Institutul Memoriei Naționale din Polonia – omologul CNSAS de la noi – a scos anul trecut pe piață un joc care se numește „Coada” și este varianta comunistă a Monopoly. În loc să învețe „valorile capitalismului veros”, jocul recreează cozile și penuria comunistă, și-i învață pe jucători cum să stea la cozi, cum să folosească cartelele pentru rații sau să cumpere la preț dublu, de pe piața neagră. Ideea institutului polonez a fost să le arate, prin joc, tinerilor din ziua de azi cum se trăia atunci. Paradoxal, sau poate nu, jocul a prins și la occidentali, pentru că s-a vândut în peste 20.000 de copii în Polonia și alte 25.000 în alte limbi – japoneză, engleză, germană, spaniolă, rusă (rușii sunt masochiști la faza asta). Jocul include și un ghid explicativ al perioadei istorice care a creat aceste practici păstrate azi doar în joc: închirierea copiilor sau a rudelor cu handicap, pentru stat la coadă și băgat în față, lăsarea locului la coadă în seama altcuiva, în timp ce tu stai la alta etc. Găsiți știrea întreagă pe France 24 și detalii despre joc pe site-ul institutului care a creat „Coada”.
Pentru că tot e recurentă tema asta, cel puțin în ultimul timp am auzit oameni vorbind despre întoarcerea la Epoca de aur și nu numai, mi se pare că polonezii au avut o idee bună – dovadă și succesul ei de piață – și mai ales forma în care ea s-a materializat cred că e de natură să prindă mult mai bine la tineri decât ar fi făcut-o orice lecție de istorie. Un beneficiu ar fi și ăla că va demitiza un pic celebrele cozi la orice, pe care occidentalii le-au mai și exagerat de multe ori. Probabil că varianta online a jocului va sparge cu adevărat piaţa.
Când i-am luat interviul lui Camil Petrescu jr. am avut această discuție, pornind de la afirmația lui cum că „oamenii stăteau câte trei zile la coadă la mâncare”. Mi-am permis să-l contrazic. În fond omul povestea din auzite – el plecase din România în 1969 – dar o spunea cu convingere și cu aerul unuia care trăise. De fapt știa la mâna a doua, iar oamenii mai și exagerau suficient cât să stârnească compasiunea.
Nu săriți, nu vreau să spăl acum imaginea comunismului, dar hai să ne amintim un pic, care mai știm cum era, dacă ni s-a întâmplat să stăm vreodată „câteva zile” la o coadă la mâncare. Eu zic că nu. Cel puțin mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Și am stat la destule cozi până în 1989.
Coada la carne de la Polar
E drept circulau bancuri, cu Dumitru Prunariu care pleacă pe lună în același timp cu mama lui care plecase după brânză. Și cel care se întorcea primul era fiul, nu mama cu brânza. Totuși, cea mai lungă coadă la care am stat vreodată a fost de… multe ore, la carne. Astea erau cozile cu cea mai mare cotă de risc. Trebuia să te așezi de dimineață, să prinzi un loc „eligibil” atunci când venea mașina cu carne. Era un Polar în cartier, la parterul blocurilor roșii (pentru cine a copilărit în preajma Stadionului național) unde de două ori pe săptămână băga carne. Se forma coada în spatele blocului – că la stradă nu era voie să fie cozi – iar când venea mașina frigorifică, îți dădeai seama dacă prinzi sau nu carne după dimensiunea camionului. Oamenii de la coadă numărau navetele care se descărcau, se știa cam câte pachete cu carne are fiecare navetă. Se dădeau maximum câte două de persoană, de aia oamenii „închiriau” copii și rude de la alții ca să poată cumpăra mai multe.
Mama reușea mereu să managerieze cele câteva pachete de carne pe care le procuram astfel cam de două ori pe lună. Câteodată apucam, câteodată nu… Dar niciodată nu a lipsit o bucată de carne din congelatorul nostru. Iar friptura de duminica avea cel mai bun gust pe care nu l-am mai regăsit în fripturile mâncate de 20 de ani încoace. E o chestie psihologică, cu siguranță.
