Coada din comunism face furori în capitalism

Varianta comunistă a jocului Monopoly se numește Coada și a fost scos de polonezi anul trecut. E deja un succes internațional. Cuprinde tehnici de stat la coadă, de închiriat copii sau handicapați pentru băgat în față. Vă sună cunoscut?

Institutul Memoriei Naționale din Polonia – omologul CNSAS de la noi – a scos anul trecut pe piață un joc care se numește „Coada” și este varianta comunistă a Monopoly. În loc să învețe „valorile capitalismului veros”, jocul recreează cozile și penuria comunistă, și-i învață pe jucători cum să stea la cozi, cum să folosească cartelele pentru rații sau să cumpere la preț dublu, de pe piața  neagră. Ideea institutului polonez a fost să le arate, prin joc, tinerilor din ziua de azi cum se trăia atunci. Paradoxal, sau poate nu, jocul a prins și la occidentali, pentru că s-a vândut în peste 20.000 de copii în Polonia și alte 25.000 în alte limbi – japoneză, engleză, germană, spaniolă, rusă (rușii sunt masochiști la faza asta). Jocul include și un ghid explicativ al perioadei istorice care a creat aceste practici păstrate azi doar în joc: închirierea copiilor sau a rudelor cu handicap, pentru stat la coadă și băgat în față, lăsarea locului la coadă în seama altcuiva, în timp ce tu stai la alta etc. Găsiți știrea întreagă pe France 24 și detalii despre joc pe site-ul institutului care a creat „Coada”.

Pentru că tot e recurentă tema asta, cel puțin în ultimul timp am auzit oameni vorbind despre întoarcerea la Epoca de aur și nu numai, mi se pare că polonezii au avut o idee bună – dovadă și succesul ei de piață – și mai ales forma în care ea s-a materializat cred că e de natură să prindă mult mai bine la tineri decât ar fi făcut-o orice lecție de istorie. Un beneficiu ar fi și ăla că va demitiza un pic celebrele cozi la orice, pe care occidentalii le-au mai și exagerat de multe ori. Probabil că varianta online a jocului va sparge cu adevărat piaţa.

Când i-am luat interviul lui Camil Petrescu jr. am avut această discuție, pornind de la afirmația lui cum că „oamenii stăteau câte trei zile la coadă la mâncare”. Mi-am permis să-l contrazic. În fond omul povestea din auzite – el plecase din România în 1969 – dar o spunea cu convingere și cu aerul unuia care trăise. De fapt știa la mâna a doua, iar oamenii mai și exagerau suficient cât să stârnească compasiunea.

Nu săriți, nu vreau să spăl acum imaginea comunismului, dar hai să ne amintim un pic, care mai știm cum era, dacă ni s-a întâmplat să stăm vreodată „câteva zile” la o coadă la mâncare. Eu zic că nu. Cel puțin mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Și am stat la destule cozi până în 1989.

Coada la carne de la Polar

E drept circulau bancuri, cu Dumitru Prunariu care pleacă pe lună în același timp cu mama lui care plecase după brânză. Și cel care se întorcea primul era fiul, nu mama cu brânza. Totuși, cea mai lungă coadă la care am stat vreodată a fost de… multe ore, la carne. Astea erau cozile cu cea mai mare cotă de risc. Trebuia să te așezi de dimineață, să prinzi un loc „eligibil” atunci când venea mașina cu carne. Era un Polar în cartier, la parterul blocurilor roșii (pentru cine a copilărit în preajma Stadionului național) unde de două ori pe săptămână băga carne. Se forma coada în spatele blocului – că la stradă nu era voie să fie cozi – iar când venea mașina frigorifică, îți dădeai seama dacă prinzi sau nu carne după dimensiunea camionului. Oamenii de la coadă numărau navetele care se descărcau, se știa cam câte pachete cu carne are fiecare navetă. Se dădeau maximum câte două de persoană, de aia oamenii „închiriau” copii și rude de la alții ca să poată cumpăra mai multe.

Mama reușea mereu să managerieze cele câteva pachete de carne pe care le procuram astfel cam de două ori pe lună. Câteodată apucam, câteodată nu… Dar niciodată nu a lipsit o bucată de carne din congelatorul nostru. Iar friptura de duminica avea cel mai bun gust pe care nu l-am mai regăsit în fripturile mâncate de 20 de ani încoace. E o chestie psihologică, cu siguranță.

