Ce caută englezii în Grecia

Salata care a dat-o pe spate pe mama la petrecerea de Paște din Grecia a fost făcută de Brian, după o rețetă adusă din insula lui de baștină – Jersey, din Marea Britanie. Cu cartofi noi, ceapă verde, ouă fierte, boabe de porumb, morcovi și un dressing picant făcut din maioneză, oțet balsamic, muștar și niscai ierburi proaspete. Scormonind prin farfurie, mama a disecat ingredientele ca să afle rețeta, în timp ce eu îi traduceam ce spunea Brian. La un moment dat, pe jumătate serios, el s-a uitat la mama și a zis că se simte ca la examen. A fost momentul în care Nigel, celălalt englez de la masa grecească, a remarcat, în hazul general, că mama arată exact ca majestatea sa regina Elisabeta, și amândoi s-au ridicat de la masă și i-au dat onorul lui „your highness”. Mama s-a îmbujorat, nu știu dacă de la țipuro pe care i-l turnase Nigel în pahar sau de la faptul că doi engleji cam chercheliți au făcut plecăciune în fața ei 🙂

Nigel și Brian au trăit toată viața în UK. Au muncit, făcut copii, contribuit acolo la bunăstarea națiunii lor, cum s-au priceput mai bine. Nigel se apropie de 60 de ani și stă deja de vreo 5 pe insula grecească Thassos, în satul Skala Rachoni. Și el și Kim, soția lui, au ieșit la pensie la 51 de ani. El a fost 30 de ani pompier în Yorkshire iar soția lui asistentă medicală. Dacă ar fi rămas în UK celor doi nu le-ar fi ajuns pensiile ca să trăiască decent, ci ar fi trebuit să muncească suplimentar. „Am foști colegi care după pensie și-au mai luat un job, iar după cinci ani au murit. Am preferat să ne mutăm aici, și să ne mai bucurăm – sper – de vreo 20 de ani împreună”, îmi zice Nigel. Și-au închiriat casa din Yorkshire unor prieteni și în satul ăsta grecesc au închiriat un bungalow. În fiecare an, în decembrie, după culesul măslinelor pe insulă își iau rulota și călătoresc spre țara lor ca să-și vadă fiica de sărbători. Cinci zile dus, cinci zile întors.

Brian a rămas văduv în noiembrie anul trecut. După ce i-a stat alături 40 de ani, i-a dăruit trei copii și l-a spijinit s-o ia de la zero când i-a dat restaurantul faliment, soția lui Brian s-a dus pe neașteptate. Acum încearcă să aducă ceva din insula lui natală aici, pe insula grecească. Cultivă celebrii cartofi de Jersey, dar se lasă ghidat și de sfaturile unei vecine bătrâne, o grecoaică băgăcioasă care toată ziua stă cu gura pe el spunându-i ce și cum să facă prin grădină. De Paște și-a petrecut fiul care venise să-l viziteze pentru ultima dată, în drum spre Australia. „E instructor de tenis, iar în UK nu prea mai găsește de lucru. Se pare că în Australia ar fi nevoie de așa ceva. Am un nod în gât când mă gândesc că e ultima dată când îl văd”, îmi spune Brian cu voce joasă, ca să nu-l audă băiatul. Sensibilă la durerea lui Brian, mama îmi zice să-i spun că poate îl va mai vizita fiul lui, dacă dă de bine p-acolo, prin îndepărtata Australie. „Asta e problema cu acest bine”, răspunde sceptic Brian.

Cei doi englezi nu se consideră greci. Poate că sunt și de prea puțină vreme acolo, încă nu înțeleg tot ce vorbesc guralivii lor consăteni când se adună la petreceri și nici nu sunt încurajați să învețe pentru că grecii li se adresează mereu pe limba lui Shakespeare, presărată abundent cu țe-uri. Dar sentimentele lor pentru poporul ăsta sunt amestecate. Recunoștință – că i-au primit așa de călduros, în timp ce țara lor le-a făcut vânt – un pic de admirație amestecată cu invidie – că nu s-au plecat în fața Bruxelles-ului – și cu  îngăduința vesticului față de veșnic petrecărețul estic. „That is the problem with greece”, e o frază destul de des întâlnită în conversațiile lor. Problema că petrec prea mult, că beau sănătos, că nu reciclează, că fac lucrurile în ritmul lor.

De exemplu grecii au avut liber de 1 Mai, ca tot poporul muncitor european, dar pentru că sărbătoarea asta a picat în postul Paștelui, iar poporul nu se putea bucura cum se cuvine de ea, guvernul le-a mai dat liber și marți, a treia zi de Paște, când se putea mânca și bea de dulce.