Piața neagră era chiar acolo, în blocurile din preajma Polarului. Un văr de-al meu se însurase cu o fată din blocul ăla. Mama ei, casnică, nu făcea nimic toată ziua decât speculă. Ea și alte vecine erau veșnic primele la coadă la toate magazinele din cartier, aveau mulți copii, iar surplusul îl vindeau la suprapreț. Aveau clienți intelectuali – doctori, profesori – care nu aveau timp sau chef să se umilească la cozile alea. Pentru că erau, categoric niște umilințe, mai ales când marfa era pe sfârșite, iar coada nu.
În rest, galantarele Polarului arătau ca niște rafturi de farmacie. Curate și goale.
Coada la vată şi la hârtie igienică
Alte cozi umilitoare mi se mai păreau alea la vată (nu, nu se inventase tampax sau libresse) sau la hârtie igienică. Bărbații reușiseră să depășească orice barieră pudibondă și cumpărau cot la cot cu muierile cele două pachete de vată regulamentare (două mici sau unul mare). În glumele deșănțate ale femeilor de la coadă. Alții își purtau cu mândrie „colanul” cu suluri de hârtie igienică la gât, după ce reușeau să le cumpere. Întrebarea „de unde ați luat x marfă” pe stradă nu era deloc nefirească între doi străini. Când „apucai” orice te cuprindea o senzație de victorie comparabilă cu … nimic din ziua de azi. N-o să uit niciodată expresia mamei când sorta și programa fripturile în congelator. Satisfacția aia a ei… probabil că eu o voi avea peste câțiva ani când voi reuși să achit creditul la bancă.
Practic se stătea la coadă la orice, mai mult sau mai puțin, dar în general exista și o plasă de siguranță la țară. Mamaie avea în curte orătănii, legume în grădină, și grosul aprovizionării noastre de acolo venea. Expresia „n-a murit nimeni de foame în comunism” se baza mult și pe această piață gri, de la țară, așa cum de altfel se întâmplă și azi. Cu diferența că azi e taman invers, supermarket-urile sunt pline, iar conturile goale.
Listele de aşteptare pentru frigidere
În rest am mai stat la coadă la deodorant Farmec, la banane sau portocale, la ouă sau la alte alimente care nu se dădeau pe cartelă. Existau liste de așteptare la bunurile nealimentare de folosință îndelungată, cum ar fi: frigider, congelator, televizor, mașină de spălat, autoturism. Mama a cumpărat un frigider pe listă, de la Titan, după vreo câteva luni de așteptare. Și mai era înscrisă pe liste la un Trabant, deși nu avea banii necesari la CEC. Costa mai puțin decât o Dacie, dar cred că își făcuse socoteala că va face ea cumva rost de bani ca să-l ia, în caz că-i vine aprobarea. Televizorul color l-a luat abia după 1989, pe alte liste, de la sindicatul din întreprindere.
În rest, îmi amintesc că aveam o reală problemă, ca adolescentă dornică să mă îmbrac „la modă”, să-mi găsesc haine „altfel” decât cele din comerțul socialist. De aia înfloriseră croitoria și tricotajele „de casă”. Aveam mașină de cusut, cumpăram metraje, croiam după ureche sau din modelele din revistele Burda strecurate cumva peste graniță. Tricotam din orice fel de fir, iar mama croșeta. Orice inovație trăsnită era preluată și transformată în modă, ca și acum. De exemplu, cum se tranformau bluzele, fustele au pantalonii de duzină, din comerț, în haine „altfel”: se legau cu ațe în diverse locuri, apoi erau cufundați în vopsea, scoși, dezlegați și puși la uscat. Se obțineau pânze cu modele de cercuri concentrice în funcție de câte sfori legai. Diferența e că atunci le făceam artizanal. Acum le cumpărăm de la chinezi. Exista Fondul plastic și pânza topită. După cum existau magazinele universale, chiloții tetra și furourile din nylon.
