Secolul cârtiței

Sfârșit de mileniu, de Radu Tudoran, o carte cât un secol de istorie trăită degeaba de un popor condamnat să-și repete greșelile

U nul dintre personajele fascinante din seria „Sfârșit de mileniu” a lui Radu Tudoran este un doctor ales prin consens de locuitorii orașului Constanța, ca să le fie primar. Doctorul Anatol Radovici își vedea liniștit de spitalul lui de tuberculoză osoasă, în care le reda demnitatea bolnavilor cu diverse handicapuri (el însuși cu o veche problemă la un picior), când președintele tribunalului constănțean s-a înființat la ușa lui, în fruntea unei delegații de cetățeni, și i-a propus să le fie primar.

Cetăţenii îl vroiau pe doctor de primar al oraşului; ca să pună frâu risipei, să asaneze moravurile degradate, mita, corupţia, furtul, delapidarea, să împiedice falimentul, să readucă prosperitatea de la începutul secolului, să redeschidă calea spre progres, blocată de o conducere inaptă şi necinstită.”

Că hâr, că mâr, că nu are timp, că nu face politică și nici nu vrea să candideze, doctorul a fost câștigat până la urmă de sprijinul cetățenilor, într-un consens nemaivăzut, care a făcut inutile alegerile. S-a dovedit un bun gospodar pentru orașul care a prosperat sub mâna lui, până la al doilea război mondial. A dirijat taxele percepute până atunci de mafia locală spre bugetul orașului, a redeschis cazinoul îmbunătățind regulamentul jocurilor de noroc, a liberalizat plajele – până atunci separate pudibond pentru femei și bărbați – a înfrumusețat și salubrizat orașul. O minune de primar, întocmai ca și utopicul consens cetățenesc, despre care nu vom afla vreodată în realitate, ci doar într-un roman ca al lui Tudoran, în care binele, dreptatea și bunătatea apar când nu te aștepți, în pofida tuturor vicisitudinilor, doar pentru a le întreține oamenilor niște iluzii.

Radovici avea să sfârșească înainte de al doilea război mondial cu capul tăiat de sabia legionară, victimă a încăpățânării de a se încrede în oameni. Încă un deznodământ brutal pe care Tudoran îl rezervă aproape tuturor minunilor pe care le strecoară în cele șapte volume ale secolului lui XX. Este rețeta lui, pe cât de frumos, deștept, talentat, drept, bun este un personaj, pe atât de tragic și nedrept își găsește sfârșitul.

Am ales acest personaj, din zecile care apar în romanul ăsta, pentru că, recunosc, în forul meu de alegător exasperat visez și eu la un primar consensual pentru București. Locul doi într-un clasament personal al personajelor lui Tudoran e ocupat de o rudă a primarului, Iani Talabă, care avea tot în zona Constanței o grădină zoologică în curte, un fel de rai în care își convertise toate animalele la vegetarianism, pentru a le face să trăiască în armonie. Culmea, reușise să convingă animalele, dar nu și pe membrii propriei familii. Și minunea lui Talabă a sfârșit prost, într-un incendiu în care i-au murit toate animalele.

Prin personajele astea de basm, puse să trăiască în realitatea secolului dominat de două războaie mondiale, te face Tudoran părtaș la lumea lui imaginară, dar și la istoria secolului trecut. Lumea satului românesc, cu superstițiile și păcatele aferente, naivitatea căutătorului de aur în Valea Prahovei, finanțat de un versat om de afaceri de București care trage doar foloase din exploatarea pietrișului din albia râului, fantastica soartă a unui geniu neînțeles care bate pe jos drumul din București până la Viena și Paris, unde îl cunoaște pe Diesel, apoi pe drumul de întoarcere e martor la asasinarea arhiducelui Austriei care dă startul primului război mondial. Apoi Germania îi păcălești pe europeni, de două ori la distanță de câțiva zeci de ani, Italia lui Musolini îl păcălește pe Hitler, Hitler însuși își păcăleștii generalii trimiși la sacrificiu în Rusia, cu decorații și icre negre, Rusia lui Stalin îi păcălește în final pe toți aliații și își ia partea leului din Europa.