Piața neagră era chiar acolo, în blocurile din preajma Polarului. Un văr de-al meu se însurase cu o fată din blocul ăla. Mama ei, casnică, nu făcea nimic toată ziua decât speculă. Ea și alte vecine erau veșnic primele la coadă la toate magazinele din cartier, aveau mulți copii, iar surplusul îl vindeau la suprapreț. Aveau clienți intelectuali – doctori, profesori – care nu aveau timp sau chef să se umilească la cozile alea. Pentru că erau, categoric niște umilințe, mai ales când marfa era pe sfârșite, iar coada nu.

În rest, galantarele Polarului arătau ca niște rafturi de farmacie. Curate și goale.

Coada la vată şi la hârtie igienică

Alte cozi umilitoare mi se mai păreau alea la vată (nu, nu se inventase tampax sau libresse) sau la hârtie igienică. Bărbații reușiseră să depășească orice barieră pudibondă și cumpărau cot la cot cu muierile cele două pachete de vată regulamentare (două mici sau unul mare). În glumele deșănțate ale femeilor de la coadă. Alții își purtau cu mândrie „colanul” cu suluri de hârtie igienică la gât, după ce reușeau să le cumpere. Întrebarea „de unde ați luat x marfă” pe stradă nu era deloc nefirească între doi străini. Când „apucai” orice te cuprindea o senzație de victorie comparabilă cu … nimic din ziua de azi. N-o să uit niciodată expresia mamei când sorta și programa fripturile în congelator. Satisfacția aia a ei… probabil că eu o voi avea peste câțiva ani când voi reuși să achit creditul la bancă.

Practic se stătea la coadă la orice, mai mult sau mai puțin, dar în general exista și o plasă de siguranță la țară. Mamaie avea în curte orătănii, legume în grădină, și grosul aprovizionării noastre de acolo venea. Expresia „n-a murit nimeni de foame în comunism” se baza mult și pe această piață gri, de la țară, așa cum de altfel se întâmplă și azi. Cu diferența că azi e taman invers, supermarket-urile sunt pline, iar conturile goale.

Listele de aşteptare pentru frigidere

În rest am mai stat la coadă la deodorant Farmec, la banane sau portocale, la ouă sau la alte alimente care nu se dădeau pe cartelă. Existau liste de așteptare la bunurile nealimentare de folosință îndelungată, cum ar fi: frigider, congelator, televizor, mașină de spălat, autoturism. Mama a cumpărat un frigider pe listă, de la Titan, după vreo câteva luni de așteptare. Și mai era înscrisă pe liste la un Trabant, deși nu avea banii necesari la CEC. Costa mai puțin decât o Dacie, dar cred că își făcuse socoteala că va face ea cumva rost de bani ca să-l ia, în caz că-i vine aprobarea. Televizorul color l-a luat abia după 1989, pe alte liste, de la sindicatul din întreprindere.

În rest, îmi amintesc că aveam o reală problemă, ca adolescentă dornică să mă îmbrac „la modă”, să-mi găsesc haine „altfel” decât cele din comerțul socialist. De aia înfloriseră croitoria și tricotajele „de casă”. Aveam mașină de cusut, cumpăram metraje, croiam după ureche sau din modelele din revistele Burda strecurate cumva peste graniță. Tricotam din orice fel de fir, iar mama croșeta. Orice inovație trăsnită era preluată și transformată în modă, ca și acum. De exemplu, cum se tranformau bluzele, fustele au pantalonii de duzină, din comerț, în haine „altfel”: se legau cu ațe în diverse locuri, apoi erau cufundați în vopsea, scoși, dezlegați și puși la uscat. Se obțineau pânze cu modele de cercuri concentrice în funcție de câte sfori legai. Diferența e că atunci le făceam artizanal. Acum le cumpărăm de la chinezi. Exista Fondul plastic și pânza topită. După cum existau magazinele universale, chiloții tetra și furourile din nylon.

