E ra o fată de vârsta mea, la etajul șapte în blocul de vis a vis. Nu mai știu în ce clasă eram, dar sigur nu știam ce înseamnă Toblerone, acel cuvânt vesel pe care ea îl folosea în aceeași propoziție când ne spunea că a venit taică-su din delegație. Al ei lipsea mult de acasă. Al meu nu era deloc. Amândouă locuiam cu mamele. Ea avea, însă, cele mai mișto haine și jucării, care nu se găseau în magazinele noastre socialiste. Nu învăța la școala noastră de cartier, așa că o vedeam rar.
Cu ea am jucat prima dată badminton. Eu nu aveam nici palete de tenis. De badminton nici atât. Părea o fiță pe vremea aia să ai așa ceva. Am fost vrăjită de faptul că fluturele ăla alb, franjurat, cu măciulie ca un dop de șampanie, este atât de inteligent încât să se răsucească singur în zbor, și să-i întoarcă „fundul” paletei adversarului. Fantastic! Iar paletele alea… niște bijuterii ușoare, cu mânere din aluminiu.
Badmintonul mi-a plăcut atât de mult încât am bătut-o pe mama la cap să-mi ia și mie măcar ceva similar. Pesemne erau prea scumpe, așa că într-o zi mi-a adus niște palete mari, rotunde, ca niște grătare dintr-un plastic rigid și casant, cu o minge dodoloață din burete între ele. Palete verzi, minge galbenă. Un surogat de badminton, varianta românească, dar nu era rău. De dragul lor am încălcat sfatul mamei: le-am luat la școală.
Am jucat cu ele numai o pauză. Apoi s-a întâmplat nenorocirea. Când să intru în școală am văzut un afiș pe ușă, despre o tabără. Am stat în fața ușii câteva minute, ca să citesc ce scria acolo, ținând mâna cu mingea de burete la spate. Pe lângă mine, zeci de elevi ieșeau sau intrau în școală. Unul dintre ei mi-a șterpelit mingea din mână și s-a făcut nevăzut. Degeaba m-am întors imediat pentru că n-am reușit să-mi dau seama cine a fost. Și azi, când îmi amintesc, mi se pare incredibil tupeul acelui copil, dar și prostia mea. Cert e că am rămas fără jucărie.
Paletele nu mi-au mai folosit la nimic pentru că n-am reușit niciodată să refac mingea aia perfect rotundă. Iar alta nu mergea, pentru că paletele s-ar fi spart dacă le loveai de o minge de tenis, de exemplu. Am încercat diverse variante improvizate, dar n-a mers nimic. Nici mingi de schimb nu se găseau așa că am pus paletele mele de „badminton” în cui. Am plâns după bila aia de burete.
Apoi a venit moda ping-pong-ului. La perete sau la masă, mingiuțele alea albe și ușoare erau o altă minune, după fluturii de badminton. Nici palete de tenis de masă n-am avut, deși se găseau peste tot în magazine. Erau chinezești, iar pe vremea aia chinezismele nu aveau reputația de acum. Dimpotrivă.
Mama mi-a adus într-o zi niște palete din placaj, făcute de colegii ei la fabrică. Erau mai grele decât paletele chinezești și niciodată n-am fost suficient de îndemânatică la ping pong cu ele. Nu aveau fețe din alea din cauciuc, colorate, nici mânere rotunjite, erau niște plăci cu mâner, așa cum se pricepuseră băieții de la matrițerie să le taie. Până la așa-zisele palete de ping-pong, băieții își făcuseră îndemânarea confecționând tocătoare pentru gospodine.
Acum am undeva, în fundul debaralei, două rachete de tenis vechi, cumpărate din salariul meu, așa cum am făcut și cu bicicleta. Le-am folosit cândva la jucat badminton, dar, ca și bicla obținută prea târziu, parcă nici rachetele nu mai erau la vremea lor. Nici la tenis nu m-am priceput vreodată, nici badmintonul n-am mai avut cu cine să-l joc. Mă îndoiesc că le-ar vrea vreun copil azi, ca să i le fac cadou, că n-au afișaj cu touchscreen… 🙂
Cea mai extravagantă jucărie din copilăria mea a fost o pereche de patine cu rotile, veche, cumpărată de la niște vecini a căror fiică crescuse și nu-i mai trebuia. În rest, ca tot copilul din Epoca de Aur, am jucat mult lapte gros, leapșa, șotron, elastic, Nu te supăra frate, Cine știe câștigă, Maroco, și tot ce-i mai trecea mamei prin cap să ca să-mi țină mintea ocupată în casă.