În timpul ăsta, în România, mai multe personaje fac și ele istorie în felul lor, influentul afacerist de la București fabrică primul bomba nucleară în lume, dar nu apucă s-o vândă pentru că savanții nemți care o făceau sar cu tot cu ea în aer, o artistă farmecă lumea întreagă cu glasul ei nemaiauzit, familia unei ciudate femei înzestrată cu puteri vindecătoare domină viața de la malul mării prin întâmplări fantastice, patriarhul Miron Cristea mănâncă fudulii de cocoș în post, pentru că seamănă cu boabele de fasole și crede că astfel își păcălește comesenii.

Totul este presărat cu iubiri mistuitoare, dar și cu trădări, crime din dragoste sau orgoliu, viață din aia care bate filmul, în care faptele reale din istorie sunt povestite în cheie literară de un martor cu talent. Poveștile astea au fost probabil singura cale de evadare și de exprimare pe care Tudoran o avea la îndemână în anii comunismului, când era autoexilat la Brăila, dar visa că bate mările și oceanele lumii cu goeleta lui neterminată.

Eram adolescentă când am citit primele volume din „Sfârșit de mileniu”, nu neapărat în ordinea lansării lor, ci cum se găseau de cumpărat pe la librărie, musai la pachet cu vreo cuvântare a tovarășului. Abia acum, după 20 de ani de la apariția ultimului volum, am reușit să le parcurg în ordine pe toate.

În primele volume l-am regăsit pe acel Tudoran din Toate pânzele sus, din Dunărea revărsată,  din Fiul risipitor, am redescoperit stilul care mi-a marcat adolescența și mi-a format propriul mod de exprimare în scris. Sunt mici romane în roman, povești construite cu migală, așezate într-o cronologie proprie autorului, nu neapărat istorică, dozate și legate cu fire nevăzute, care cer de la cititor atenție și timp – două condiții pe care noi nu le mai avem azi – dar mai ales disponibilitate de a descoperi lumea așa cum o vedea poate unul dintre cei mai buni scriitori români.

În ultimele două volume, scrise la cumpăna dintre comunism și democrație și în ultimii ani de viață ai autorului, am recunoscut oboseala, sațietatea, regretul, poate, că eliberarea a venit mult prea târziu pentru un om liber doar în spirit, așa cum se autoconstruise Tudoran în primele 5 volume și în toată viața lui de până atunci. Pentru că până la urmă „Sfârșit de mileniu” cuprinde în el viața și opera lui Tudoran, picurate imperceptibil în toate poveștile alea menite să zugrăvească istoria României și a unei părți de lume, de la 1910 când s-a născut autorul, până când a căzut comunismul.

Un final de mileniu care s-a dovedit prea lung pentru o viață de scriitor visător, condamnat la luciditate în partea greșită de lume în care l-a aruncat soarta. Prea lung pentru că oboseala l-a ajuns exact la partea cea mai interesantă a finalului de mileniu. Pe cât de însuflețit a descris anii celor două războie mondiale, viața oamenilor din timpurile alea, greșelile făcute de politicienii vremurilor, pe atât de superficial și expeditiv a fost în ultimele volume, cu instaurarea și căderea comunismului. Nimic despre viața în România celor 40 de ani de comunism. Am înțeles că nu ar fi putut să scrie înainte de 1989 despre asta, dar mă așteptam la o explozie imediat după. Nu a mai venit. Probabil Tudoran a crezut de cuviință să-i lase altuia sarcina de a scrie cartea aia.

Nu poți să nu te întrebi dacă de vină o fi fost vârsta autorului și plictisul de final de viață sau un rol mai mare l-o fi jucat sentimentul că totul nu e decât o uriașă farsă, o istorie în care cineva apasă constant butonul „shufle”, iar omul care le văzuse deja pe toate timp de 70-80 de ani își pierduse și inocența și răbdarea de a mai crede în minuni.  Pentru că până la urmă, citit azi, romanul lui Tudoran îți dă sentimentul că trăiești într-un secol al cârtiței, în care aproape nimic nu se schimbă, multe se repetă, ca o condamnare perpetuă a omenirii care se încăpățânează să nu învețe din greșelile istoriei. Senzația asta am mai avut-o și când am citit „Cronică de familie” a lui Petru Dumitriu. Senzația asta trebuie s-o fi avut și Tudoran văzând cum „victoria trece din mână în mână”, de atâtea ori în istorie, în timp ce viețile oamenilor se așază precum cărțile pe rafturile timpului, pentru că „lumea nu este ceea ce s-a acumulat în biblioteci uriașe, ci ceea ce înțelegem fiecare cu puterile noastre”.

