Case bătrânești, multe și nedorite

Nea Gheorghe Fusaru

Are 87 de ani, merge greu, adus de spate, dar cu inima ar face multe, deși îi e frântă de tristețe. Tocmai i-a murit nevasta, de 6 săptămâni, după ce cu câțiva ani în urmă și-au îngropat fiul. „Era singurul nostru copil, acuma stau cu băiatul nevestii, care l-a făcut de fată mare. Da’ mie mi-a plăcut de ea și am luat-o și așa. Și l-am iubit ca pe copilul meu și uite acuma și el mă iubește pă mine”, îmi spune nea Gheorghe dintr-o suflare, în mijlocul câmpului cu porumbi verzi, cu știuleți șui, moțați. L-am găsit pe nea Gheorghe pe ulița unui sat la vreo 40 de km est de București, și l-am întrebat dacă nu știe de vreun teren de vânzare prin sat.

– Vă dau io dacă vreți, haideți încoa’!

S-a suit în mașină și ne-a dus la terenul de casă al fiului mort. Nu știe cum îi zice la strada pe care stă el, nici la aia pe care are terenul băiatului, dar știe să te ducă și colo, și colo. Urnește singur poarta improvizată cu lemne și sârmă și ne invită printre rândurile săpate de porumb, singurele forme de viață de pe bătătura defunctului.

– Ia uite, se face porumbu’ de fiert! Vocea îi e veselă, iar pasul șontâc ne târăște după el printre rânduri, ca să vedem tot lotul, dintr-un hotar în altul. 1000 de metru pătrați. 500 de motive să nu-l vândă, pentru că e tot ce i-a mai rămas de la ce-a iubit mai mult. 500 de motive să-l vândă, ca să nu-și mai amintească zi de zi ce a pierdut.

Vecinul din stânga are cotețul porcului lipit de gard, iar din el se scurge o zeamă puturoasă pe bătătura lui nea Gheorghe. Îngrașă locul. Vecinul e bun, gospodar, apreciază moșul. Într-un colț, spre stradă, casa făcută de băiat înainte să moară. Două odăi cu un hol la mijloc, numai una era locuită, că pe restul n-a mai apucat să le termine. Casa respiră mântuială românească prin toate spațiile căscate între cărămizile gri, netencuite.  Ferestrele meschine sunt și ele montate strâmb. În casă spânzură niște perdele jegoase. Pe ușă atârnă un lacăt mare, ruginit.

– Nevasta i-a plecat în Italia, s-a măritat p-acolo, n-a mai vrut să stea aci. Dacă veți și casa costă 500 de milioane.

– Cât face asta, adică vreo 10.000 de euro?

– Nu știu, cam așa, io sunt tot cu banii vechi…

– Și dacă nu vrem casa, ce faceți cu ea?

– O iau, o demontez imediat, că e făcută de mine cu băiatu’…

– Și fără casă cât cereți?

– 450 de milioane.

Numai stâlpul de curent leagă casa de civilizație, în rest, nu apă, nu gaze, nu asfalt. Îi cer numărul de telefon și nu-l știe. Zic să-mi dea telefonul lui ca să-mi dau un apel și să-i salvez numărul. Mi-l dă dar constat că n-are credit. I-l scriu pe al meu pe o bucată de hârtie, ca să mă sune fiul vitreg când o veni acasă. Îl ducem până la casa la care stă, ca să știm și unde să-l mai găsim data viitoare.

– Haideți să beți un cico!, ne invită în curtea în care conviețuiește casa bătrânească cu „sora” casei băiatului cel mort – o construcție relativ nouă, in progres, făcută pesemne de fiul vitreg. Între cele două, până în fundul curții, ograda e plină de orătănii. Doi pui dolofani de căței ni se împleticesc printre picioare și sar la joacă. Nea Gheorghe intră într-o bucătărioară de chirpici ca să ia sucul – o sticlă de Cola. O odăiță joasă completează „casa bătrânească” în care nevasta i-a murit într-o zi, râzând.

– Uite aici era, în tindă, când a murit… acuma îi facem de 6 săptămâni.

Tanti Paula

Încă nu are 70 de ani. Vine agale pe stradă, de la sor-sa, de-a cărei casă o desparte numai un teren gol de vreo 2000 de metri. Îl găsisem pe Internet și acum încercam să-i aflăm povestea și de la vecini.