Am întrebat-o azi pe mama de ce nu mi-a luat și mie atunci palete de tenis de masă reale, erau așa de scumpe? S-a uitat la mine, mirată, și a râs: pentru că nu-ți dădea tac-tu bani ca să te răsfăț! Dar ce-ți veni acuma cu paletele alea?
Probabil vă întrebați și voi același lucru. Ideea a fost a unui cititor, care m-a rugat să-i fac și lui un hatâr, de banii donați pentru că mă citește Are site-ul acesta – www.prospin.ro – de pe care se pot cumpăra palete de tenis de masă profesionale și alte articole folositoare acestui sport. Sper că îl va ajuta apariția link-ului aici, pe mine m-au surprins plăcut amintirile astea vechi, de care aproape că uitasem. Și sunt sigură că paletele vândute de el acolo sunt mai bune decât paletele din copilăria mea comunistă, făcute de matrițerii de la IOR 😉
P.S. Dacă tot a venit vorba de amintiri, ia ziceți, voi după ce ați tânjit în copilărie, în materie de jocuri?
stii tu aia cu roata ca e rotunda si ca se intoarce?ce folos daca in copilarie cand nu realizam importanta multor lucruri aveam de toate si acum nu?
Păi e taman invers 😉
Oooo, dupa multe, dupa toate… Eu n-am fost deloc „rasfatat”, cu nimic, treaba a fost mnimalista si la haine, carti si caiete, nu mai zic de jucarii…
Aveam amindoi parintii cu lefuri, da’ nu pentru „prostii”, si dupa revolutie brusc s-a vazut ca existau bani de o casa…
Nu-i nimic rau in asta acum, desigur, dar la vremea respectiva am fost un copil mai trist decit alti copii. Nu i-am intrebat niciodata de ce, cred ca mi-a fost clar inotdeauna: nu era necesar sa am eu ceea ce ei n-au crezut niciodata ca e necesar…
Și ce era în fruntea listei de dorințe?
O chitara. E si acuma… 🙂
Eu am tânjit după bicicletă şi patine. Ţin minte patinele albe înşirate frumos la magazin, pe care mama îmi promitea că mi le ia la finele lunii următoare, apoi ale lunii următoare… Bicicleta a fost cadou promis pentru premiul I la sfârşitul clasei I, a II-a şi tot aşa. Am luat premiul cu pricina, an după an, dar tot n-am dobândit-o. Am învăţat până la urmă să merg pe bicicletă pe la 24 de ani, iar mai apoi mi-am cumpărat una pe care mi-au furat-o din buricul târgului şi alta nu mi-am mai luat. Acum visez la un Brompton 🙂
Da, și mie mi-au furat bicla, din bloc 🙂 Patine cu rotile am avut, patine de gheață nu, dar nici nu am patinat vreodată.
Nu prea tin minte sa fi tanjit dupa multe chestii. Multe din chestiile pe care le vad azi nici n-am stiut ca exista.
Tin minte diverse dracii cu Ferrari (calendare, caiete de diverse soiuri, tricouri) pe care mi-a fost aiurea sa le cer alor mei sa mi le cumpere.
Asa ca mi le-am luat eu (sau am dat bani vreunei colege sa imi ia ca mie imi era rusine? frica? sa merg in magazin de capul meu) din banii pusi deoparte. Ai mei imi dadeau mereu bani in caz ca… vreau sa-mi iau ceva… un suc, un corn… si eu nu-mi luam niciodata 🙂
Am primit in clasa a XII-a un tricou si un hanorac cu Ferrari cand s-a intors mami de la o prezentare de moda din Germania. Na, daca pasiunea odorului devenise atat de vizibila. Ah, drace, erau atat de faine, mult mai faine decat tot ce gasisem eu vreodata sa-mi cumpar (yup, fakes).
