ce vă place?
  • faceți ce v-ați dorit din copilărie?
  • simțiți că sunteți utili cumva societății?
  • cum vă definiți?
  • sunteți OK?

Etichete: , , , , , , , ,

32 comentarii la “Voi ce n-ați reușit să deveniți?” Subscribe

  1. bogdan 02/06/2021 at 00:26 #

    In primul rand, vreau sa iti spun ca mi-a placut foarte mult articolul si m-a impresionat puternic. Pentru ca te citesc de cand erai in presa, vreau sa iti raspund la intrebari. Pe puncte:

    – Da, fac ce imi place, sunt traducator, gradinar si constructor de multe lucruri, in ordinea asta 🙂 Si toate aceste ocupatii se sustin intre ele.

    – Am fost un copil mai aparte si dupa faza de pana la 3-5 ani cand voiam sa fiu pompier sau gunoier, ca ma fascinau masinile lor, toata copilaria am vrut sa fiu arheolog, dar pe la liceu, asa, am inteles ce inseamna asta in Romania si am renuntat. Apoi, tot liceul si un pic din facultate mi-am dorit sa fiu jurnalist. Am activat in echivalentul unei reviste a liceului la vremea aceea. Apoi, pe la inceputul anilor 2000, am avut ocazia sa lucrez la Radio Romania Actualitati si sa ma lecuiesc si de visul asta. Scuze, Dollo, dar cred ca stii si intelegi la ce ma refer. Dupa care, printr-un concurs de imprejurari am ajuns sa traduc carti, apoi, prin alt concurs de imprejurari generat de activitatea de traducator, am ajuns sa fac legumicultura si gradini, dar astea sunt alte povesti.

    – Da, cred ca sunt util societatii prin felul in care sunt eu si prin ceea ce fac, inclusiv am ajutat si o mai fac la crearea de comunitati.

    – Ma definesc prin ceea ce imi spun oamenii cu care lucrez sau am de a face: foarte OK; nu te-am mai vazut sa te relaxezi asa, ca tot timpul muncesti; dar tu nu obosesti?; discutia cu tine m-a inspirat…

    – Da, cred ca sunt OK, desi ce am scris mai sus nu este o lauda, doar o descriere. Folosesc si eu efortul fizic ca tratament pentru PTSD-ul provocat de traiul din Romania.

    Sper sa ne intalnim in Obor 😉

    • Dollo 02/06/2021 at 08:30 #

      Dat fiind că ai lucrat într-o instituție de presă de stat te înțeleg și mai bine. Uneori nimerești mai bine la privat. Sau așa era înainte.
      La Obor în fața sau în spatele tarabei? 😉

  2. Ciprian 02/06/2021 at 01:49 #

    S-o luam invers: nu urasc ceea ce fac! 🙂

    • Dollo 02/06/2021 at 08:32 #

      Da, e o situație suficientă. O vreme 😉

  3. Marius Georgescu 02/06/2021 at 06:07 #

    1. În copilărie, voiam să fiu doctor, dirijor sau tenismen.Am făcut un an de scoală sanitară, două săptămîni de tenis autodidact, la 20 de ani, și dirijez, în zilele bune, simfoniile de pe România Cultural.

    2.Sunt pensionar, ceea ce îmi convine, fără nici o criză de identitate. Am timp pentru citit, fotografie, văzut filme, pictat, ascultat muzică, învățat kempo- o specie de arte marțiale- mult mers pe jos (cam 7km zilnic), zazen și singurătate terapeutică….

    3.Acum măcar nu fac rău societății. Buddha zicea: Ar trebui să ajutăm pe oricine putem. Iar cînd nu putem, măcar să nu-i facem rău.E destul.
    Donez de ani pt NOI FACEM UN SPITAL, am donat sînge toată viața, de 4-5 ori pe an, cu mici pauze. Acum nu mai am voie, am depășit 65 de ani, asta e regula, la noi.
    35 de ani am muncit ceva util.După armată, 7 ani la proiectat utilaj petrolier.Eram mediocru, fără interes pt perfecționare, cam leneș dar…majoritatea celor din jur fentau la fel. Nu e o scuză, ci o explicație.

    Am făcut la 27 de ani IATC, secția imagine de film, am intrat în TVR în 1990 și am lucrat 25 de ani acolo, ca operator, apoi reporter, apoi ambele. Voiam să schimb lumea prin conștientizare perseverentă.
    A trebuit să treacă 20 de ani ca să mă conving de inutilitatea misiunii auto-asumate, subliniez, ÎN ȚARA ASTA NENOROCITĂ. Aici, nu poți convinge decît pe cei convinși dinainte, cu aceleași valori existențiale.
    Adică vreo 2 procente din populația de imbecili, leneși, mincinoși, superficiali, șmecheri, aroganți, prostiți de tv și fuduli de toate gradele.Am făcut deci , convins ca Don Quijote de dreptatea mea,o profesie care, treptat, a devenit inutilă, într-o țară din lumea a treia, cum este Romania.
    Nu era obligatoriu să fie așa, dar așa a ieșit.Dar NU REGRET NIMIC. Am făcut ce am vrut, din ce mi s-a părut util.