 The problem with Greece is…

Toamna, când se adună măslinele, povestește Nigel, lucrurile trebuie făcute repede. Se face un soi de clacă și oamenii se ajută între ei. În primul lui an acolo Nigel a fost mirat să vadă că nimeni nu dădea zor, viața avea același ritm molcom pentru greci chiar și când ardea cămașa pe ei că trebuiau adunate măslinele, alese sau duse la presă. Întotdeauna există timp pentru câte o pauză, zâmbește Nigel. Deși se simte excelent acolo, iubește oamenii și adoră să colinde munții insulei, ba chiar s-a implicat să organizeze în sat și un soi de serviciu voluntar de pompieri, Nigel povestește cu amărăciune de țara natală. E evident frustrat de faptul că a trebuit să plece, că după o viață de muncă pensia nu-i permite să trăiască decent în casa lui. Că în Grecia trăiește o lună de zile cu banii de o săptămână din Marea Britanie. Îmi spune, parcă cu reproș, că în Londra numai unul din trei locuitori este britanic pur. Restul sunt imigranți.

Totuși nu le reproșează imigranților ceva. Faptul că și-au scăpat viața din mâini și au devenit sclavii unui sistem în care nu mai au niciun cuvânt de spus li se datorează englezilor, crede Nigel. De asta îi admiră el pe greci, că protestează, se împotrivesc. „În timp ce noi stăm în rând și ne supunem. Nu protestăm niciodată”, zice fostul pompier. 25% dintre englezi ar fi votat la ultimele alegeri cu un partid care promite independența Marii Britanii față de UE, iar asta e un semn pentru Nigel. El nu va mai ajunge înapoi pe insula reginei, dar poate asta va conta pentru viața nepoatei lui, care tocmai fusese botezată de Paște.

După ce i-am ascultat pe amândoi am conchis împreună că viața e ironică. Esticii se înghesuie să emigreze și-și dau sufletul pentru bani pe altarele capitaliste din UK, Germania, Italia, iar ei, englezii, sunt siliți să plece din țara lor pentru că viața devine prea scumpă pentru băștinași. Prințul Charles vine și ne învață pe noi cum să ne protejăm satele tradiționale din Transilvania, dar nu a fost capabil să-și învețe supușii să se mulțumească cu puțin.

Apoi mă uit în jurul mesei de Paște, întinsă în curtea generoasă a Hotelului Coral, la umbra măslinilor. Jumătate dintre petrecăreți sunt străini. John este cetățean canadian, dar trăiește în Grecia de 20 de ani. Are o școală americană aici, o soție grecoaică și două fete frumoase, metise. Ana, soția lui Panos, patronul hotelului, este de origine portugheză, dar părinții ei au migrat în Elveția în copilăria ei, așa că a fost educată acolo, unde s-a și căsătorit prima dată. După divorț a ajuns în Grecia, unde are o fetiță cu Panos. Zoe, fetița lor are sânge grecesc și portughez (similare de altfel), înțelege multe limbi, dar nu vorbește deocamdată decât grecește.  Hans e german, dar e căsătorit cu o jamaicancă, cu care au un copil. El e un lungan slab și blond, ea e o negresă filiformă frumoasă. Toți trăiesc în Grecia din întâmplare.

Iar petrecerile lor sunt pline de haz. Naționalitățile diferite nu-i împiedică să o aplaude pe grecoaica de la taxe și impozite când se suie pe masă ca să danseze, sau să arunce cu ouă roșii în ea când se încăpățânează să ne zgârie urechile la karaoke. Copiii lor, de la câțiva ani, au deprins deja mișcările unduitoare de pescăruș pe ritmuri de sirtakis. Până și câinele englezului Brian adoră să mănânce bucățele dulci de halva (o prăjitură locală făcută dintr-un soi de griș, nu e halvaua turcească) direct din gura unui grec cam cherchelit la petrecere. Sunt, până la urmă, o mare familie formată întâmplător în ani, unită georgrafic de un mod simplu și sănătos de viață, în pofida UE. Sau poate că tocmai asta a fost ideea cu această uniune!

Ce am mai scris din Grecia:

Tradițional grecesc pe insula Thassos

Cum de mi-am permis o vacanță pe insula Thassos

Cele mai poze din Grecia 😉

Un maratonaki prin Grecia

Ce mai lasă turistul în urmă

Souvlaki, potiraki și buzuki

Cum funcționa Oracolul din Delphi – varianta pentru turiști

Etichete: emigrare, englezi, Grecia, imigranți, Londra, Marea Britanie, petrecere, succesuri, UE, UK