Cam asta a încercat Tudoran să facă cu, „Sfârșit de mileniu”, să scrie ce a înțeles el din secolul pe care l-a trăit – de ce scriu această carte? pentru că nu a scris-o nimeni. Poate că nu e o capodoperă, în mod cert se putea face și mai bine, un roman fluviu nu e puțin și nici ușor lucru, dar pentru cine are interes e un document, chiar și așa romanțat, e o istorie trăită și simțită pe viu de un om care a avut ghinionul să rămână prins ca un fulg de păpădie într-o bulă de chihlimbar, în partea greșită de lume.

Pentru că ar fi prea multe de scris într-o așa-zisă cronică a acestui roman, încerc să vă tentez să-l citiți cu câteva fragmente despre oameni și fapte petrecute în România, cu mult înainte de a le trăi noi, acum, dar, deloc surprinzător, aproape la fel de actuale. Nimic din ce trăim noi azi în materie de politică (internă și externă chiar) nu este nou. De prea multe ori am avut impresia – citind cartea asta și alte povestiri din perioada interbelică – că lucrurile se repetă cu un scop. Sau măcar dintr-o cauză: pentru că nu le-am înțeles la timp. Un secol al cârtiței care deși s-a încheiat, continuă să ne bântuie pentru că probabil prea mulți n-au înțeles nimic din el.

 

De ce s-a inventat cartea de imobil 

Fişa de imobil care impunea un domiciliu obligatoriu pentru toţi cetăţenii, nu s-a introdus decât după moartea lui Armand Călinescu, atunci când s-a dovedit că asasinii, în număr de şase, locuiseră undeva, mi se pare că într-o cameră de serviciu, fără ca să le ştie cineva de urmă. De atunci înainte nimeni nu putea să părăsească o locuinţă, fără să scrie în fişă unde se mută. Vechea formulă, atât de folosită: „Plecat fără adresă” a rămas pentru un timp o amintire desuetă, azi nici măcar atâta, lumea a uitat-o şi nu o crede posibilă.

Agenția Națională de Integritate, varianta 1940

(…) puţin înaintea celui de al patrulea deceniu ieşise o lege, uitată cu timpul, privind posibilitatea ca averile dubioase să fie controlate de o comisie specială şi, după caz, confiscate în folosul statului: instrumentul principal care punea în mişcare acea comisie era denunţul. Drept recompensă, denunţătorul primea o parte din valoarea averii confiscate; să ne închipuim ce tentaţie! Mai ales că, după lege, denunţul nedovedit nu se socotea calomnie. Era un abuz, desigur, care arată exasperarea legiuitorului în faţa matrapazlâcurilor de tot felul, în esenţă furt din avutul public.
Or fi fost mai mulţi denunţători, unul însă devenise celebru în epocă; de alţii parcă n-am auzit vorbindu-se; îl chema Florescu, nu era săptămână să nu-i apară numele în ziare, măcar o dată; poate avea şi altă meserie, dar n-o mai practica, îşi petrecea tot timpul între sediul comisiei şi tribunale. Vizaţi puteau să fie şi unii negustori, şi unele întreprinderi, pentru evaziune fiscală, sau alte nereguli băneşti greu să poată fi dovedite, dat fiind că falsurile le făceau oameni de meserie, unşi cu toate alifiile, şi pe deasupra în bune relaţii cu Administraţia financiară. Clienţii graşi erau însă oamenii politici, foşti miniştri, şi alţii, cu funcţii înalte, cei care au în mână, cum se spune, pâinea şi cuţitul. Deşi nu prea m-au interesat aceste daravele, nu-mi era greu să înţeleg cum făceau avere învinuiţii, fără să-şi verse sudoarea frunţii, cu o semnătură, o aprobare nelegală, o concesiune oneroasă pentru stat, scutiri de vamă, de taxe şi câte altele. Ceea ce primeau se numea comision, deşi nu era decât bacşiş, ca să nu ne ascundem după deget; cred însă că nimeni nu admite un asemenea cuvânt, când e vorba de milioane.
S-ar putea, să greşesc, e vina mea dacă n-am luat aminte, dar parcă, în afară de învinuiri, n-am auzit de o avere cu adevărat confiscată. Celebrul Florescu nu s-a pricopsit, şi-a uzat pantofii de pomană, bătând drumurile cu denunţurile în servietă.