    5.Sunt foarte ok, așa mizantrop convind, cu accente din ce în ce mai dese de misoginie. Și Aristotel era, ba chiar și Napoleon…

    • Dollo 02/06/2021 at 08:39 #

      E interesant că alegi să consideri că ai făcut ceva util deși admiți inutilitatea meseriei/misiunii autoasumate. Probabil și Napoleon o fi simțit la fel 😉
      Oricum apropos de regrete, da, nici pe mine nu ma încearcă. Am avut până acum o viață destul de bună și încă o mai am. Nu despre asta era vorba. Poate despre sindromul impostorului, care mă face să simt că nu merit viață asta bună, la cât de inutilă sunt.

      • MARIUS GEORGESCU 02/06/2021 at 09:50 #

        Am admis inutilitatea meseriei LA NOI, ÎN ROMÂNIA.

        Dacă mă gîndesc bine, am contribuit la clarificarea opiniei publice despre nocivitatea SRI-ului în perioada 1990-2000 și, poate, am ajutat, prin gălăgia făcută la TVR, la achitarea unor nevinovați, țapi ispășitori, prinși în plasa unor interese oculte, economic-securistice.
        Dacă ar fi numai atît, și tot a meritat, pentru mine.

        În ce privește sindromul impostorului, cred că te alinți.
        Proverb:dacă am avea doar ce merităm, străzile ar fi pline de cetățeni în fundul gol, urlînd de durere…;))
        PS. Mai lucrezi la APADOR sau doar îți cultivi grădina ?

        • Dollo 02/06/2021 at 09:58 #

          Mai lucrez încă, nu reușesc să mă întrețin din grădinărit 🙂

      • Cri 02/06/2021 at 11:03 #

        Tu, de vinovăția asta sufãr și eu :).
        Mã simt vinovatã cã trãiesc bine farã efort.
        Cã nu lupt pe vreun front dela 9 la 5.
        Cã îmi fac timp de citit – cine a mai pomenit sã ai timp sã citești :)).
        Mã simt norocoasã pentru viața minunatã pe care o trãiesc și uit cã ne trăim viețile dupã cum noi înșine alegem.

        • Dollo 02/06/2021 at 17:37 #

          Păi ia să vii și pe la clubul de carte 🙂

          • Cri 03/06/2021 at 10:18 #

            Unde se ține? 🙂

          • Dollo 04/06/2021 at 08:39 #

            De când cu pandemia ne vedem online. E pe coloana din dreapta a blogului o poza a cărții pe care o citim lunar și info despre întâlnire. Acum tocmai încercam să stabilim o altă zi pentru săptămâna viitoare.

  4. MARIUS 02/06/2021 at 06:24 #

    Două lucruri m-au întristat în povestea ta.
    Că nu ai avut vise, modele, aspirații, idoli etc în copilărie.Nu cred că poți evolua, decît haotic și întîmplător, fără modele solide. Așa ajungi la 45 de ani ci sufletul secat.Gol de vise.

    Apoi, faptul că ești conștientă că nu ai visat nimic și nu ai devenit (mai) nimic.Este trist dar reparabil.Dacă vrei cu adevărat.

    ASTA, DOAR TU O ȘTII. Și DOAR TU POȚI SĂ O FACI.

    Ți-o spun cu prietenie și compasiune, nu cu milă, care e altceva.:)

  5. Ștefan Brăgărea 02/06/2021 at 07:46 #

    Excelent material și minunată idee! Așadar:
    1. Da, fac ceva care mă interesează (nu agreez termenul ”îmi place”)
    2.În copilărie mi-am dorit atât de multe prostii încât nu sunt în stare să aleg dintre ele. Sincer, nici nu mi se pare relevant ce visam/doream atunci – eram mult pre afarist
    3.Eu cred, și îmi spun și alții, că am fost util societății. Evident, la bătrânețe utilitatea mea socială/personală a scăzut mult
    4. Cum m-aș defini… Valoare medie în toate. Din fericire, se poate și mai rău
    5. Sunt OK! Mai bătrân și (ceva) mai înțelept.
    Bune urări tuturor cititorilor dnei Benezic

    • Dollo 02/06/2021 at 08:42 #

      Da, e jenant cum tratează societatea utilitatea socială după o anumită vârstă. Mă uit la mama și intuiesc ce simte și cred că poate și de aia mă încearcă și pe mine aceste gânduri, că mă gândesc ce o să urmeze și pentru mine, dacă apuc vârsta ei.