Ca una care a trăit vremurile alea, nu am nostalgii și nici n-aș vrea să retrăiesc ceva (poate doar gustul unora dintre alimentele de atunci), deci n-aș da banii pe un joc din ăsta. Dar mi se pare bun ca să înțeleagă și alții cum a fost, să nu mai vorbească din hiperbolizările altora. Sunt sigură că fiecare a trăit poate diferit acea epocă. Mai ales în orașele de provincie aprovizionarea nu era la fel de „bună” ca în București. De aia ar fi interesant să povestiți cum au fost cozile voastre. Alea de care vă amintiți.

 

Etichete: , , ,

44 comentarii la “Coada din comunism face furori în capitalism” Subscribe

  1. TNH 09/07/2012 at 23:52 #

    Nu-mi mai amintesc, dar mama zice că într-o zi am venit de la şcoală şi am întrebat-o ce înseamnă caşcaval. Cine ştie, poate se lăudase vreun copil de securist, iar eu eram curioasă de mică…

    • Dollo 11/07/2012 at 17:43 #

      era un cântec folk parcă, cu un vers care zicea ceva de cașcavalul văzut doar la tv

  2. blo 10/07/2012 at 17:57 #

    Pentru mine cozile nu erau asa o problema. Eram mica, e adevarat, iar statul la coada era o aventura in sine.
    Eu nu-mi aduc aminte de painea pe cartela, stiu ca noi cumparam 2 paini jumate, insa imi aduc aminte de mirosul painii. Pana acasa mancam un colt, nu rezistam sa n-o fac. Si-mi amintesc „japonezele” si cornurile cu lapte. Niciodata de-atunci incoace, n-am mai mancat cornuri sau chifle asa bune.
    Cozile la carne durau cate o zi-doua iar eu n-am fost niciodata in fata. Stiu ca ieseam de la scoala si fugeam la coada, unde stateam pana seara cand venea mama in locul meu.
    La una din cozile astea, mi-am spart nasul, pentru ca ne dadeam pe gheata iar eu ma dadeam cu spatele ca un pui de smecher ce eram. Numai ca m-a strigat cineva, iar eu am tresarit si-am incercat sa vad cine (era deja intuneric). Nici n-am apucat sa mai pun mainile jos, drept in nas am picat. Aratam dupa aia ca un negru bantu, cu nasul umflat si cu buzele mari (ca s-au spart si alea cand am cazut)
    Imi mai amintesc si de cozile la lapte. Frate-meu era mic, asa ca ma sculam la 5 si plecam la coada, pe la fara ceva ajungeam inapoi cu laptele, dupa care fugeam la scoala.
    Cozile la lapte au fost singurele neplacute, mai ales ca era iarna, intuneric, frig..

    Il mai tin minte pe tata venind la 3 dimineata cu un sfert de porc in spate, incercand sa nu faca zgomot, sa nu-l vada vecinii, o mai tin minte pe mama certandu-ma ca i-am invitat pe copiii vecinilor sa manance sandwichuri cu sunca de praga, si spunandu-mi ca o sa infundam cu totii puscaria daca afla cineva ce avem noi de mancare acasa.
    Tin minte cat de frica mi-a fost atunci imediat dupa revolutie, cand intr-una din aripile liceului meu s-a dezafectat camera in care statea un securist si asculta conversatiile noastre. Abia atunci mi-a fost frica, pentru cei doi ani de liceu de pana atunci, pentru gandul ca cine stie ce-as fi putut spune in timpul asta si cine stie ce s-ar fi putut intampla.

    Nu m-ar tenta un joc de genul asta, nu vreau ca progeniturile mele sa stie prin ce am trecut noi. Fiecare generatie are problemele ei cu care se confrunta.

    • ady 11/07/2012 at 21:02 #

      de ce n-ai vrea sa stie? e o vorba faimoasa, a unui tip si mai faimos (pe care am uitat cum il cheama :)) care spunea ceva de genul „cine nu cunoastea trecutul e condamnat sa-i repete greselile”. (cam p-aici).
      in felul asta ajungi s-auzi fraze de genul „era mai bine” in comunism de la „plozi” care n-au prin macar 1 minute de comunism nici macar sub forma de scrisori de dragoste (p-asta cu scrisorile am auzit-o la mircea badea intr-o seara cand erau ai mei la mine si-mi maltratau tembelizorul cu canale de stiri). nu suport fraza asta nici macar de la aia care chiar l-au cunoscut, dar de la plozi imi ridica tensiunea.