– A, iar îl vinde vecinu’? se miră și nu prea tanti Paula. Cu cât îl dă de data asta?

– 9000 de euro

– Și vreți să vă faceți casă?

– Da.

– Păi mai bine o luați pe a mea că și eu vând.

– Și cu cât o dați?

– Păi nu m-am hotărât, dar vreo 30.000

Casa e mai tânără ca stăpâna, dar nici ea și nici copiii nu mai vor s-o locuiască. Tanti Paula e gospodină, are grădină, livadă, dar nu mai are putere. S-a mai operat și de coloană, ce mai, nu mai e cum era tânără. Copiii sunt la oraș, iar tanti Paula ar vrea să vândă casa și să se ducă să stea cu unul dintre ei. Prețul disconfortului pentru gineri sau nurori ar trebui acoperit din cât scoate pe casă. Chiar dacă în ecuație numai terenul valorează ceva, dar oricum nu 30.000 de euro. Satul e la sud de București, nu are canalizare, apă curentă sau gaze, iar terenurile sunt în pantă, cu o ditamai valea care le traversează.

– Și nu se strânge apă aici în valea asta când plouă?

– Nu, se mai strânge când cade zăpada multă dar se duce încolo spre sor-mea, la ea e mai rău, aicea nu e.

Casa surorii e făcută fix în valea aia și blochează ceea ce probabil cândva o fi fost vreo albie de pârâu. Tanti Paula are casa pe deal. În vale și-a făcut grădina. Are și ea puț, ca tot omul din sat, doar că nu-l mai poate folosi de când un neam tâmpit i-a turnat benzină în el. Acum se duce să care apă de la izvorul sfânt de lângă biserică, de unde iau toți.

– Dar puțul săpat pe terenul ăsta de vânzare are apă bună, ne asigură deși nu pare să fi mai extras cineva apă din el de câțiva ani buni.

La plecare ne dă niscai snopuri de leuștean din grădină și ne urează să-i fim vecini măcar.

Domnul C.

Are 70+ și mai multe proprietăți pe care le administrează sub deviza „pe mine nu mă interesează banii”. Plimbându-ne într-o zi printr-un sat la est de București am văzut anunțul cu „casă de vânzare” pe un gard înalt de lemn și așa am dat de domnul C. Stă în București, dar o are pe Șerbana vecină care-i sapă via și ține un ochi atent pe casa bătrânească în care i s-a stins mama domnului C. la începutul anilor 2000. De atunci casa a început s-o ia într-o parte, cam spre buda săpată neglijent în spatele casei, iar domnul C n-o folosește decât ca depozit pentru damigenele pântecoase și alte acareturi trebuincioase la țară. Altfel el stă cu nevasta la București, unde crește câini și pisici. Cei 2000 de mp sunt împărțiți judicios între rândurile bine legate de vie pe rod și livada cu crengi pline de pruni, peri, meri, cireși și caiși. Casa pare acum un apendice nefolositor și trist într-un colț al terenului.

De sub hambarul pus la poartă te latră cu simț de răspundere un câine suplu, dar se potolește mult mai devreme decât dă semne domnul C. că ar termina de povestit. Casa a fost făcută de părinții lui, dar azi numai el a mai rămas s-o aprecieze. Îl încurcă doi nepoți de surori care ar avea dreptul la moștenire și care nu sunt interesați decât de un eventual preț. Unul nici de atât, de vreme ce refuză să-i mai răspundă domnului C la telefon.

– Trece p-aci în drum spre mare, oprește mașina se mai uită peste gard – „a, lasă că se ocupă unchiu’!” – și pleacă mai departe. Dar dacă el nu vrea să vândă, se poate vinde restul, minus treimea lui. Via e a mea, livada la fel, ne înțelegem.

Se dovedește că nu prea avem ce ne înțelege, că domnul C. nu vrea să lase deloc la preț, deși inițial la telefon spusese că pe el nu-l interesează banii, dar ar vrea să vândă unor oameni muncitori. Pesemne nu părem. E conștient sau nu de faptul că din casa aia nu se poate alege nimic și că trebuie demolată, totuși prețul trebuie să răscumpere amintirile prinse în camerele alea de paiantă, ca într-o bulă de chihlimbar: sobele de teracotă, icoanele, pozele de familie, mileurile, mașina de cusut, carpetele și macaturile de pe pat, tavanele cu grinzi, pereții văruiți și înstelați cu „rolul”.