Ca una care a trăit vremurile alea, nu am nostalgii și nici n-aș vrea să retrăiesc ceva (poate doar gustul unora dintre alimentele de atunci), deci n-aș da banii pe un joc din ăsta. Dar mi se pare bun ca să înțeleagă și alții cum a fost, să nu mai vorbească din hiperbolizările altora. Sunt sigură că fiecare a trăit poate diferit acea epocă. Mai ales în orașele de provincie aprovizionarea nu era la fel de „bună” ca în București. De aia ar fi interesant să povestiți cum au fost cozile voastre. Alea de care vă amintiți.
Ehehe… aici cred ca va inselati. Intrebati un contabil (mai ales unul in Bucuresti) despre satisfactia (re)simtita dupe ce depunea declaratiile lunare la CAS sau Sanatate (cand se depuneau la ghiseu, nu acum, ca se depun online de cateva luni). 🙂
:)) la depus nu m-am gândit, mă gândeam numai la „apucat”, dar e și asta cu depusul a ceva în birocrația românească o chestie de izbăvire, până la urmă 🙂
Nu a aparut tot mesajul… comentariul meu este o replica la fraza asta:
Când „apucai” orice te cuprindea o senzație de victorie comparabilă cu … nimic din ziua de azi.
Trei zile stateai, de obicei, la coada la benzina. Mama mea inca isi aminteste cum trebuie sa faca vreo citeva asemenea cozi pentru a avea benzina pentru concediu. Si cum plecam cu portbagajul plin de canistre (adevarata bomba pe roti) pentru ca in restul tarii nu se gasea nici cit in Bucuresti.
Mama nu a avut mașină, deci nici nevoie de benzină 🙂
Cu acul (cel de la masina de cusut 🙂 ), andrelele si gallus (mai tii minte ce era?) in timpul raposatului, studenta fiind, eram imbracata super. Faceam chiar „lux” (daca numarai hainele din dulap). Parintii imi cumparau numai incaltaminte (dar mi-am facut si espadrile, ca sa nu mai vorbim de botosi de iarna) si haine groase (paltoane, hanorace). Iar eu reuseam din vandut cartela sa strang de cate o pereche de blugi pe an.
Dar ce rochii de matase naturala mi-am facut! oauuu! si costume de baie din bluze cumparate de pe Lipscani!
In teoria economica se considera ca situatiile de criza (si in timpurile acelea era o criza continua) declanseaza energiile creative.
Acuma suntem in criza si as vrea sa vad aceeasi stare de atunci, dar se pare ca mai am de asteptat.
PS: Daca am pornit de la cozi sa povestesc ceva si despre ele. 3 zile la coada nu am facut, dar am stat cu orele si carutul cu bebe dupa mine la coada pt un carton de 30 de oua. A fost un exemplu 🙂 Cred ca de cel putin 2 ori pe saptamana era o coada de facut. La un moment dat trebuia sa ma scol la 5 dimineata ca sa apuc lapte. Probabil ca ar trebui sa le povestim copiilor mai des ca sa nu se mai planga de lipsurile grozave ale ravnirii ultimului model de smartphone.
Îmi amintesc și eu de espadrile, ce nebunie a fost și cu ele. Criza de acum e un pic altfel, dar poate că încă nu am atins acel prag critic pentru stimularea creativității. Eu mai aștept.