      • blo 12/07/2012 at 11:05 #

        ei, or sa stie asa, la modul general, dar nu cred ca-i nevoie sa stie in detaliu umilintele prin care am trecut noi. nici n-ar putea intelege, pentru ei ar fi oricum doar o poveste de groaza, fara nicio legatura cu realitatea pe care o cunosc.
        exact asa cum stim noi despre razboaiele mondiale.

  3. Xanaxdoo 11/07/2012 at 14:31 #

    Hai ca vin si eu cu amintirea mea cea mai ‘violenta’ despre cozi. Nu stiu cum era la altii, dar eu eram la unul din liceele de elita din orasul meu (Mate-Fizica 1), si programa scolara pretindea ca, o saptamina din 4 sa facem practica in productie. Ce avea matematica-fizica cu lacatuseria, nu pot sa spun, oricum, era o pierdere de vreme, nu faceam si nu invatam nimic util (asta e un alt subiect, nu mai intru in el). Ei, si directoarea liceului, profesoara de fizica, avea obiceiul sa ne ‘scoata’ uneori din „productie” pe unii dintre elevi, si sa ne puna intr-o sala, cu o norma zilnica de rezolvat probleme de mate si fizica din culegerile faimoase (ah, imi scapa acum numele autorilor, dar mult i-am blestemat). Deh, asa se obtineau rezultatele care justificau faima de „elita” a liceului nostru.
    Introducerea asta a fost necesara, ca sa trec la subiect: Intr-o buna zi, profesoara in cauza vine in sala, face ochii roata (eram vreo 12 fete si baieti), si ma alege pe mine, pentru urmatoarea misiune: „Am auzit ca la Extra – asta era un magazin cam la doua statii de autobuz- s-a bagat carne de porc (intotdeauna se „baga” sau se „dadea” ceva, astea erau verbele care sintetizau situatia). Ia du-te tu pina la mine acasa (era in apropierea magazinului), vezi ca sotul meu e acasa, ia de la el cartela si banii, si mergi sa cumperi pentru mine”.

    Si acum, pe masura ce scriu (si au trecut 23 de ani de atunci), ma sufoc de indignare amintindu-mi scena. Normal, am mers, ce era sa fac, dar am blestemat-o in gind si pe tipa, si sistemul de abuzuri creat in comunism, si pe barbatul pe care l-am trezit din somn – vezi Doamne, el nu putea sa stea la coada, era nevoie sa fie trimisa premianta clasei a X-a B in locul lui. Si intr-un fel, acum blstem si faptul ca, parintii mei, fiind pusi la curent cu situatia, nu au miscat nici un deget ulterior ca sa ii reproseze profesoarei abuzul facut. Mentionez ca eram una din cele mai maruntele fete din liceu, si tocmai pe mine m-a ales sa ii car cele nu stiu cite kile de ceafa de porc – sper ca i-a stat in git familiei.

    In plus, a trebuit sa ma intorc cu carnea la sot – etaj 3 sau 4 fara lift- si apoi din nou la scoala (da, a fost o coada scurta, vestea ca se bagase carne inca nu umpluse tot cartierul).

    Chiar daca e putin off topic, stiu de colegi de la acelasi liceu pe care profesoarele ii trimiteau din timpul orelor de scoala ca sa le bata covoarele. Urasc amintirile astea poate chiar mai mult decit cele 2 ore de televizor si lipsa de curent, pentru ca imi amintesc de niste abuzuri pentru care tu, ca si elev, nu erai pregatit. Acum ma gindesc ca as fi putut sa ii spun „nu” profesoarei, ar fi ales alt elev, dar pur si simplu eram atit de indobitociti, ca nu ni se parea imaginabil sa spui nu. Iar parintii mei, oricit m-am plins eu ulterior, nu au luat atitudine de frica unor potentiale repercursiuni a caror magnitudine nu ne-o puteam imagina: ma va persecuta profeseoara? voi lua note mici la admitere? nu se va intimpla nimic?