– Vă spun ca un părinte: nu merită să luați 2000 de mp. E mult și se muncește greu pământul. Mie îmi cer ăștia mereu 250, 350, 400 pentru un săpat, pentru legat via și așa mai departe. Ăștia în sat nu prea se omoară cu munca…

Domnul C. mai are un teren de casă în același sat, dar ăla e „locul de joacă” al nevestei. Încă unul pe la munte, o casă în București, iubește animalele și are un singur fiu pe care nu-l interesează nimic din toate astea. Stă la bloc cu nevasta și împreună au o firmă. Domnul C. nu pare să dea mulți bani pe ce face fi-su, dar n-are încotro. Vorbește mult, explică detaliat și se referă mereu, dar oarecum conspirativ, cu un zâmbet cu strungăreață, la fosta lui meserie, în care „trebuia să mă cunoască lumea”. Și el cunoaște multă lume exact acolo unde trebuie: la Enel, pe la poliție, la primărie…

Ne despărțim prieteni, ne promite că dacă mai află de vreun teren de 1000 de mp prin zonă ne anunță și rămâne în bătătură să aștepte un alt potențial cumpărător care tocmai l-a sunat pe neașteptate.

***

Sunt trei povești din multele pe care le-am auzit în ultimele săptămâni, de când tot bântui prin satele din jurul Bucureștiului ca să caut un teren de casă. Pentru că prețul pe care mi-l permit mă poartă dincolo de cercul de 30-40 de km distanță dau peste sate în care viața la țară are încă atributele cunoscute: WC în fundul curții, apă din puț, fără gaze, de multe ori fără asfalt. Ici colo apar case moderne, construite fie pe loturi goale, fie în curțile în care încă mai există, dosite, casele bătrânești pe care nu le mai vrea nimeni. Satele românești sunt pline de case de paiantă, construite în cel mai fericit caz după război, și de bătături năpădite de bălării. Bătrânii au murit, iar copiii lor, dacă mai sunt în România, nu vor să-și părăsească confortul de la bloc și slujbele de la oraș.

În câte o poartă șade câte un bătrân ieșit la aer. Te scrutează cu o privire curioasă și-ți răspunde la binețe. Sigur că sunt locuri de vânzare, toată strada asta e de vânzare, uite colo a murit moșu și pe babă au dus-o la azil, la trei case după aia nu mai trăiește niciunul acolo, și la casa aia cu nuc la fel… ne zice un moșneag într-un sat din estul Capitalei. Numai că nu au anunțuri și sunt ca și părăsite. O femeie ieșită cu treabă pe drum ne arată o curte cu o casă mică, plină de copaci:

– Aici știu că vinde vecina, dar a plecat în Australia și nu mai vine. Cică cere 25.000 de euro cu tot cu via din câmp.

– Un număr de telefon aveți?

– Nu am, nu știu cum să dați de ea…

– Păi și cum vinde?

– Nu știu, atâta știu că a zis că nu se mai întoarce.

Alții sunt acasă și cer cât nu face. 15 ero pe metru într-o zonă care nu are decât curent la stâlpul de peste drum. Îți dă cât pământ vrei, bani să ai.

Căutările mele continuă și probabil voi reuși să găsesc și eu un teren pe care să-mi ridic o casă din lemn, echivalentul paiantei peste altă sută de ani. Cine știe cine va trăi în ea atunci și se va zgârci să o dea unora care vor să muncească terenul. Mă întrebam de ce s-o teme atât de mult românul de „invazia” migranților, când avem atâtea case părăsite la care niciun copil nu se va mai întoarce vreodată. Ăștia ca mine se vor duce să-și cumpere terenuri mai ieftine, mai departe, iar satele se vor lăbărța aiurea cu construcțiile noi ale orășenilor, iar astea vechi ale țăranilor vor fi cotropite de buruieni. În timpul ăsta, Europa traversează o criză a migranților pe care nu are unde să-i pună.

Etichete: bătrâni, casa batrânească, casa la țară, case de chirpici, construcții, slider, teren lângă București, viata la tara