La ora la care citiți asta eu am pornit către America de Sud. E o călătorie plănuită în același stil în care am făcut și altele – mergând, văzând și făcând – cu câteva puncte fixe pe un traseu lung, tocmai de aceea lăsat mai flexibil. Mâine dimineață pe vremea asta pun piciorul meu fin, încălțat în pantofi de tango, la Buenos Aires, iar câteva săptămâni și niște mii de kilometri mai târziu părăsesc continentul pe la Lima. Între aceste puncte totul e posibil, inclusiv neîntoarcerea, de aceea spre deosebire de alte călătorii pe care le-am mai întreprins în ultimii ani, de data asta mi-am făcut un testament.
N-aș putea să spun exact de ce am decis asta, nu e vorba de o premoniție mai mult decât clasica mea teamă de care v-am mai spus, înainte de plecarea cu avionul. Însă are o durată mai mare decât o vacanță obișnuită, pe un continent cu o oarecare reputație, iar gândul că ar putea să mi se întâmple ceva m-a făcut de fapt să mă îngrijorez cu privire la mama și ce ar avea ea de făcut într-o situație ca aia.
Prin urmare după ce am rumegat într-o seară gândul testamentului, totul a început să mi se pară mult mai firesc. În fond e o treabă civilizată să-ți lași resturile în ordine ca să nu le dai bătăi de cap prea mari celor care rămân cu succesiunea ta pe cap. Mai greu a fost cu mama când am început să-i arăt diversele acte de care va avea nevoie, și unde sunt ele în casă, în caz că mă va moșteni. Nu s-a manifestat pe loc, a ascultat tot ce i-am spus, a pus întrebări despre una și alta, iar când am ajuns la chestiunea „să nu mă îngropi, ci să mă incinerezi” a replicat dur: „termină cu prostiile!”. A fost momentul „eu te-am făcut, eu te îngrop!” cât se poate de clar așa că n-am insistat ca să n-o sperii, și de aia n-am mai apucat să aduc vorba nici despre prelevarea de organe că oricum nu se știe dacă se va mai putea preleva ceva în caz de aterizare precipitată.
A doua zi după asta mă sună mama să-mi spună că nu a putut dormi toată noaptea, că ce îi fac eu ei, că niciodată nu i-am mai arătat actele și nu am mai speriat-o în halul ăsta, că ce se întâmplă? Nu se întâmplă, domnule, nimic, dar m-am gândit că e bine să știi și tu birocrația mea – nu erai tu aia care voiai să știi totul despre mine?! – și apoi asta nu înseamnă că o să mor acolo. Poți muri și aici, când te duci la pâine sau la spital. Să fie, clar, zice mama, asta să fie ultima plecare, că mie nu-mi trebuie prostiile astea, nu te pune nimeni să te duci la mama naibii, eu vreau să am o bătrânețe liniștită, nu să mă perpelesc la gândul pe unde oi umbla tu și ce mă fac eu dacă mori? Păi ce fac eu, pe cine chem, la cine apelez, nu te gândești și la mine?! Mama se pornise într-un potop de reproșuri de parcă o anunțasem că am de gând să mă sinucid. Așa a știut ea întotdeauna să-și arate dragostea 😉
I-am spus că am vorbit cu o prietenă la care m-am gândit s-o face executor testamentar și care să-i fie mamei alături în cazul puțin probabil… al depresurizării cabinei. Întâmplarea face că atunci când am întrebat-o pe prietena aia dacă vrea, și ea mi-a zis că tocmai voia să mă facă tutore pentru fiul ei, pe care i l-am botezat, în caz că ei și soțului li se întâmplă ceva. Deci nu sunt numai eu preocupată de asta, ci umblă așa o briză de mortalitate printre noi. Iar ei sunt ceva mai tineri decât mine. În final am reușit s-o sperii un pic și pe ea cu decizia mea de a o implica în viața mea de după.
Până la urmă mama s-a mai liniștit, a rămas că o voi suna zilnic – a cerut ea/cât de des voi avea Internet – am promis eu și am purces la punerea pe hârtie a testamentului. O experiență utilă, de o profunzime nebănuită. Ca o spovedanie finală. Inițial mă gândisem doar să scriu pe o hârtie ce conturi am și unde sunt diversele contracte de proprietate sau de utilități. Pentru astea mi-a fost de ajuns jumătate de pagină.