 

 

Generalul de intendență de la ministerul economiei

După rebeliune, ministrul lui Persu, om inofensiv, cu înclinarea de a nu se amesteca în treburile altora, ceea ce într-o asemenea funcţie nu-i o calitate ci poate deveni un defect grav, fu înlocuit cu un general de intendenţă. Deşi specialist, priceperea lui în economie era mediocră în unele privinţe, în altele nulă, uniforma însă îi dădea autoritate. Dimineaţa, după ce inspecta curăţenia din birouri, de pe coridoare şi mai ales din closete, îl chema la raport pe colaboratorul său principal, Dinu Persu, subsecretar de stat, în grija căruia era toată activitatea ministerului, constând în schimburi economice cu străinătatea.

 

Împărțirea prăjiturii într-o casă plină cu copii, în timpul războiului când zahărul era mai scump ca aurul

Le citeam gândurile pe faţă, aşa cum se uitau toţi la capacul cuptorului. Nu era greu să înţeleg că venea rândul meu la judecată; ce căutam acolo, să le iau bucăţica de la gură, când aveam şi eu o casă şi nu lipsea cine să-mi poarte de grijă? Apoi se eliminau între ei, fiecare îşi găsea drepturi mai mari decât altul, se băteau doi câte doi, până rămâneau jumătate la număr, şi începea o nouă bătaie. Lăsând învinşii în urmă, la sfârşit se alegea numai unul, stăpân pe toată prăjitura. Fiecare îşi recunoştea numai dreptul lui şi dacă ştia că totuşi îşi vor primi şi ceilalţi partea, socotea că va fi o injustiţie. Aşa am gândit atunci că se naşte nedreptatea în lume, din dorinţa unora de-a avea toată prăjitura. Cum încă ne aflam în război, m-am gândit că o prăjitură mare de tot, care să sature pe toţi comandanţii armatelor şi mai ales pe Kaizer, ar fi putut să aducă pacea. Dar de unde să iei atâta zahăr?

 

Jak Musiu – un ziarist celebru, dar analfabet

Jak Musiu, gazetar bătrân, aflat spre sfârşitul carierei, care se bucura încă de multă trecere în breaslă. Numele, de împrumut, de fapt o poreclă, căci pe taică-su, negustor din gura Oborului, îl chema Niţă, se pronunţă în felul cum stâlceau mahalagiii întâlniţi în scrisul lui Caragiale, cuvântul Monsieur, din franţuzeşte, accentuând a doua silabă. Cu acest titlu se adresa el cunoscuţilor şi prietenilor, cum auzise la taică-su, şi aşa îi venise porecla, pe care o transformase în pseudonim, adăugându-i un Jak înainte, în loc de Ilie. Pseudonimul nu-i folosea decât ca să-i poarte renumele prin redacţii, prin cafenele şi între oamenii politici, fiindcă de scris nu scrisese niciodată, nici măcar o informaţie, fiind analfabet, total, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ce-i drept, învăţase să se iscălească, numai că ori de câte ori era cu putinţă, se deroba de la această corvoadă, lăsându-l pe casier să-l semneze, pe chitanţe şi pe statele de plată. Dacă purta stilou în buzunarul de la piept al hainei, să se vadă, un „Parker” de aur, nu-l folosea decât ca să facă numerele de telefon, după automatizarea acestora; avea degetele prea groase ca să intre în orificiile discului.

 

Șpaga la ziar

Oamenii nu se puteau plânge de un tratament prost în ceea ce privea banii; retribuţia, deşi nu meschină, ci chiar generoasă, rămânea mai degrabă simbolică; unii uitau s-o ridice cu lunile, îşi aminteau de ea când ajungeau întâmplător la fundul pungii. Jordie îşi cunoştea oamenii, dimineaţa, frunzărind ziarul, estima dintr-o ochire cam ce a câştigat fiecare. Uneori făcea o scurtă anchetă, să se verifice, chema pe unul, apoi pe altul, bătea uşor cu dosul palmei în pagina de ziar, deschisă în faţă, şi prinzându-şi subalternul între cele două suliţe ale privirii lui divergente, îl întreba, colegial şi confidenţial: „Cât ai luat pe asta?”. De obicei, oamenii răspundeau cu sinceritate, sau cu prea mici corecţii, e un instinct, nimeni nu-şi declară cu dragă inimă venitul integral, nici fiscului, nici prietenilor, e şi imprudent şi impudic. Cu Jordie nu putea merge prea departe, cunoştea preţurile şi ţinea să fie respectate, socotea că altfel ziarul se discreditează şi implicit se discreditează el însuşi. Odată, unul dintre colaboratorii lui mai tineri, fără multă vechime în redacţie, declarase o sumă ridicolă, şi nu de frică sau din nechibzuinţă, ci fiindcă era cea reală, nu ştia să ceară, nu înţelegea ce drept avea, se mirase că un mare băcan îi trimisese acasă o lădiţă cu sticle de şampanie şi o cutie cu icre negre.