Imi citez un raspuns ce i l-am adresat mai demult, pe HotNews, unui utilizator, little_angel:
Ingeras, sa-ti spun poate cea mai trista poveste ce-am trait-o personal in vremurile ce le regreti:
Era la inceputul lui decembrie 87. Se zvonise ca dupa-amiaza, la alimentara de la parterul blocului din apropiere, „or sa se bage” portocale si saloane. Asa ca, pe la 3 jumate, cand prietena mea a iesit de la servici, ne-am asezat la coada. Nu mare, poate vreo 40 de persoane. S-a deschis la 4 si mergea relativ OK. Pe la 5, am ajuns inauntru, pe pozitia a III-a, dar s-a oprit curentul, ca se facea economie in mod centralizat. Tanti de la pult zice ca-i pare rau, ca nu poate sa ne serveasca pe-ntuneric, asa ca un tip de la coada, ce statea in blocul ala, s-a dus „pana sus” si s-a-ntors c-o lanterna ruseasca, d-aia cu dinam, pe care tanti a asezat-o langa casa de marcat sa poata servi. In fata noastra era o mamica la vreo 28 de ani, de mana cu fetita de vreo 5 ani. Cum tocmai le venea randul, mamica o-ntreaba pe cea mica: „Ce vrei sa-ti cumpere mama?” Eu si cu prietena mea asteptam un raspuns normal pentru un copil, de genul portocale, ciocolata, bomboane, biscuiti, etc. Cand colo, cea mica a dat un raspuns ce n-am sa-l uit toata viata: „ce gasesti, mama…”. Ai retinut? „Ce gasesti, mama”, un copil de cinci ani ajunsese sa-nteleaga semnificatia a „ce gasesti”. Si tu-mi spui mie ca regreti anii aia? Eu sunt capsunar, iti doresc s-ajungi sa traiesti acei ani intr-o lume din care, ca si noi atunci, sa nu poti evada, sa-i fii prizonier intr-o lume cenusie, fara curent, in care dormi cu paltonul pe tine, in care dimineata te barbieresti sau te machiezi la lumina unei lumanari sau lampi cu petrol, in care folosesti vitamina C pe post de anticonceptional, in care auzi la radio cantece revolutionare si patriotice.
cred că majoritatea eram mai maturi decât vârsta noastră atunci.
Eu imi aduc aminte ce bine mirosea painea neagra de la coada. Odata cineva s-a intors de la Bucuresti si a zis ca a vazut paine alba la Alimentara. Nu l-am prea crezut, mai ales cand a mai zis ca lumea in Bucuresti lasa painea alba pe rafturi preferand painea semi si neagra, ca era mai sanatoasa cica.
Sa vezi ce fain era cand intra militia economica in vagoanele din trenul aflat in miscare si-ncepeau sa pipaie bagajele, cautand dupa cele care erau reci – contineau carne congelata: da bagajul jos, de unde ai carnea, impacheteaza si la urmatoarea (statie) vii cu noi.
Eu nu îmi amintesc să fi căutat pâinea neagră pe vremea aia, fița asta a apărut după 90
Familia fostilor proprietari ai apartamentului in care locuiesc era compusa din 3 baieti si un tata. Mama a murit in 1986 in urma unui avort . Copiii aveau atunci intre 2 si 7 ani. Eu imi amintesc cozile la carne, banane, lapte. Ei isi amintesc alceva.
** Ei isi amintesc altceva.
Mda, și asta e un unghi de vedere.
Am vazut figura bunicului meu cum astepta cu nerabdare postasul sa-i aduca ziarul, il lua, se uita disperat pe prima pagina si in cateva secunde il arunca cat colo. Tarziu am inteles ce cauta. Astepta vestea ca au venit americanii. La peste 30 de ani dupa ce a murit, americanii au venit si l-au dat jos pe Basescu punandu-l pe ponta. Vorbiti de lipsuri. Stati sa vedeti cum se traieste in Coreea de nord si pe urma sa va plangeti. La cata ura isi revarsa postacii usl-isi pe forumuri eu zic „Sa dormiti linistiti, usl vegheaza” !!! Mamaliga explodeaza e doar un mit.
la mine in oras coada la lapte incepea de seara. se lasau sacosele cu sticle de-a lungul peretelui magazinului si apoi pe langa magazinele de langa. erau libera doar treptele. cand veneam seara tarziu (10.30-11.00 pm; pe vremea aia si ‘tarziu” avea alta semnificatie) din vreo vizita, erau deja minim 10 sacose. ce ma mira pe mine, gandindu-ma la vremurile actuale e ca n-am auzit vreodata sa se fi furat vreo sacosa cu sticle (borcane pt iaurt, smantana) sau sa se fi schimbat locul sacoselor.
mi-aduc si eu aminte de catea cozi memorabile: majoritata cozi la dulciuri/portocale-astea se aduceau rau si era bataie. vanzatoarele puneau tejgheaua la usa si numa acolo se vindea. la o coada la portocale, lumea s-a bulucit/impins atat de tare incat s-a spart geamul coferatiei-geam d-ala mare cat peretele, cum sunt si acum.