    Eh, desigur ca dupa Revolutie profa in cauza a devenit o fesenista convinsa, si nu am acum timp si chef sa spun la cite suplicii ideologice am fost supusi in 1990 in scoala. Trebuia sa fii nebun sau inconstient in scoala mea de „elita” sa spui ca „tii’ cu Ratiu sau Campeanu, atita timp cit aceeasi profesoara si colegii ei organizau in incinta liceului, de 8 Martie, concerte de muzica populara, la care erau invitati alde Gheorghe Funar si alti membri de vaza ai „Vetrei Romanesti”.

    Bleah, ca mi-am stricat cheful pe ziua de azi cu amintirea asta. Am mai intilnit-o pe cucoana multi ani dupa Revolutie, tocmai ma intorsesem de la studii in strainatate. Eram pe troleu, si a primit cu destula acreala vestea ca am studiat in afara. M-a intrebat repede cum stau cu viata personala, daca am un partener. A zimbit cu incintare aflind ca nu (la vremea aceea asa era), si nu s-a putut stapini sa nu arunce un „degeaba ai cariera, daca viata de familie scirtiie”. Bref, o demna reprezentanta a psihologiei caprei vecinului, si o persoana care sint sigura ca regreta vremurile comuniste, cind ce ditamai putere avea ea, in calitate de directoare a „unuia din cele mai bune licee din oras si din tara”…

    • Dollo 11/07/2012 at 17:41 #

      da, mi-am amintit că și pe mine m-a trimis o dată o profă din școală să cumpăr nu știu ce tocmai băgase la alimentară. era o practică de care nici măcar nu mă revoltam, mi se părea firesc…

    • ady 11/07/2012 at 21:16 #

      tocmai cand voiam sa ma dau mare ca pe mine m-au trimis la cozi doar mama sau tata (si doar pentru motivul ca erau la aceasi coada sau la alta) mi-am adus aminte ca prin clasa a ii-a sau a iii-a era in mare voga pt clasele primare o anume culegere. una cartonata-bejuliu cacanie. nu mai stiu autorul (nu pretrica, nici gheba). eu o aveam pentru ca librarita de la noi din oras (oras mic, o singura librarie/papetarie; ziceam merci si pt asta) era prietena cu mama. 🙂 si-ntr-o zi, pe cand eram la soala, se raspandeste ca focu’ baragan vestea c-a adus la librarie culegerea cu pricina. mama unui coleg locuia in blocul cu libraria, scoala era vis-a-vis (avand in vedere locatia, acu’ imi dau seama ca eram intr-a iii-a; toamna lui ’89). mamica cu privina, stia relatia librarita-mama personala, vine vartej, ma ia din ora, si ma baga la coada in librarie. unde, vorba lu’ NL, era cand p-aci sa fiu calcalata in picioare. la care tanti tipa „e aici fata cu cutarica, vrea si ea x culegeri”, librarita stia ca am culegerea, dar tot mi-a dat. nici atunci, nici acum n-as sti sa pun in cuvinte sentimentul ala idiot de a fi folosit, amestecat cu multe altele.
      faptul in sine, ca stateam la coada, nu mi se parea o problema. nu stiam, nu-mi imaginam, n-as fi crezut ca se poate si altfel.

      si pe aratura. 🙂 apropos de carierie si viata de familie. chiar asta seara prietena mea cea mai buna m-a luat la rost ca de ce nu-mi gasesc si eu pe unu’, sa am si eu o viata si o soarta, la care m-am raboit la ea „adica ce, n-am o viata si o soarta, fara un barbat langa mine?!” eeeeeeeeeeeeee.

