După trei săptămâni în Cuba mă întorc acasă, cu bucuria că România este totuși atât de departe de infamii ani 90 pe care frumoasa țară caraibeană îi trăiește abia azi, cu aceeași pasiune cu care și-a construit și comunismul în anii 60. A fost pentru mine o călătorie în timp, ceea ce caută de fapt fiecare turist care se duce acolo, cu aventurile, plăcerile și riscurile de rigoare. Cuba este o țară frumoasă, de o excepțională fotogenie, dar în care îți trebuie nervi tari ca să te întorci și să (re)trăiești vremuri pe care mulți le-au depășit. Eu una nu mi-aș dori să o fac, dincolo de această vacanță.
Am petrecut trei săptămâni într-un regim aparent comunist, cu majoritatea serviciilor încă de stat, cu angajați sictiriți și nemotivați să te servească, cu cozi la alimentele care se vindeau la liber sau cu mâncare dubios pregătită și adesea cu iz acru în restaurantele de stat. Am circulat cu autobuzele locale, am „gustat” din traiul cubanez de zi cu zi, dar am văzut și cum se distrează hipsterimea cubaneză într-un club în vogă din Havana. Trei săptămâni fără internet, pentru că așa cum alimentele de bază sunt încă distribuite raționalizat, și Internetul e pe cartelă. O cartelă costă 2 CUC (echivalentul a 2 euro) și-ți dă posibilitatea să încerci să navighezi timp de o oră pe Internetul wi-fi existent numai în parcurile sau piețele marilor orașe (nu are nimeni Internet acasă, legal cel puțin). Ora aia zboară cât clipești, pentru că în realitate totul se încarcă foarte greu – Internetul este și el o victimă a embargoului american asupra Cubei, așa că probabil merge cum era la noi pe la începuturile anilor 90. E aproape imposibil să vorbești pe whatsapp de exemplu, iar navigarea pe alte site-uri sau Facebook e o parodie.
Am reușit să închiriem o mașină abia din a treia zi de peregrinări pe la toate centrele de închiriat mașini în Havana, iar costul pe zi a fost exorbitant pentru Europa, dar printre cele mai mici din Cuba. Un noroc chior. Turistul în Cuba este purtător de CUC (moneda convertibilă destinată teoretic doar turismului, cubanezii sunt plătiți în CUP – pesos neconvertibili – 1 CUC = 25 CUP) și asta îl face o țintă pe care vor să pună mâna toți cubanezii. Am călătorit peste 2500 de km în jumătatea de nord a țării, pe drumuri acceptabile în general, dar și foarte proaste pe alocuri, am stat la cozi la benzină în rând cu cubanezii, am rămas în pana prostului exact în fața pompei goale, seara, într-o localitate în care abia ajunsesem și nu aveam cazare, am fost țepuiți la altă benzinărie de un angajat care ne-a pus benzină la ochi și ne-a cerut să plătim dublul cantității, și nu am plecat din Cuba fără să fim opriți de doi polițiști care ne-au cerut șpagă de la obraz pentru că chipurile nu oprisem la un semn de stop într-o intersecție pustie.
Am învățat de nevoie spaniola de bază: que hora es, cuanto pesos, tiene habitaciones libres, tengo que comer, gracias, hola și, firește propina (șpagă).
Pe traseu am luat mulți cubanezi care făceau autostopul, am vorbit astfel cu multe categorii sociale: agenți de pază, asistente, școlărițe, pescari, soldați, o maseuză de la un hotel de lux, un cântăreț de salsa etc. Am vorbit cu oameni convinși de superioritatea regimului comunist, dar și cu dizidenți care au încercat să fugă în străinătate și au fost returnați din diverse motive. Am stat în fiecare noapte în câte o „casa particular”, adică în camere amenajate de localnici în propriile case, pe care au permisiunea să le închirieze turiștilor contra unor sume aparent mai mici decât cele practicate de hotelurile de stat. Cam de la 20-25 de CUC în sus pe noapte, dacă ții cât de cât la o igienă de bază. Am înoptat la un fost inginer de drumuri și poduri în Havana, la un constructor și la soția lui fostă profesoară în Vinales, la o fostă balerină în Trinidad, la un tovarăș care regreta prietenia româno-cubaneză într-un sat de pescari numit Mulata, într-un camping eco-rustic de pe insula Coco, la o fostă avocată în Santa Clara și în ultimele zile, din întâmplare, la fiul unuia dintre psihiatrii celebri ai regimului Castro, acuzat de dizidenții cubanezi că tortura opozanții în spitalul de psihiatrie pe care l-a condus timp de 40 de ani. Fiul lui face producție de spoturi publicitare pentru americani și închiriază la negru camere în casa de nomenclaturist moștenită de la tată.
Fiecare om cu care am discutat în astea trei săptămâni a tras o tușă la imaginea Cubei din ochii mei. O țară frumoasă, ai cărei locuitori sunt victimele istoriei. Probabil ca noi toți, în diverse feluri. Cum îmi spunea o cubaneză, comunismul e un mod în care conducătorii se joacă cu visele oamenilor. Cubanezii de azi nu cred mai mult în comunism decât credeam și noi în 89, chiar dacă pe toate zidurile lor se decolorează încă de soare și vânt îndemnurile comuniste ale liderilor legendari, copiii încă sunt premiați la Muzeul Revoluției pentru rezultate excepționale la învățătură, iar Partidul Comunist nu are concurență politică.
Nu știu câți or fi încă dispuși să urmeze „Patria o muerte!” a lui Fidel, bătut și pe monezile de pesos fără valoare care încă mai circulă în economia națională. Dar am simțit pe pielea mea în astea trei săptămâni că majoritatea cubanezilor urmează în perioada asta îndemnul „Convertible o muerte”, pentru că dacă nu reușesc să facă rost de câțiva CUC (pesos convertibili) pe zi într-un fel sau altul, nu au acces la altceva decât niște legume și fructe destul de veștede de pe tarabele piețelor locale.
Pentru că am strâns multe povești, impresii și mai ales poze (peste 3000) din astea trei săptămâni, o să vi le povestesc în episoade, ca să descoperiți Cuba așa cum am găsit-o și eu, pas cu pas. O să vă placă, o să vă extazieze, o să vă enerveze, o să vă aducă aminte de noi înșine și o să vă lase un gust dulce-amărui în final, așa cum mi-a lăsat și mie. Nici nu știți cât mă bucur că m-am întors acasă 🙂
Va urma!
P.S. Câteva poze ca să vă deschid apetittul 😉
a trecut un an de la Momentul Cuba,ce a ramas in amintire ?