„Și ce mare brânză a făcut fii-sa că a plecat în America?!” a exclamat mama când am ieșit de la „Sunt o babă comunistă” – cel mai recent film al lui Stere Gulea. Și ăștia care au rămas aici ce mare brânză fac? am întrebat-o și eu. N-a avut un răspuns, dar oricum mi-a zis că filmul i-a plăcut pentru că „e adevărat”. Așa gândește și ea, ca Luminița Gheorghiu din film, care se revendică nostalgică babă comunistă, deși ea, mama, n-a fost membră de partid.
Pe mine una nu m-a convins, filmul. Poate și pentru că am auzit replicile astea de destule ori la mama încât nu-mi mai produc vreo emoție: „comunismul a făcut blocuri”, „a dat case la oameni”, „comunismul m-a ajutat să cresc un copil” și clasica „n-a murit nimeni de foame, aveam frigiderul plin”. A fost, așadar, o așteptare nerealistă a tragi-comediei promise în trailer.
Povestea Emiliei și a lui Țucu, doi oameni simpli, de la țară, făcuți muncitori într-un oraș de provincie – Călărași cel mai probabil – și ieșiți la pensie înainte de vreme din cauză de „intrare în conservare” a industriei comuniste, este una comună pentru jumătate din Românie. Cealaltă jumătate o înglobează pe fiica lor, potențial viitoare ingineră emigrată în Canada de unde a ajuns în America fără job, „knocked up” de un american care refuză să se maturizeze, ca orice tânăr al zilelor noastre, amândoi împovărați de o ipotecă imobiliară ajunsă la scadență.
Fata vine în vizită acasă ca să li-l prezinte părinților pe viitorul ginere, dar ajunge inevitabil un subiect de stres pentru Emilia, care ca orice mamă decide să sacrifice … ceva pentru rezolvarea crizei imobiliare a copilului. Filmul păcătuiește, după părerea mea, și prin această despărțire netă a apelor, între tinerii iresponsabili amăgiți de mirajul rapacelui Occident și tradiționala familie autohtonă care face din rahat bici (și chiar combustibil pentru iarnă) și le salvează curul emigraților, chiar cu prețul vânzării apartamentului ăla primit gratis de la comuniști. Tot unor comuniști, dar cu ochii oblici 😉 Deși nu mai era nevoie de încă un clișeu, filmul ni-l servește și pe ăsta, da, iată, părinții pensionari dar descurcăreți reușesc să rezolve cumva și problema copilului, fie el și emigrat peste ocean.
În fine, mai există și personajul Valeria Seciu, fiica de chiaburi care o antagonizează pe baba comunistă, spunându-i că din cauza comuniștilor și-a ratat tinerețea și acum își târăște bătrânețile prin tribunale, unde se lovește tot de comuniști și de copiii lor, încercând să recapete averea familiei. Nu m-am prins dacă personajul ăsta echivalează cu stratul străveziu din societate care mai crede că Ceaușescu și comunismul au fost rele pentru țară.
Nu mă pricep suficient la filme ca să spun exact ce-i lipsește ăstuia, dar eu așa am simțit, că i-a lipsit ceva. Scenele prea lungi – poate sugerând viața lentă, monotonă și fără așteptări a pensionarilor – privirile în gol ale Luminiței Gheorghiu, și ele lungi și dramatice, când în fond nu rememorau nimic tragic, amintirile despre viața în comunism, care nici ele nu erau altceva decât banale întâmplări de viață. Poate ar trebui citită cartea lui Dan Lungu înainte, ca să vedem dacă acolo există acel ceva sau nu.
Mi-au plăcut, totuși, câteva scene (ascunderea carnetului de partid în spatele icoanei, aparatul de făcut ouă pătrate și simbolistica lui), și trebuie menționat jocul anumitor actori care au reușit să intre perfect în pielea personajelor: Marian Râlea (Țucu) și Anca Sigartău (sora Emiliei). Pe Luminița Gheorghiu o prefer în „Poziția copilului”.
