Țin să vă anunț decesul ospitalității la români. Am recenzat azi zece locuințe (norma pe care mi-o propusesem) dar niciunul, un singur omulete dintre cei recenzați nu mi-a dat un pahar cu apă. Și mi-era o seteeee…! În rest, am fost mirată să văd cât de obedienți sunt oamenii, pe alocuri chiar creduli, cum m-au primit în casele lor fără obiecții, și mi-au oferit pe tavă datele lor, fără să comenteze. Toți erau informați că „trebuie să vină cu recensământul” și că „trebuie să dăm datele”.
Avem țevi de apă caldă, dar nu și apă
Au fost totuși comentarii despre lipsa de căldură și de apă caldă din bloc, mai ales la întrebarea despre utilitățile locuinței. Era o avarie în zonă.
Am început programul cam de la 12.00, după ce am mâncat acasă niște friptură la tavă cu cartofi și o salată de varză. Pe drumul spre blocul cu pricina m-a apucat o criză de strănut cu rinoree apocaliptică, declanșată de alergia mea la praf. Pe stradă se turna asfalt și era un nor de pulbere în jurul blocului.
Strănutând, suflându-mi nasul, strănutând… am sunat timid la ușa apartamentului la care administratorul îmi spusese că găsesc sigur pe cineva acasă. Mi-am făcut botezul în recensământ într-o familie cu zece copii, de religie .. alta decât ortodoxă. De altfel dintre toți cei recenzați de mine azi, două familii au avut altă religie, în rest numai mândri ortodocși.
Noroc că femeia aia, mamă eroină a zece copii, o fi văzut multe la viața ei, că tot timpul cât am stat acolo în sufrageria ei, completând la formulare (câte unul pentru fiecare membru al familiei) am udat un pachet de șervețele și am vărsat lacrimi amare din ochi-mi de recenzoare. Mi-am tot cerut scuze, cam după fiecare formular, și am dat asigurări că nu e gripă, e doar o pârdalnică de alergie, dar doamna, foarte amabilă, mi-a zis că nu se sperie ea nici măcar de o gripă.
Era pregătită, avea toate CNP-urile trecute pe o foaie, și în minte avea toate datele celor din familie: studii, pregătire, loc de muncă.
Cum e treaba cu capul familiei
După ea, cu nasul roș ca al unui bețivan ratat, dar cu o sistare subită a acceselor de strănut, am sunat la ușa unuia dintre cenzorii blocului, personaj galant și de modă veche (deh, trecut de 80) care m-a primit gata pregătit cu buletinele familiei, contractul casei, tot ce trebuie. S-a declarat „capul familiei”, fără să clipească, dar a adăugat cu aceeași galanterie că „eu sunt capul, am voie să fac orice. Orice îmi dă voie ea!:))”. Erau căsătoriți de 57 de ani.
Cam pe la mama care stătea cu copiii în concediu maternal și gătea șnițele pentru copilul care refuza să mănânce carne m-a apucat o sete cumplită. Pesemne friptura mea de la prânz, minus toți mucii suflați la mama eroină, îmi secaseră toate lichidele din corp. Aș fi băut o gură de apă cu o sete de cămilă ținută câteva luni în deșert. Asta m-a făcut să observ cu obstinație toate sticlele cu apă, bidoanele sau paharele spălate și lăsate la scurs pe marginea chiuvetelor în toate apartamentele vizitate.
Ba, am înregistrat cu un auz ascuțit de sete și gâlgâitul unui taximetrist cu care m-am intersectat pe hol. El venea acasă, eu tocmai sunam la ușa lui. M-a poftit înăuntru și cât mi-am scos eu formularele pe masa din sufragerie, el a gâlgâit un pahar cu apă în bucătărie, și a expirat un oftat de satisfacție hidratată când s-a așezat în fața mea. Dacă eram și mai receptivă puteam să disting câteva molecule de H2O rămase între dinți. Ai lui, firește…
Cum greșești formularele de sete
La un moment dat setea mi-a întunecat mințile. În loc de București pe formulare am început să-mi scriu numele meu de familie. Am greșit așa două formulare. Pe al treilea m-a făcut să-l greșesc soția taximetristului, care mi-a dictat total aiurea CNP-ul unuia dintre fiii lor. Taximetristul a admonestat-o cu moderație de cap de familie responsabil.
Către seară, buzele îmi erau uscate ca niște coji de portocală puse pe un calorifer încins, nasul mă ustura, dar speranța că odată deschisă o ușă cineva mă va întreba: „să vă servesc cu un pahar cu apă?” era tot mai mare. Începuseră să se întoarcă oamenii de pe la muncă. Practic răspundea câte cineva cam la fiecare două-trei uși.
Și pe mine cine mă recenzează?
La una dintre ele, dintre lătrături nervoase de câine, a ieșit un domn cu mânecile suflecate, îmconjurat de un nimb de abur de fiertură cu iz de ciolan.