la o alta, tot la portocale, extrem de personala: plecasem mai devreme de la scoala, eram racita si trebuia sa ma duca tata la medic. in drum spre policlinica, pac, coada la portocale. da-l incolo de medic; nu prea se mai moare din raceala/gripa. coada zdravana, pe 3-4 randuri. dollo, tu ma stii cata sunt azi;. pe vremea aia nu cred ca aveam 10 ani si eram si slabuta. tin minte si acum ca in mersul cozii am fost cumva despartita de tata, imi cadea caciula pe ochi (era iarna) si incercam s-o ridic dandu-mi capul pe spate, proptindu-l si apoi cumva tarandu-l de persoana din spatele meu, care credeam ca-i tata. coada era atat de stransa ca nu-mi putea ridica mainile. omu’ ala nu mi-a zis nimic. dar nu asta a fost tragedia. tragedia a fost cand am ajuns in fata tejghelei, pusa in usa, bine inteles. am ajuns in randul dinspre exterior. intr-unul din randurile interioare o tanti cat o batoza tocmai platise si a iesit. fiind ea mare si eu mica, m-a tarat si pe mine cu ea. da’ m-a tarat zdravan, in mijlocul trotuarului, departe de zona in care erau oamenii care ar fi putut sa vada scena, ca sa nu iasa circ dc incercam sa intru in fata. vai, ce-am plans. tu zici ca satisfactia mamei talei care-si planuia pungile de carne ar putea fi egalata cand vei plati creditul. eu nu stiu daca am mai plans mai cu foc pentru o nedreptate/ghinion ca atunci. s-a intamplat ca tocmai atunci sa treaca de la scoala doi prieteni de familie (copii unor prieteni de-ai parintilor). ei nu m-au lasat sa intru la loc in fata. as fi facut-o putea sa iasa cu circ, nu-mi pasa. acum, cand ma gandesc, imi pare rau. am uitat sa fiu atat de curajoasa. la ceva vreme dupa aia a iesit si tata, cu ratia regulamentara de 2 kg. nu m-a consolat.
cozile la paine erau ale mele. desi era pe cartela, erau mereu cozi. cumva, nu stiu de ce, multi ani dupa aia am cumparat acelasi numar de paini cat aveam ratie (2 paini-2 adulti si 2 copii). cozile la carme erau ale parintilor mei, in transe. mama dupa-amiza devreme (ea lucra dimineata, pe la 2-3 era acasa, depinde cum prindea rata), dupa 6-7 seara venea tata de la serviciu si mai ramanea si el la coada vreo macar 1-2 ore.
mama sustine ca fratelo a luat varicela la vreo coada. il lua in carucior;( presupun ca eu eram la gradinita); a crezut ca bubitele erau una din multiplele lui alergii de care a suferit cand era micut si nu le-a dat atentie. nu s-a intamplat nimic grav, doar ca a ramas cu niste semne micute pe fata.
dar la noi, adevarata tragedie era goana dupa butelie. nu stiai niciodata cand o sa apara masina de butelii. soferu’ (parca musat il chema) era genu’ de dobitoc sinistru caruia i s-a dat pe mana nitica putere. asa ca oprea masina undeva intre blocuri si nu se mai urnea; si statea cat voia el;. mama si acu’ isi aminteste de goana cu butelia in spate cu sufletul la gura sa nu fi plecat musat. si apoi chinul inapoi, cu ea plina in spate si 3 etaje pe scari, ca nu era lift.
la 4 sau 5 ani i-am deschis individului „de la lumina” care venise sa citeasca contoarul pentru ca m-a amenintat ca ne lasa fara curent. in momentul ala n-aveam butelie, gateam la un aragaz pe curent electric, era vara si nu se putea trai fara frigider. cine isi aminteste interdiciatia „nu deschizi la straini” (aveam voie sa deschid doar parintilor si bunicilor; restul omenirii putea sa moara in fata usii) stie ce a urmat. la 18-20 de ani a trebuit sa fac un efort constient si asumat de vointa pentru a deschide usa (crapata doar) celor care cautau un membru al familiei care nu era acasa. (si probabil nenea ala cu perla cu „taiatul curentului” isi aminteste si acum scandalul pe care l-a facut tata sefilor lui).
e drept, nici eu nu-mi amintesc cozi de 3 zile, dar noi n-aveam masina si deci nu ne trebuia benzina. (apropos de calatorit: voiajul spre sibiu, in vagonul de mafta, pe o lada de porci nu cred ca o sa-l uit; trenul era atat de plin incat nu era loc nici macar in toalete).
dollo, iarta-ma pt postul kilometric.