  4. NL 11/07/2012 at 19:28 #

    Noi nu prea stateam la coada, uram chestia asta. Faceam foamea la greu, bagam lapte cu piine uscata (maica-mea se duce dimineata la lapte) si ciorbe lungi, din zarzavaturi. Odata am mincat piine cu ulei de foame. De multe ori bagam piine cu zahar.
    Totusi, am stat odata cu sora-mea la coada la portocale. Eu aveam 12 ani, ea 6. Si s-a produs, incet-incet (ca eu cozi ca in Romania, late de 3-4 persoane n-am mai vazut) o inghesuiala constanta. Sora-mea, fiind mai mica, a ajuns pe jos, era gata-gata sa fie calcata in picioare de vitele din spate si a inceput sa plinga. Daca eram eu in locul ei, n-aveam nici o treaba, dar sa nu fi patit sora-mea ceva ca luam foc instantaneu (altadata i-am dat unuia cu caramida in cap pentru ca o necajea). Si cind a inceput sora-mea sa plinga, am inceput si eu sa urlu: „Va omor pe toti, futu-va muma-n cur! Va omor!” si s-au dat inapoi. Ce mi-a placut e ca toti s-au uitat timp la mine si n-au zis nimic. Mi-ar fi placut sa-i omor, totusi, dar cred ca nici atunci n-ar fi zis nimic.

    • Dollo 12/07/2012 at 07:16 #

      aveai vocabularul dezvoltat la 12 ani 😉

  5. Stelian 14/07/2012 at 14:59 #

    Cozi cu orele, da… Niciodata cu zilele. Da, unele incepeau dimineata (3-4). Sau se prelungeau pina tirziu seara, dar cele de seara se terminau la 8, ca se inchidea.
    Eram student la Bucuresti si reuseam sa gasesc si sa trimit acasa pentru sarbatori: cartoane de oua, ceva mezeluri, diverse conserve de carne, portocale, ciocolata, unt si margarina. Umblam prin diverse zone si era imposibil sa nu gasesc cite ceva.
    Cozile in Bucuresti erau civilizate – pe un rind, cu ceva distanta intre persoane- si fara tigani. In oraselul de unde vin erau pe cite 4-5-6, cu 2-3 tigani printre primii la inceput, iar cind se deschidea magazinul navalea tot neamul, ca ei au fost acolo. Era imposibil sa faci ceva ca erai batut si nimeni nu te apara de ei…
    Imi amintesc de cozile la carti si de smecheria facuta (in Bucuresti, ca in provincie era pachet- o carte buna si 3 loaze) la Eminescu. Se vindea afara. Se puneau citeva mese si se aduceau teancurile de carti. 2-3 titluri bune si pina la 10-12 loaze. Cum nu aveai timp sa la rasfoiesti le luai pe toate. Insa stiind ziua (parca vinerea era) treceam pe la librarii ce erau mai jos, fata in fata cu cinematografele (erau vreo 2). Rasfoiam acolo si la Eminescu luam numai cartile bune. Primeam priviri de repros si intrebarea candida: Numai atit? SI raspunsul la fel de candid: Da… Evident, nu aveai voie sa iei decit cite un exemplar…
    Cealalta e legata de faimosul TIB. Era prin 87, cred. Ajuns in pavilionul central, o inghesuiala uriasa cu o presiune uriasa in fata sectorului romanesc de industrie alimentara unde tronau in spatele unor geamuri de cel putin 12 mm brinzeturi, salamuri, oua si ciet si mai cite. Linga mine o mama cu un copil de 6-8 ani. Si ii spunea: Uite mama, acela e babic, agela e ghiudem, salam …. iar pustiul intreaba candid :”Mami, ce e ala GHIUBEM?” Mi-au dat lacrimile instantaneu si m-am departat cit am putut de repede. Am iesit practic imediat din TIB si de atunci pina haaaaaaaat tirziu, n-am mai calcat prin el.
    Cozi mai faceam la Cinemateca. O matusa mi-a facut un abonament pe numele meu. Eram cineva printre colegi. Biletele (maxim 8 filme a 2 bilete) se vindeau simbata de pe la 15:00, parca. Se facea o lista de vinerea si se striga din ora in ora pina simbata dimineata la6:00 (sau 7). Cei absenti erau stersi si avansai incet. La ora 13:00 simbata se facea coada (ultima strigare). Luam primul metrou simbata dimineata la 5 si ne inscriam pe lista. Mai stateam pina la ultima strigare si apoi plecam. Reveneam la prinz… In felul asta eram pe la pozitiile 120-150 si mai mereau luam bilete la filmele dorite. Nu puteai sa iei bilete decit pentru maxim 2 abonamente.
    Cu timpul, m-am smecherit. O imprumutam la colegi contra 1-2 perechi de bilete pentru fime ce nu le vazusem.
    Cozi atunci erau la toate (haine, sosete, hirtie igienica, vata, gaz, sticle de lampa, fitil pentru lampa, carne, oua, ulei…), multe din ele pe cartela. SI da, termenul era se da, s-a bagat…
    Un joc n-as cumpara… Dar fiecare cu gustul lui.