  6. Cri 02/06/2021 at 09:43 #

    Salutare!
    Ma regãsesc în textul tãu, mã macinã aceste întrebãri de ceva vreme deja – care e drumul și scopul meu? Care mi-e vocația? Cum sã fac sã fiu utilã?
    În copilãria micã iubeam animalele și natura și doream sã le protejez. Apoi am uitat, oarecum, și în copilãria târzie am crezut cã trebuie sã devin importantã. Așa cã m-am fãcut avocat :).
    Se pare ca n-am știut, totuși, sã fiu importantã, și am renunțat sã mai practic profesia, cu scuza de a-mi îngriji copilul într-un cadru idilic, natural, creat de mine și de soțul meu.
    Acum, la aproape 40 de ani, îmi îngrijesc colțul de rai, și mã gândesc cã cel mai de folos in viațã e sã faci lucruri pentru evoluția personalã și a celor care iți sunt familie. Sã citești, sã cânți, sã creezi, sã-ți produci hrana, sã faci frumos acolo unde stai, ori pe unde treci.
    Am ajuns unde trebuie și unde mã simțeam cel mai bine in copilãria micã: lângã pădure, alãturi de cei mai buni prieteni: doi câini minunați :)).
    Nu sunt încã ok, sentimente ce țin de incertitudine, de inutilitate, de fricã – apar și dispar, dar sunt pe drumul cel bun ;).
    Iți doresc sã-ti gãsesti pacea interioarã.
    P.s. Multumesc pentru articole, îmi place sã citesc ce publici pe blog.
    Numai bine!

    • Dollo 02/06/2021 at 09:58 #

      Spre visul ăsta din „copilăria mică” țintesc și eu acum, mă gândesc măcar la utilitatea de a crește propriile roșii, dacă alta mai măreață n-am avut 🙂

  7. Phane 02/06/2021 at 10:41 #

    In copilarie faceam electronica, aveam buricele degetelor batucite si arse de lipit/dezlipit piese. Asta voiam sa fac. Am facut liceul de electronica, facultatea, dar cand mi-am cautat un job in domeniu, in timpul facultatii, profii au strambat din nas (pai sa termini mai intai…) M-am angajat in IT, fara probleme, si acolo am ramas de 20 de ani. Anul trecut am aruncat mare parte din piesele electronice si ce mai aveam.

    Sunt consultant Business Intelligence, un domeniu de care habar nu aveam pe timpul facultatii, si care probabil nici nu exista in anii 80.

    Jobul e uneori interesant si challenging, uneori plictisitor, dar in general imi place ce fac si simt ca sunt apreciat si util.

    Cand esti tanar vrei bani, distractii, apoi vrei o familie, casa si masina, cand le ai si pe astea incepi sa te gandesti si ce ai putea sa oferi tu societatii. M-am implicat in USR, si ma bucur ca sunt parte al unui efort de echipa care a dus la inlaturarea PSD de la guvernare si de la primarii. Am realizat si sunt implicat in continuare in proiecte civice IT, de transparentizare a administratiei.

    Cred ca pentru a fi util societatii trebuie in primul rand sa-ti faci jobul tau, bine, si sa nu faci rau celor din jur. Apoi, daca mai ai resurse, poti sa incerci sa mai faci si bine.

    Simt ca sunt util societatii si sunt OK, sunt multumit de ce am ajuns si am realizat, chiar daca e complet diferit de ce mi-am dorit in copilarie (anii 80-90).

    • Dollo 02/06/2021 at 17:39 #

      E bine că mai reziști încă în USR 🙂 Oricum, felicitări pentru implicare! Oamenii care fac voluntariat în politică merită toată considerația.