Tin minte o dracovenie pentru desenat elipse, linii paralele, unghiuri… pe care am vazut-o la o colega in timpul liceului.
Am primit-o cand am inceput facultatea. A ei se sparsese pana la sfarsitul liceului. Eu n-am folosit-o pe a mea. S-a ingalbenit cartonul cutiei in care am primit-o.
Ah, si as fi vrut role, dar mi-a fost rusine? frica? sa cer. N-o sa uit niciodata cursurile Cambridge din clasa a XI-a cand Ioana si Sergiu stateau dupa mine la intoarcerea acasa, desi ei erau pe role…
Mi-am luat role in facultate. N-am reusit sa invat sa merg pe ele cum trebuie, asa ca am lasat-o balta. Nu pot iesi cu altii, pentru ca ii incomodez ca de-abia ma tin pe picioare, nu pot iesi singura pentru ca e plin de potai care sar la tot ce e pe roti, iar eu sunt complet fara aparare pe role. Pe orice alte incaltari pot macar sa-mi dau jos un ghiozdan, o geaca, o curea si sa trosnesc orice bot se apropie, da’ pe role imi pierd echilbrul daca incerc sa fac asta…
Cam atat. Altceva nu mai tin minte. Decat ca poate mi-ar fi placut sa ma dea si pe mine ai mei sa fac vreun sport, dar avand in vedere „performantele” mele sportive de la scoala, cred ca singura reactie normala la o astfel de cerere ar fi fost un ras sanatos…
Poze cu dracia:
http://twitpic.com/bytwhw
http://twitpic.com/bytwpf
„not-friendly-at-all nobody. Sadistic, arrogant, excessive.”
Uoau ! 🙂 I’d like to meet you 😀
Nu, nu vrei sa o intalnesti. Cand ai sa o cunosti mai bine imi vei da dreptate. 🙂
Muahaha, not-friendly-at-all, sigur o să vrea să se întâlnească cu tine. Mi-aţi înseninat ziua, rămân datoare.
La zoo, la crocodili. Imbracat cat mai sumar, te rog. Nu vreau sa le ramana resturi de textile printre dinti.
dar de ce la zoo !? in mediul natural, ca e mai fair. am face amândoi o echipa buna, o dam parte-n parte cu crocodilii 😀
Vorbim despre alte epoci deja, tinerico! 🙂
Dacă stau să mă gândesc mai bine, cel mai mult am plâns după Assedio, un joc la care îi vedeam zilnic reclama pe canalele Mediaset, dar care nu se găsea în România. În anii ’90 nici nu cunoşteam pe nimeni care să fi plecat în străinătate.
Până la urmă am improvizat cu sor’mea nişte ziduri din cutii de diafilme, proiectile din gheme Coton Perle (alea mici care teoretic trebuiau folosite pentru a coase pe etamină) şi linguri în loc de catapulte.
Palete de tenis mi-am dorit şi eu, dar acum nu-mi mai folosesc la nimic. Totuşi, m-am simţit extraordinar cât am jucat tenis pe X-box; a fost ca un vis împlinit, deşi am luat bătaie de la toată lumea, nu doar de la computer.
Nu le-am avut pe astea cu războaiele, nu știu despre Assedio
Singurele jucării au fost un submarin galben de plastic şi săpunierele cu care mă jucam în baie. Mi-ar fi plăcut să am răţuşte de plastic, tot pentru baie, dar n-am avut niciodată în copilărie. Mi le-am cumpărat singură, pe la 21 de ani – o raţă şi doi boboci. Un boboc s-a rătăcit, restul familiei e în bibliotecă, în spatele căsuţelor pisicilor. Evident că nu mă joc cu raţele în baie acum, dar faptul că le am mă face să mă simt mai bine cumva 🙂
Și totuși, bobocul ăla unde s-a rătăcit? 🙂
Bicicleta Pegas, adidasi cu bot intors si penar chinezesc (asta cel putin a fost visul vietii mele).
Penar am avut, unul cu pești exotici, foarte spectaculos. Nu știu de unde l-a procurat mama, dar a făcut senzație la școală. Avea atâtea compartimente de ar fi atârnat două kile, cred, dacă l-aș fi umplut.