Dar judecând și după numărul mare de vârstnici veniți azi la mall ca să vadă filmul cred că potențialul subiectului nu a fost suficient exploatat. La ieșire i-am făcut o poză mamei cu afișul cu Luminița Gheorghiu, îmbrăcată cu tricoul cu I love PCR. Două babe comuniste care așteptau să intre la a doua reprezentație a filmului ne-au văzut și și-au propus să facă și ele același lucru la ieșire. Cum spuneam, nostalgia e mare, iar segmentele de populație care vor dori să vadă filmul încă își permit banii de bilet. Chiar dacă, spunea mama, „pe vremea aia până și biletele la film erau mai ieftine” 😉
Filmul m-a dezamagit si pe mine, recomand cartea, are un discurs alert si spumos, cu totul altceva fata de film.
știi cumva dacă există în variantă electronică?
Este: http://www.polirom.ro/catalog/ebook/sint-o-baba-comunista!-editie-limitata–5083/
Ce e-book reader ti-ai luat pana la urma?
Am căpătat un Kobo.
Cartea e slaba. E o colectie de truisme despre comunism impanata cu bancuri din epoca. Altfel nu are nicio miza dramatica.
Trist este ca astia eligibili sa poarte tricouri cu „I [heart] PCR” inca voteaza .. si voteaza de 20 si ceva de ani de ne-au zapacit 🙁
Ma tem ca o sa mai voteze si peste 50 de ani, mai ales in Teleorman! 😉
păi acum nici nu prea mai contează cu cine votezi, tot ăia ies 😉
Am citit cartea fix inainte de film. E cu totul altceva. Nu e ecranizare, ci e o adaptare. In carte sunt 3 perioade in care se desfasoara filmul, prezentul, copilaria ei la tara si tineretea ei in fabrica. Filmul se desfasoara prea mult in prezent.
as vrea un film in care sa povesteasca cum in lipsa unei educatii potrivita ‘consumerismului occidental’ e normal sa o ei pe cocoasa – neintelegerile culturale, lipsa unei educatii in ceea ce inseamna simtul proprietatii, ce e o investitie, ce e ala ‘management de proiect’, ce sunt alea ‘servicii’ si de ce se platesc etc etc.
ca asa a explica emotional o economie ce investea doar in stocuri si isi platea cetatenii muncitori cu 100 $ desi cistigau cam 8000$ pe cap e un truc ieftin si nociv (de fapt prin saracia lor plateau si apartamentul ala primit gratis in comunism, si o piine cumparata la cozi, si un kil de carne ca sa le ajunga pe o saptamina).
asta e materie de studiat la școală, nu la cinema
OK, am inteles! „Filantropica” ramane, in continuare, cel mai bun film romanesc, post ’89!….urmat de „Morometii:, of course! (care e din 1988)!
să nu exagerăm, au mai fost câteva între timp
de exemplu?
Poziția copilului, După dealuri…
film premiat nu inseamna, automat, film bun
păi și când zici „film bun” ești oricum subiectiv. eu le-am nominalizat pe cele care mi-au plăcut mie în ultima vreme, nu pe cele premiate.
clar sunt subiectiv, nu e de contestat. daca tie ti-au placut, asta e. respect subiectivitatea ta!
Visul lui Adalbert…
Dupa dealuri… Da si nu. Incercati sa va transpuneti in pozitia unui occidental ce vine sa vada un astfel de film…
In plus, aceeasi veche problema a filmelor romanesti: sunetul. Sunt momente cind nu intelegi ce se spune. A trebuit sa-l dau inapoi de citeva ori sa inteleg.
Un film ce personal l-am apreciat este :Si restul e tacere…
Nici Ticalosii nu e de lepadat, mai ales daca e sa-l comparam cu Poker sau Ultimul corupt…
As mai mentiona o constanta a ultimelor filme romanesti (alea vazute de mine): limbajul extrem de trivial si scenele erotice, ambele in exces. La ce servesc ele in redarea mesajului sau ideii???