Îți mulțumesc pentru el și pentru amintiri 🙂 Noi la București nu am avut problema cu butelia, era doar la mamaie, la țară, dar având curte făcea și mult foc cu lemne sau ciocani de porumb. Așa că nu era percepută ca o povară încărcarea buteliei.
Eu am fost rasfatata de parinti si n-am tinut decat coada la paine (cu cartela), dar sotul meu isi aminteste cum era lasat sa tina loc la coada la carne in timp ce mama lui era la o alta coada.
Mama mea era invatatoare intr-un sat aflat la 15 km de oras si avea un singur autobuz pe zi , dimineata, si unul de intors seara. De foarte multe ori se oprea circulatia (ninsori, inundatii) si atunci mergea pe jos si lipsea de acasa toata ziua. Nu putea lipsi de la serviciu si sa le dea satisfactie idiotilor de la primarie care voiau sa oblige cadrele didactice sa se mute in blocurile alea infecte (fara apa curenta si canalizare, dar cu etaj) construite de comunisti in aproape toate satele romanesti pentru ”specialisti”. Tata avea program de la 7 la 3 si rareori mai prindea ceva pe la alimentara. Salvarea noastra au fost bunicii de la tara, altfel muream de foame.
Imi amintesc si acum rafturile din alimentara pline de cutii cu cipsuri din creveti in conditiile in care noi nu aveam ulei (era la ratie si il pastram pentru gatit si pentru zacusca). Nu am sa pot uita niciodata cum imi faceam temele la lampa, cum dormeam imbracati cu toate hainele pe noi, cum asteptam apa calda ca sa facem o baie (uneori apa nu avea presiune suficienta si atunci ai mei fugeau cu niste oale cu apa fiarta prin casa ca sa completeze apa din cada) si celelalte umilinte la care eram supusi.
Fiind dintr-un orasel de provincie primeam portocale doar de la mos gerila de la scoala/gradi, care mos imi mai aducea maieuri si chiloti, uneori si cate o carte. Tata mai pleca cateodata in delegatie la Bucuresti, Cluj sau Iasi si atunci venea acasa cu portocale, banane, masline si carti. Multe carti.
Librariile din orasul meu tineau doar carti cu coperta rosie. Intram din obisnuinta sa intreb cand mai primesc marfa, dar pana nu am gasit o pila nu am reusit sa cumpar nici o carte, fie si la ”pachet” cu alte 2 cu coperta rosie.
Vacantele la mare erau cu atat mai placute cu cat, pe langa plaja/mare/soare mai gaseam si benzina la liber (tata statea in fiecare noapte la coada la benzina si dormea pe plaja), ciocolata si cafea la cofetariile din statiuni si carti in librarii. Dupa 90 am intrat la facultate si timp de 5 ani banii mei s-au dus in special pe carti. Chiar daca aveam nevoie de haine, de rechizite, de mancare, intai imi cumparam cartile care-mi placeau.
Am mai stat la coada si in 2004 cand am avut nevoie de niste medicamente pe care nu mi le puteam permite la pret intreg si a trebuit sa stau de la 5 dimineata la usa unei farmacii pe data de 1 a lunii (era singura zi cand se eliberau medicamente gratuite si compensate) bolnava fiind, deoarece nu am avut pe cine trimite in locul meu. A fost la fel de umilitor.
Da, lampa la care făceam lecțiile și alte activități domestice seara o mai are mama și acum. Ironic, cărțile roșii acum s-ar vinde ca obiecte de colecție, cu prețuri bune… cine le-o mai avea.