Dollo,
am tinjit cu disperare dupa doua jucarii – un joc cu intrebari – puneai un creion metalic pe intrebare si daca apoi puneai alt creion pe raspunsul corect se aprindea un beculet. Costa cam 200 de lei si nu am indraznit sa cer. Si carioci.
In rest am avut „de toate” – bicicleta, cartile din colectia lui 15 lei, coropisnite de plastic luate de la Romarta Copiilor,setul de guase de 57 lei si cincizeci de bani luat de la Hanul cu Tei, banane verzi luate de la cozi de parinti disperati, mincate in timp ce ne uitam la Tarzan.
Favorita favoritelor era pisica acordeon – absolut geniala.
Si daca acum m-as intilni cu pestisorul de aur l-as ruga sa imi dea inapoi Bucurestiul demolat si lumea pe care am intilnit-o acolo.
Dap, Cine știe câștigă, se numea. L-am avut și eu dar nu cred că costa atât de mult. 200 de lei era mult pe vremea aia. Era 500 de lei o biclă Pegas. Trebuie să fi fost mai puțin. În fond era o placă din carton cu contacte și borne și o baterie plată de la Elba.
Prima mea experienta traumatizanta cu jucariile a avut loc prin copilaria mica/f mica. Nu cred ca aveam mai mult de 4-5 ani. Le-am zis alor mei sa-mi ia o masinuta la care sa se deschida usile/capota. Am primit in schimb o masina foarte mare (deci banuiesc scumpa) care nu avea feature-ul dorit. Asa ca am dat cu masina aia de toti peretii pana am facut-o praf si am facut scandal ca io vroiam altceva. Am primit o super-mama de bataie dupa care am invatat ca nu prea e bine sa vrei/ceri anumite lucruri. Asa ca, mai tarziu, dupa ’89 cand mai ieseam cu ai mei prin parc, ma tot intrebau daca vreau pusca aia sau dracovenita ailalta, la care eu le raspundeau destul de sec ca nu le vreau,ca nu-mi plac.
Acum realizez lucrurile astea, desi la momentul respectiv nu imi dadeam seama.
Chestia asta s-a cam tradus prin faptul ca sunt foarte constient ca lucrurile cumparate nu aduc fericirea si imi cumpar gadget-uri (a se citi jucarii) foarte rar desi financiar nu ar fi vreo problema
E bine să ceri, dar să te și mulțumești cu ce primești e safe :))
@andra : am avut eu la finele anilor 70′ eu jocul ala de cunostinte generale cu creionul metalic si beculetul care se aprindea cand raspundeai corect. Erau o multime de foi din diverse domenii (tehnica, inventii, animale exotice, plante, cosmos etc etc etc) pe care le puneai pe plansa aia cu contacte si bifai cu creionul raspunsul la intrebari (pe niste capse metalice care se aflau in dreptul fiecarui raspuns). Ce bucurie imensa era cand se aprindea beculetul si deci raspunsul era corect 🙂 . Pe langa ca era distractiv era si super-educativ. N-am mai gasit ceva similar in zilele noastre sa-i cumpar fetitei mele…
@Dollo : Nici eu n-am avut palete de badminton in copilarie … Am prins gustul abia in facultate – dar era deja cam prea tarziu… Am fost pasionat in schimb in copilarie de tenis de masa si am avut multe palete din alea chinezesti (care era de calitate excelenta!) cu divese grosimi de strat de burete (cu cat era mai groasa paleta cu atat efectele pe care le imprimai mingii erau mai tari 🙂
Ce mi-am dorit si n-am avut niciodata ? O masinuta din aia mare cu pedale in care copilul intra cu totul si pedala ca sa mearga masinuta 🙂
Păi ia vezi, pe site-ul omului, sunt o mulțime de palete din alea 🙂
Mașinuța aia cu pedale era teribilă, și mie îmi plăcea. Dar acum am una reală, tot cu pedale, pentru care plătesc ditamai rata la bancă, lunar :))
Eu nu am avut jocul cu beculete – mergeam in vizita la prieteni si il jucam – favorita mea era plansa cu pesti.
Exact cum spui prin 1974-1976.