Mie mi-a plăcut California Dreamin’
Portretul luptatorului la tinerete, Nunta muta,…
Morometii ramine un film extrem de bun (in opinia mea), facind parte din familia ecranizarilor clasice (Pe aripile vintului, Rebecca)-extrem de fidele romanelor.
Morometii are niste omisiuni (Birica si familia lui, Botoghina si pamintul, investirea lui Victor ca sef de premilitara si accentul pe raul legiunii). Insa actorii alesi si jocul facut de acestia este magistral.
Trebuie notat ca a fost filmat in 1986 intr-un sat din Teleorman. Atmosfera evocata, anul 1937 n-a avut nevoie dupa 50 de ani de un studio. S-a gasit un sat care arata asa.
cred că și acum s-ar găsi cu ușurință un asemenea sat. apropos de Moromeții, chiar ieri vorbeam cu mama că și Luminița Gheorghiu arată ca babă comunistă neschimbată față de tinerețea ei de Catrina Moromete 🙂
Eu am fost cu fii-miu la Strumfii 2. Din ce spuneti, cred ca a fost o varianta mai buna… 🙂
deci ați fost doi strumfi 🙂 clar o alegere mai potrivită!
Am fost 3 de fapt, ca a mers si mama tanarului. Da’ am zis sa nu complic discutia (3 la Strumfii 2 🙂 )…
La filmul la care ati fost, era si Socol in sala? 🙂
nu știu 🙂 dar au fost clar câteva rânduri cu vârstnici, și câteva scaune ocupate de tineri care s-au plictisit și au plecat înainte de final.
Poate il scoate tanti Nina pe mos Ilici la film, spunandu-i: „hai, Ioane, ca au facut un film despre tine”… 🙂
Voi zice pas la baba comunista.
Pozitia copilului de-abia astept – apare aici in septembrie.
Dar i-am recomandat mamei – „Felicia inainte de toate” si s-a simtit vexata.
Faptul ca se poarta atitea discutii in Romania despre cei plecati in termeni de noi si voi – aduce aminte de vremea industrializarii – cine ramine la tara, cine pleaca la oras,etc.Romania pare a avea mentalul colectiv de societate rurala.
Nostalgie dupa comunism? Mi-am vindecat nostalgiile interbelice de copil rasfatat cind am vazut fotografiile cu tarani desculti in mijlocul Bucurestiului.
E adevarat ca acelor tarani le-ar fi fost infinit mai bine cu social democratia , dar pe ei i-a incaltat comunismul – au tot dreptul sa fie nostalgici.
Dupa „obsedantul deceniu” (1950-60) avem acum „obsedantul sfert de secol” (1990 – 2013/4/5). Probabil ca va fi, pana la urma „obsedantul secol”. Vorbiti de nostalgie?. Ganditi-va mai bine la reevaluare.
Buna cronica de film a lui Dollo. Doua complectari:
1) un film cu asemenea subiect ar fi fost de neconceput pe ecranele din Romania acum zece (poate chiar cinci) ani. Asta e un semn bun: se mai limpezeste lumea de propaganda anticomunista din ultimul sfert de secol. Si tocmai cand prof.acad. Nicolae Manolescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, cere in Adevarul deschiderea unui amplu proces al comunismului !
2) tocmai am citit un articol in Capital despre migratia interna a zeci de mii de oameni de la oras la tara, fenomen care continua, desi Romania avea si asa cel mai ridicat procent din UE al populatiei ocupata in munci agricole. Semnificative sunt comentariile cititorilor, care mai toti sustin aceasta solutie de supravietuire si de evadare din rigorile economiei de piata. Oraseni sadea, ei cauta pe internet informatii despre felul cum se cultiva rosiile si ceapa.