– Acuma vreți?
– Dacă nu puteți acum, vin altă dată, când mai sunteți acasă?
– A, păi nu știu, că eu stau în mai multe locuri. Nu puteți să vă duceți în blocul alăturat, unde am firma cu fosta soție, și s-o recenzați pe ea, și până vă întoarceți sunt și eu gata cu mâncarea.
– Nu pot, că eu am doar blocul ăsta în sarcină. Trebuie să înregistrez doar casele și persoanele care locuiesc aici.
– Păi aici stă fosta mea soție cu fetele. E mai complicat, eu stau când aici, când acolo, când la fratele meu, când la mama la țară… deci unde mă recenzează și pe mine cineva?
– Păi acolo unde stați mai mult. Care e reședința permanentă?
– Păi nu am una permanentă, într-o lună cam stau peste tot.
– Și unde dormiți? Acolo veți fi recenzat…
– Stați așa!
Pune mâna pe telefon și o sună pe nevastă-sa: Auzi, dragă, eu unde dorm? Că a venit doamna cu recensământul și mă întreabă!
Până s-a lămurit el am mai recenzat-o și pe duduia de la un organism de control de stat :D, singura care mi-a verificat legitimația dintre toți. Când am revenit omul reușise să ducă în altă parte câinele agresiv și m-a invitat în bucătăria living. Toți din bloc își făcuseră bucătăria direct din holul de intrare.
De ce nu recenzăm și animalele din apartamente?
Pe foc fierbea ciorba, iar de pe masă răspândea o aromă minunată pătrunjelul și leușteanul gata tocate.
Cât mi-a răspuns la întrebări omul a tăiat mărunt carnea de pe două ciolane, a adăugat sare și le-a dus celor două fete ale lui mostre din ciorbă, ca să-i spună dacă e destul de sărată.
Se lămurise între timp că el nu doarme acolo 🙂 Totuși, pentru că-mi devenise simpatic, i-am lăsat numărul să mă sune în caz că nu-l recenzează nimeni până la finele intervalului. Ca iubitor de câini mi-a pus la final o întrebare pertinentă: de ce nu se recenzează cu ocazia asta și animalele de companie? Ar fi măsură bună de a face odată registrul ăla al posesorilor de animale care aruncă puiii pe stradă.
Ah, aș minți să spun că domnul cu ciorba nu mi-a oferit nimic. M-a luat la sigur la un moment dat spunând „vă pun o cafea, da?”. I-am spus că la ora aia nu beau cafea, și am făcut o cruce cu limba pe cerul gurii, rugându-mă pentru o cană cu apă. N-a funcționat.
Am pus totuși ceva pe limbă un pic mai târziu, când mi-a oferit o prună o doamnă care de fapt nu stătea acolo, dar în final a zis că stă 😀 Nu întrebați….
Concluzii: greu de ținut minte anul căsătoriei și școlile absolvite
Ultima familie recenzată, se făcuse deja aproape 21.00, avea pe masă niște pahare cu bere. Mamă, ce-ar fi sfârâit pe gâtul meu de cămilă! N-a fost să fie nici aici, au eliberat rapid masa de tot, ca să-mi întind eu fișele, și … gata.
La finalul zilei, aș zice așa:
– nesupunerea civică nu s-a născut la cetățenii cu studii medii și care nu prea folosesc internetul. Ei au văzut la TV (da, mulți se uitau la orele alea la emisiunile de după amiază despre cocalari și pițipoance) că vine recenzorul și e musai să-i deschizi și să-i dai datele
– Chiar și cei cu studii superioare nu au avut nimic de comentat: de ce-l interesează pe stat toate lucrurile astea despre mine?
– O singură femeie „casnică”, dar care a refuzat să dea acest răspuns la întrebarea privind ocupația, mi-a spus că și-ar fi dorit să aibă domiciliul în altă țară. În rest nimeni n-a comentat ceva despre viața grea, pensiile mici, politica curvă….
– Niciunul nu a pus la îndoială legitimitatea mea de a intra în casele lor (cu excepția tipei de la control, care mi-a verificat legitimația, un pic amuzată).
– Niciunul nu s-a întrebat dacă e normal să-mi ofere mie, o necunoscută, atâtea date personale.
– Majoritatea oamenilor au dificultăți în a-și aminti titulatura instituției de învățământ absolvite
– Unele femei își amintesc greu anul căsătoriei 🙂
– Blocul meu e plin de tineri absolvenți de facultate sau liceu, cam șomeri, întreținuți de părinți
– Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i vă rog eu un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!
P.S. Ah, am scris aceste rânduri sub influența unei beri reci și hidratante 🙂
Pe mâine!
Citiți jurnalul meu de recenzor:
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – partea 1, Care-i capul familie tale? Si cum se închina el?