  6. Marie 15/07/2012 at 15:27 #

    Ăuleu, Dollo! auzisem și eu de la mama că pe vremea comunismului nu existau tampoane sau absorbante, și că toată lumea folosea algocalmin și vată de la farmacie, că cel puțin la Ploiești nu se găsea la magazin? Omfg…cum era să folosești doar vată? cred că groaznic (scuzați interpoziția așa de vulgară dar întotdeauna am avut fantezia asta, să-mi explice careva cum era pe ‘vremea lor’….eu cred că aș înnebuni să nu am 50 de tipuri de analgezice și șapte feluri de absorbante…)

    • ady 16/07/2012 at 10:39 #

      marie, era naspa sa folosesti doar vata. de-a dreptul cumplit de foarte naspa. sa ma ierte restul poporului ca raspuns interpozitie tale „vulgare”, dar nici in primii ani dupa revolutie nu erau sau nu prea erau, sau erau scumpe absorbantele (tampoanele interne au aparut si mai tarziu). mama si acum isi aminteste de primii mei 2-3 ani de „femeie” cum ma smiorcaiam ca eu „nu vreau sa-mi vina ciclul, ca e cumplit, ca vreau sa se termine, ca m-asteapta cateva zeci de ani de cumplizenie”. pt o mama de fata nu cred ca era simplu. cand am trecut pe absorbante externe s-a terminat totul. n-am mai zis nika pentru ca nu mai erau probleme (in cazul meu nici nu-s probleme deosebite si nici dureri insupurtabile). dap, inainte de revolutie si la mine in oras vata se gasea doar la farmacie si trebuia sa stai la cozi sau sa ai pile.
      cat despre analgezice, mai erau: piramidonul, antinevralgicul si inca vreo 2, in afara de algocalmin. stiu ca le lua bunica-mea ca pe bomboane, dar pentru dureri de cap.

    • Monica Lauleanu 03/04/2013 at 08:24 #

      Omul e o fiinta adaptabila.
      Nici vata nu s-a inventat odata cu femeia.

  7. kellogs 21/07/2012 at 14:54 #

    Buna ideea polonezilor 🙂

  8. Iulian 09/01/2013 at 10:15 #

    aaa…am fost vecini. polarul ala mi-a marcat copilaria 🙂 faza tare e ca tantile alea, care vindeau atunci, lucreaza si acum tot acolo, sunt privatizate. ziceai ca nu ai stat la vreo coada cu zilele; eu imi aduc aminte ca am stat, nu mai stiu la ce, dar am stat…impreuna cu parintii, bunicii…pe rand, toata familia participa 🙂

    • Dollo 09/01/2013 at 11:08 #

      da, vezi coada era tot un soi de coagulant pentru familie, celula de bază a societății 😉 unde ai stat în zonă?

      • Iulian 13/01/2013 at 10:32 #

        unde stau si acum 🙂 in F2, pe IOR, acum Bucovina; ultimul bloc rosu din sir, spre Gloria. am vazut pe blog ca ai facut scoala la 199. ca mai toti vecinii mei. pe mine m-a trimis mama la 75, ca erau profesorii „mai buni” 🙂

    • Monica Lauleanu 03/04/2013 at 08:26 #

      O fi fost coada la Caritas 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Nu înveți cum a fost în comunism după un joc | Blog - 10/07/2012

    […] să scriu un comentariu kilometric la Dollo pe blog, dar mai bine dau link către articolul ei (pe care chiar vă invit să-l citiți înainte, să „facem” sens, dacă mi se permite să […]

  2. Pe vremea mea. Cozile. | Jurnal de fraieră - 23/07/2012

    […] cozi,  am găsit azi că lucrurile importante despre cozile din comunism au fost spuse recent aici: https://www.dollo.ro/2012/07/coada-din-comunism-face-furori-in-capitalism/ Articolul e adevărat şi  interesant, comentariile la obiect, imaginea acelor timpuri – […]

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.