  8. Bogdan 02/06/2021 at 11:48 #

    Buna Dollo! Am vesti bune: nu e nimic in neregula cu tine! Partea proasta e ca chiar daca o sa te linistesti, la un moment dat, candva, mai tarziu, o sa mai ai episoade de introspectie. E un semn ca inca nu te-ai smintit. Am avut si am vise dar nu legate de prestigiu sau succes. De fire-s mai lenes. Prin urmare, mai tot timpul mi-am dorit sa fac lucruri care sa-mi faca placere. Poate de aia, cam la 3-4 ani mi-am schimbat complet cariera. De vina au fost curiozitatea, imprejurarile, o stare inexplicabila de neliniste sau, vorba cantecului, “ that girl, makes me wanna be better“. Sa ne intelegem: mai toate aceste schimbari au venit cu disconfort. Mult disconfort. Poate ca asta e motivul pentru care adesea nu facem mai mult. Rezultatul pentru mine? Convingerea ca acum pot incerca si face cam orice, oriunde in lume. Cred ca depresia ca boala e atat de raspandita pentru ca oamenii nu pot accepta ca nu exista drumuri gresite in viata. Fiecare alegere te duce pe un drum. Iar a cauta si descoperi “partea buna” cere timp, resurse dar mai ales deschidere (a zis-o mai bine Viktor Frankl). By the way, am lucrat in administrativ, publicitate, marketing, casting, restaurant, productie iar momentan conduc camioane. Asadar, sintetizat: imi place ce fac, n-am visat nimic din toate astea, clar sunt util si ok. Cum ma definesc? In cautarea vietii perfecte! 😎🤣

    • Dollo 02/06/2021 at 17:36 #

      Interesant, prietenul meu visează să conducă măcar de probă un camion de mare tonaj. O fi o chestie bărbătească 🙂
      Da, oamenii nu acceptă că nu există drumuri greșite în viață pentru că se amăgesc comparându-se mereu cu alții. Iar asta se sădește în copilărie: ia uite, cutărică, ce cuminte, deștept, premiant e…
      Clar cineva care aduce marfă cu camionul e mai mult decât util 🙂

  9. Fluieratorul 03/06/2021 at 11:52 #

    Mai mult de nevoie decit de voie, n-am mers in directia talentelor cu care m-am nascut. Nu putine, am aflat intre timp. Cind eram copil credeam ca sint normal, ca sa zic asa. Nu eram, dar am devenit prin forta imprejurarilor. Banal de normal.
    1. Nu fac ce-mi place, dar nici nu-mi displace ce fac. Altfel as fi murit de inima rea acum o jumatate de viata. Macar de foame n-am murit.
    2. Nu fac ce mi-am dorit in copilarie. N-am facut nici o secunda, ca adult. Fac parte din categoria ale caror dorinte au fost demontate din fasa, fie de familie, fie de scoala, fie de sistem. Mi-au ramas ecourile lor, ca hobby-uri, cind am timp si energie pentru ele. Fiind fara sprijin toata viata si stiind cu e sa fii in foame, de cite ori a trebuit sa aleg, am ales conservator, ca sa zic asa.
    3. Util societatii eu zic ca am fost, si inca mai sint: mi-am respectat profesia, am respectat legile, am ajutat oameni cit am putut, si cind n-am putut ajuta, macar am ascultat. In toate astea, am dat mai mult decit am primit. Cu primitul a fost intotdeauna o problema, eu am cam invatat de mic sa nu ma astept la nimic de la nimeni, si probabil am scutit asa multa tristete si nefericire. Idiot util n-am fost, ca sint greu de invirtit. 🙂 Copii nu am, asa ca speciei nu prea i-am fost util.
    4. Definitie? Hm. Perpetuum mobile. 🙂 N-am stat niciodata in loc, am fost mereu curios sa stiu mai multe, sa functionez mai bine, profesional am invatat si evoluat tot timpul, si nici acum, la 55 de ani, nu ma opresc. Aceeasi idee si cu partea personala. Sint optimist, sint sigur, dimineata cind ma trezesc, ca ziua de astazi e mai buna decit cea de ieri. Fara aceasta convingere (complet nejustificata, de acord), as fi murit de inima rea acum o jumatate de viata.
    5. Da, sint ok. Ok-ul asta e relativ, dar eu sint un tip pragmatic, si daca sint ok acum, inseamna ca sint ok. 🙂 Dar da, cita vreme am la ce ma uita inainte, si am avut grija sa am, intotdeauna, o sa fiu ok. Cu mine sint ok. Cu restul, problema lor.

    • Dollo 04/06/2021 at 08:40 #

      Nu cred că facerea de copii e utilă 🙂

  10. zibusor 04/06/2021 at 13:32 #

    Eu sunt ok, desi nu am avut niciodata idealuri, deci nici n-am putut sa realizez. Ce mi-am dorit mereu si am reusit sa fac, e sa ma simt bine 😀 . Dintr-un noroc am picat intr-o meserie care inca imi place, desi ce fac nu e nemaipomenit de util sau important (programez). Chiar ma bucur de fapt ca nu e mare problema daca fac eu o greseala… Si eu de la un timp am cautat altfel de relaxare, si anume m-a apucat uitatul la pasarele si cioplitul de pasarele. Cred ca ne apuca pe toti din cand in cand sa incercam si altceva decat am trait ultimii 20 de ani. Si de definit ma definesc doar cand ma apuca nebunia sa citesc ceva mai filozofic, dar nu prea des, ca ma scoate din zona de confort 😉

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.