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – 2, Recensamantul, treaba romaneasca
Ziua 1, certitudinile și pixul recenzorului șef
Ziua 3, azi am recenzat (și) o plăcintă cu dovleac
Ziua 4, si chinez, si ateu, si friguros
Ziua 5, dimineața, la TV CNP-ul nu e obligatoriu, pe teren nu se stie
Ziua 5 bis, scrieți „fără religie”, să nu mai dea ăștia bani la biserică
Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP
Ziua 8: Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd și semnez
Ziua 9: Azi am anulat o căsătorie
Ziua 10: Cine-l recenzează pe Boc?
Dolloooo, stai, nu pleca, nu ne-ai zis esentialul! Am asteptat asta pe tot parcursul lecturii: totusi, de ce nu ai cerut un pahar cu apa?
N-am cerut, mă, că voiam să vând dacă zice vreunul:) Adică setea a fost mare, dar curiozitatea experimentului a fost mai mare. Chiar mă gândeam că la un moment dat cineva o să ofere.
Hai că asta-i bună…şi dacă te scăpa la oareşce tot aşa trebuia să ghicească gazda?
Ei acolo, cred că nu mai făceam experimente :))
Aha, daca cereai apa primului si-ti potoleai setea, urmatorii pe la care ai trecut ar fi stiut ca ai baut deja apa si sigur nu ti-ar mai fi oferit, asadar se strica experimentul. Asta merita povestit pe vreun blog, sa radem si noi de recenzori :-)))))
si totusi, ce faceai daca iti dadeau toti apa? iti spun eu… era si mai nasol, ca niciunul nu te intreba daca ai nevoie la toaleta. povestea lui stan’patitul de azi.
maine nu mai beau apa. imi iau de-acasa, si maxim o gura intre apartamente…
La un moment dat mă opream
Si acum intrebare cat se poate de serioasa: pe mine cine ma recenzeaza avand in vedere ca sunt plecat din tara pana in decembrie?
Păi dacă nu ești plecat definitiv, și nici pe o perioadă mai mare de 12 luni, va trebui ca recenzorul care ajunge la tine acasă (acolo unde stă cineva, probabil) să îți completeze un formular pentru persoane temporar absente. Pe baza declarațiilor făcute de ai tăi de aici, mamă, tată, frați, surori, soție… ceva.
Si daca nu e nimeni acasa nu sunt si eu de numarat pentru statul roman?
Ba da, dar ce vină are statul că tu te plimbi? 😛 Poți să delegi un vecin în care ai încredere să te declare la recenzor. Formularul pentru persoane temporar absente nu e așa stufos. Trebuie CNP, locul în care esti, perioada și cam atât.
Experiment, experiment , dar nu mi-am imaginat ca oamenii sint asa de inospitalieri. As zice nesimtiti, nu si-au facut datoria de gazde chiar daca nu erai decit in trecere. Sint indignata .
Esti inca in viata! 😀
Pun si eu aceeasi intrebare: de ce nu ai cerut apa? Nu te-ai dus la vreo mama omida care sa stie ce gandesti si ce-ti doresti. Apa nu cred ca ti-ar refuza nimeni.
In medie cam 1 ora de familie? Brrr, asa mult? Eu ma gandeam ca merge mai repede…
Nu, timpul petrecut efectiv într-o familie e mai mic, până în jumătate de oră. Au lungit ziua de azi vizitele la cei doi administratori și scrisul listelor cu locatari. Plus că am mai stat la o familie doar de vorbă, urmând să mă duc în altă zi, pentru că nu era pregătit tatăl cu toate datele. Apoi la unii, mai vorbăreți, am mai întârziat la discuții… la alții durează până își găsesc toate actele, până își amintesc cum se numea liceul…dar completarea efectivă nu ia așa mult timp.
Îţi ţin pumnii pe mai departe, că mai ai ceva zile secetoase… 😉
Azi îmi iau sticlă cu apă la mine, ca în excursie 🙂
Pai si ce era asa complicat sa ceri un pahar cu apa?
Oooo, suntem si pe hotnews.
…desi vad ca nu te prea avantajeaza sa fii pe hotnews :)) Era mai bine cu noi astia „ai casei””: mai o Toshiba, mai o reteta, ehei Dollo acu sa te vad 😀 Succes cu noul val!
Ei, noul val se va duce ca valul, stai liniștit 🙂 Voi rămâneți baza
Nu ca ma laud, dar nu numai ca am poftit recenzorul pe scaun langa masa, dar i-am si dat un pahar cu suc, fara sa ma roage. Na ca se poate!
Deci n-a murit chiar de tot ospitalitatea 🙂
Sticle de apa se gasesc de cumparat, chiar si in tara la noi.
Așa e, se găsesc, numai că eu nu mi-am luat pauză de masă, am tot mers din ușă în ușă. Azi plec mai pregătită de acasă, cu o sticlă cu apă la mine, am zis! 🙂