Primise însărcinarea să facă o anchetă printre marii negustori din ţară, sub formă de interviuri, cu fotografie, în căutarea celei mai bune soluţii pentru ieftinirea vieţii. Negustorii nu se dădeau în lături, unii aveau chiar idei înţelepte, alţii băteau câmpii, important pentru ei era să apară la gazetă, puneau ziarul în vitrină, să vadă şi trecătorii. Mulţi insistau să se publice şi o fotografie cu faţada prăvăliei: „Spuneţi-i domnului Vasilescu să n-aibă grijă, trec eu pe la dânsul!”. Vasilescu era administratorul ziarului, frate bun cu Jordie, atât că nu semănau ( … )
După ce apăruseră vreo cinci interviuri cu negustorii, în pagina a treia, la loc de cinste, Jordie îl chemă pe tânărul redactor. „De la ăsta cât? Dar de la ăsta?” Agoniseala era ridicolă, recunosc şi eu că ar fi discreditat pe oricine. Acceptase şi el cu mirare ce-i băgau negustorii în buzunar, sume modeste; aşa se întâmplă cu omul care nu cere. „Uite, ce este, băiete, zise Jordie, să te duci la administraţie şi să-ţi iei preavizul pe paisprezece zile; de aici înainte nu mai calci în redacţie; şterge-o!”

 

Linia editorială: după cum o fi cazul

(…) s-a fundat „Pasul Istoriei”. S-a pus la cale totul, chiar şi construcţia palatului. Domnul Pretoreanu a dat banii; vorba cu „etajul şi şantajul” era o glumă. Şantajele au folosit la altceva; mulţi din banii storşi pe această cale au ajuns la băncile din Elveţia.
— Cu cine mergem, cu ăia sau cu ăilalţi? a întrebat Jordie la urmă.
Era întrebarea principală, ar fi trebuit pusă din prima clipă, dar pentru el, orientarea nu avea importanţă, era disponibil pentru orice direcţie. Iar domnul Pretoreanu nu se deosebea de el în această privinţă:
— După cum o fi cazul, răspunse, fără să ezite.

 

Duhovnicii din școală

O altă măsură pentru asanarea moralităţii aflate în primejdie a fost să se dubleze numărul duhovnicilor. Până atunci fiecare clasă avea câte unul; să fi fost ei absolvenţi de seminar fără parohie?

(…) şi cred că eram cu toţii mult mai curaţi la suflet decât am fost pe urmă, când ne-au năpădit sutanele, făcând în jurul fiecăruia dintre noi un zid negru şi obligându-ne să trecem de partea Satanei, să întoarcem adevărul de-a-ndoaselea. Acum văd că faptele de atunci au dat roade, popoare întregi trăiesc azi sub ochii duhovnicilor, de răul lor oamenii sunt nevoiţi să aclame şi să aplaude propria lor suferinţă şi decădere.

 

 

Autostrada București-Pitești, înainte de război

Am mers şi pe şoseaua Piteştilor, dar a fost o pacoste. Fusese asfaltată puţin înaintea războiului de o societate neserioasă, care lucra mai ieftin şi dădea şperţuri mai multe, un gheşeft al administraţiei rămas nelămurit ca atâtea altele. Poate trecuseră pe ea tancuri şi tunuri grele, nu ştiu, n-am fost de faţă, atât pot spune că asfaltul era harcea-parcea, şoseaua n-ar fi fost bună decât dacă ningea şi se făcea gheaţă (…)

 

De unde vine expresia „diplome pe puncte”

Un palton, de pildă, nu puteai să-l cumperi cu punctele personale, trebuia să mai contribuie şi altcineva din familie. De aici a ieşit vorba, în circulaţie şi astăzi, că unele diplome de studii se luau „pe puncte”, adică pe baza unei îngăduinţe speciale, ca un supliment la punctele pentru îmbrăcăminte. S-a umplut ţara atunci de ingineri „pe puncte”, de profesori şi, vai! – chiar de medici cu studii reduse, recompensare a devotamentului faţă de clasa muncitoare – situație înregistrată după al doilea război.