Apoi mi-am dat seama că viața mea înseamnă mai mult decât asta, înseamnă o grămadă de urme virtuale despre care încă nu sunt sigură cum ar trebui tratate după moartea mea. Dacă nu e o vanitate prostească să-mi imaginez că posteritatea ar avea nevoie de dovezi ale trecerii mele p-aici și n-ar fi mai bine să am grijă să-mi șterg singură arhivele personale virtuale? Cum a făcut Ferrante cu prietena ei genială. Numai că n-ai de unde să știi că a venit momentul ăla, așa că musai va trebui să te încrezi în cineva că o va face după tine. Că va curăța hardurile externe pe care le-ai îndesat cu atâta lăcomie, să încapă fiecare bit care ție ți s-a părut demn de păstrat, deși nimeni nu va da doi bani pe el. Să șteargă folderele personale din laptopul de serviciu care va trebui returnat companiei. Să închidă paginile „sociale” pe care ai fost cândva zmeu, și care odată transformate în „memoriale” devin ceva sinistru pe care lumea le vizitează din curiozitate o vreme, apoi le uită pentru totdeauna, luată de valul prea multor informații ale vieții. Va trebui, deci, ca persoana aia străină – chit că îți e prieten – să intre cu alți ochi în cele mai intime secrete pe care nu le-ai mărturisit nimănui. Firește că dacă ești mort nu te mai interesează, dar te cam deranjează gândul cât ești viu.
Să-ți scrii parola de la email în testament și să te apuce râsul la gândul că o va vedea și n-o va înțelege prietena ta. Apoi să ajungi la partea cu unde ai vrea să-ți fie împrăștiată cenușa, și să ți se urce un nod în gât de mila ta, la gândul că maică-ta nu va fi niciodată de acord cu asta, însă dorința expresă lăsată în scris îi va da suficiente bătăi de cap înainte de a decide că e totuși o prostie și te va îngropa în cripta în care și-a investit câteva pensii. Să te aibă măcar atunci lângă ea, dacă în viață ți-a plăcut să umbli brambura și uite ce ți s-a întâmplat.
În fine, am făcut-o și pe asta și am lăsat totul în plic. E un text slab, stilistic vorbind nu sunt mulțumită de el pentru că m-am lăsat timorată de gravitatea situației și am scris plat și semi-oficial. Dar dacă scap din vacanța asta o să-l refac și o să scriu ceva mai literar. Dacă nu moștenesc mare lucru de la mine, oamenii ar trebui măcar să se amuze citind testamente.
Dacă nu scap, atât a fost, mi-a părut bine și dacă nu v-ați făcut încă un testament, puneți mâna pe pix și scrieți. Nici nu știți ce bine vă prinde la moral. Uite eu de exemplu am scris pe plic „Testament 2018”. Poate va avea mai multe ediții 😉
O să revii.Ce blog mai citesc eu ?…
Călătorie plăcută!
Am descoperit încă un punct comun – în afară de pasiunea pentru citit – și eu vreau la cuptoraș, nu la grădiniță…din păcate, expresia (de geniu) nu îmi aparține.
Ideea unor reevaluări personale din timp în timp mi se pare normală și corectă. De câte ori plec mai departe, încerc să îmi pun afacerile în ordine. Nu sunt de loc morbid, însă nu vreau să îi deranjez prea mult pe cei care vin după mine.
Încă odată ”Bon voyage!”
Bai, ce chestie! m-am trezit in dimineata asta cu gandul ca ar trebui sa-mi scriu azi testamentul, ca sa ii ajut cumva pe „apartinatorii” ramasi sa faca fata indeciziilor normale intr-un astfel de caz. Nu plec nicaieri si nu ma stiu cu vreo boala letala. Nici n-am visat ceva in legatura cu potopul sau cu nimicirea vreuneia dintre Sodoma sau Gomora. In cazul asta testamentul ar fi fost chiar inutil. Asa mi-a venit. o fi ceva in aer!
Io mă găndesc la asta de vreo 5 ani, de când am copil. Nu mi-am făcut totuși timp să și rezolv 🙂
de curand a murit soacra lu’ frate-meu. O saptamana la rand m-a pus maica-mea sa-i promit ca o incinerez. I-am adus si fluturas de la niste servicii funebre, sa fie un nr de contact. Ea n-a participat din motive medicale, dar i-am povestit eu cum a decurs totul, 3 zile.
Ajungi si in Uruguay?
Nope
sa vizitezi Parque Rivadavia – piata/targ de carte si muzica
sa vizitezi Parque Rivadavia – piata/targ de carte si muzica
(iertare: sa vizitati)
Mersi pentru pont, încerc 🙂
Eu am un singur dor, popii nu se aleaga cu nimic, insa notarii zic ca-i iei la misto, daca ceri doar atat. Nu-i nimic de facut!
Calatorie frumoasa ! Nu uitati nici de San Telmo ( e plin de pisici pe acolo).
Eu le-am compus părinților mei un manual cu instrucțiuni. Acolo am scris pe cine să contacteze ca să-mi închidă afacerile și să colecteze o grămăjoară de bani din asigurări și investiții, fiind ei moștenitori. Când plec în străinătate, invariabil îmi fac asigurare care include repatrierea cadavrului etc., că m-am ocupat de suficiente înmormântări în familie încât să știu ce pacoste e pentru supraviețuitori când decedatul a murit ca un nesimțit, fără o minimă autogospodărire funerară. Bravo Dollo, dar nu înțeleg de ce mama ta are o asemenea aversiune față de demersul tău. Că doar nu te-a făcut nemuritoare.
@ioana: rugaminte, pot primi si eu manualul cu instructiuni – evident, „curatat” de detalii personale?
Sar’mana, Dollo stie adresa… 🙂