„Sfârșit de mileniu” a făcut parte din cărțile pe care trebuia să le citim la clubul de carte ediția 2015. Nu i-au supraviețuit mulți membri ai clubului, de aceea am trecut la următoarea carte, pentru clubul din 30 ianuarie. Până atunci, însă, vă amintesc că puteți propune aici ce cărți vreți să citim la club în 2016. Termenul pentru propuneri e 5 ianuarie, după care vom supune la vot titlurile.

Tags: , , , , , , ,

7 Responses to “Secolul cârtiței” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 03/01/2016 at 11:50 #

    Foarte frumos remember pentru doi scriitori români la care țin foarte mult: Radu Tudoran și Petru Dumitriu.
    Mulțumiri dnă Benezic și bune urări pentru mai departe.

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 03/01/2016 at 17:53 #

    Un unchi de-al mamei mele a murit pe la sfîrșitul războiului sau imediat după (avea cancer și știa – pe vremuri era moda să nu i se spună nimic bolnavului pînă în fazele terminale). La un moment dat fiind adunate la patul lui mai multe rude întristate personajul grăiește:

    ”Nu vă mai necăjiți – nu-mi pare rău că mor, fiindcă asta nu-i viață pentru mine. Totul pe puncte: pîine pe puncte, măligă (mămăligă) pe puncte, izmene-n c… pe puncte.”

    Bineînțeles că toți întristații au izbucnit în rîs.

    Lăsînd gluma la o parte: cărțile lui Radu Tudoran sînt admirabile dar – ATENȚIE ! – NU înseamnă istorie. Există o serie de amănunte semnificative dar atît de strîns amestecate cu fantezia autorului încît este foarte greu să-ți formezi cu adevărat o părere despre epocile descrise. Mai trebuiesc citite multe, MULTE altele.

    • Nautilus 04/01/2016 at 20:21 #

      Personajele şi evenimentele din cele 7 volume sunt versiuni parodice ale unor figuri din viaţa publică. Arhanghelul e o variantă comică a lui Corneliu Zelea Codreanu, Jordie şi dl. Pretoreanu sunt 2 avatare ale lui Pamfil Şeicaru, Ştefania Privighetoarea de Ziuă e o parodie a Mariei Tănase ş.a.m.d.

      Radu Tudoran nu intenţiona să reproducă fidel istoria, ci să creeze o imagine idealizată a vremurilor şi să înţepe câteva figuri politice mai incomode pentru el.

  3. doina 03/01/2016 at 22:25 #

    Unde gasesc aceasta carte? O caut peste tot, am gasit pe okazii 2 volume, nu stiu saca sint toatem nu stiu nici cite volume sint…as vrea mult sa o citesc!

  4. George 04/01/2016 at 12:38 #

    Multumesc pentru articol, am trecut cele 7 carti din seria „Sfarsit de mileniu” pe lista mea de citit.
    Multumesc mult.

  5. doina 04/01/2016 at 15:11 #

    le-am gasit!!!!

  6. cristina 08/01/2016 at 10:33 #

    Superba recenzie!

Leave a Reply

Oldies but goldies

Ziua 4: Și chinez, și ateu, și friguros

Cica daca Adam si Eva ar fi fost chinezi

Azi am explicat unui conclocuitor chinez cum funcționează termoficarea românească; i-am băgat mințile în cap recenzoarei care voia să mă înregistreze doar pentru că trecusem pe la mama, și apoi am bârfit copios cu niște recenzoare bătrâne și puțin ciupite de molii, ca mine 😛

În așteptarea telefonului de la Angela Merkel

tausance-bun

Ce mai face echipa care l-a ajutat pe Iohannis să strângă un milion de like-uri pe Facebook și să ajungă președinte

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

USR, mai bine nu se poate

candidati-scena

Am fost la congresul USR ca să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care-i susțin. Am vrut să înțeleg de ce Nicușor Dan ține cu dinții și de progresiști și de conservatori, și cum s-a tranșat soarta partidului prin alegerea celor mai buni 21 de oameni care să-l conducă.

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

unelte

În țara lui „așa se face”: dom profesor îți face o onoare cu forța, iar producătorul îți zice, voalat, că proiectantul tău e praf; Și se întâmplă că ne dispare din proiect și al treilea structurist

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.