Țin să vă anunț decesul ospitalității la români. Am recenzat azi zece locuințe (norma pe care mi-o propusesem) dar niciunul, un singur omulete dintre cei recenzați nu mi-a dat un pahar cu apă. Și mi-era o seteeee…! În rest, am fost mirată să văd cât de obedienți sunt oamenii, pe alocuri chiar creduli, cum m-au primit în casele lor fără obiecții, și mi-au oferit pe tavă datele lor, fără să comenteze. Toți erau informați că „trebuie să vină cu recensământul” și că „trebuie să dăm datele”.
Avem țevi de apă caldă, dar nu și apă
Au fost totuși comentarii despre lipsa de căldură și de apă caldă din bloc, mai ales la întrebarea despre utilitățile locuinței. Era o avarie în zonă.
Am început programul cam de la 12.00, după ce am mâncat acasă niște friptură la tavă cu cartofi și o salată de varză. Pe drumul spre blocul cu pricina m-a apucat o criză de strănut cu rinoree apocaliptică, declanșată de alergia mea la praf. Pe stradă se turna asfalt și era un nor de pulbere în jurul blocului.
Strănutând, suflându-mi nasul, strănutând… am sunat timid la ușa apartamentului la care administratorul îmi spusese că găsesc sigur pe cineva acasă. Mi-am făcut botezul în recensământ într-o familie cu zece copii, de religie .. alta decât ortodoxă. De altfel dintre toți cei recenzați de mine azi, două familii au avut altă religie, în rest numai mândri ortodocși.
Noroc că femeia aia, mamă eroină a zece copii, o fi văzut multe la viața ei, că tot timpul cât am stat acolo în sufrageria ei, completând la formulare (câte unul pentru fiecare membru al familiei) am udat un pachet de șervețele și am vărsat lacrimi amare din ochi-mi de recenzoare. Mi-am tot cerut scuze, cam după fiecare formular, și am dat asigurări că nu e gripă, e doar o pârdalnică de alergie, dar doamna, foarte amabilă, mi-a zis că nu se sperie ea nici măcar de o gripă.
Era pregătită, avea toate CNP-urile trecute pe o foaie, și în minte avea toate datele celor din familie: studii, pregătire, loc de muncă.
Cum e treaba cu capul familiei
După ea, cu nasul roș ca al unui bețivan ratat, dar cu o sistare subită a acceselor de strănut, am sunat la ușa unuia dintre cenzorii blocului, personaj galant și de modă veche (deh, trecut de 80) care m-a primit gata pregătit cu buletinele familiei, contractul casei, tot ce trebuie. S-a declarat „capul familiei”, fără să clipească, dar a adăugat cu aceeași galanterie că „eu sunt capul, am voie să fac orice. Orice îmi dă voie ea!:))”. Erau căsătoriți de 57 de ani.
Cam pe la mama care stătea cu copiii în concediu maternal și gătea șnițele pentru copilul care refuza să mănânce carne m-a apucat o sete cumplită. Pesemne friptura mea de la prânz, minus toți mucii suflați la mama eroină, îmi secaseră toate lichidele din corp. Aș fi băut o gură de apă cu o sete de cămilă ținută câteva luni în deșert. Asta m-a făcut să observ cu obstinație toate sticlele cu apă, bidoanele sau paharele spălate și lăsate la scurs pe marginea chiuvetelor în toate apartamentele vizitate.
Ba, am înregistrat cu un auz ascuțit de sete și gâlgâitul unui taximetrist cu care m-am intersectat pe hol. El venea acasă, eu tocmai sunam la ușa lui. M-a poftit înăuntru și cât mi-am scos eu formularele pe masa din sufragerie, el a gâlgâit un pahar cu apă în bucătărie, și a expirat un oftat de satisfacție hidratată când s-a așezat în fața mea. Dacă eram și mai receptivă puteam să disting câteva molecule de H2O rămase între dinți. Ai lui, firește…
Cum greșești formularele de sete
La un moment dat setea mi-a întunecat mințile. În loc de București pe formulare am început să-mi scriu numele meu de familie. Am greșit așa două formulare. Pe al treilea m-a făcut să-l greșesc soția taximetristului, care mi-a dictat total aiurea CNP-ul unuia dintre fiii lor. Taximetristul a admonestat-o cu moderație de cap de familie responsabil.
Către seară, buzele îmi erau uscate ca niște coji de portocală puse pe un calorifer încins, nasul mă ustura, dar speranța că odată deschisă o ușă cineva mă va întreba: „să vă servesc cu un pahar cu apă?” era tot mai mare. Începuseră să se întoarcă oamenii de pe la muncă. Practic răspundea câte cineva cam la fiecare două-trei uși.
Și pe mine cine mă recenzează?
La una dintre ele, dintre lătrături nervoase de câine, a ieșit un domn cu mânecile suflecate, îmconjurat de un nimb de abur de fiertură cu iz de ciolan.
– Acuma vreți?
– Dacă nu puteți acum, vin altă dată, când mai sunteți acasă?
– A, păi nu știu, că eu stau în mai multe locuri. Nu puteți să vă duceți în blocul alăturat, unde am firma cu fosta soție, și s-o recenzați pe ea, și până vă întoarceți sunt și eu gata cu mâncarea.
– Nu pot, că eu am doar blocul ăsta în sarcină. Trebuie să înregistrez doar casele și persoanele care locuiesc aici.
– Păi aici stă fosta mea soție cu fetele. E mai complicat, eu stau când aici, când acolo, când la fratele meu, când la mama la țară… deci unde mă recenzează și pe mine cineva?
– Păi acolo unde stați mai mult. Care e reședința permanentă?
– Păi nu am una permanentă, într-o lună cam stau peste tot.
– Și unde dormiți? Acolo veți fi recenzat…
– Stați așa!
Pune mâna pe telefon și o sună pe nevastă-sa: Auzi, dragă, eu unde dorm? Că a venit doamna cu recensământul și mă întreabă!
Până s-a lămurit el am mai recenzat-o și pe duduia de la un organism de control de stat :D, singura care mi-a verificat legitimația dintre toți. Când am revenit omul reușise să ducă în altă parte câinele agresiv și m-a invitat în bucătăria living. Toți din bloc își făcuseră bucătăria direct din holul de intrare.
De ce nu recenzăm și animalele din apartamente?
Pe foc fierbea ciorba, iar de pe masă răspândea o aromă minunată pătrunjelul și leușteanul gata tocate.
Cât mi-a răspuns la întrebări omul a tăiat mărunt carnea de pe două ciolane, a adăugat sare și le-a dus celor două fete ale lui mostre din ciorbă, ca să-i spună dacă e destul de sărată.
Se lămurise între timp că el nu doarme acolo 🙂 Totuși, pentru că-mi devenise simpatic, i-am lăsat numărul să mă sune în caz că nu-l recenzează nimeni până la finele intervalului. Ca iubitor de câini mi-a pus la final o întrebare pertinentă: de ce nu se recenzează cu ocazia asta și animalele de companie? Ar fi măsură bună de a face odată registrul ăla al posesorilor de animale care aruncă puiii pe stradă.
Ah, aș minți să spun că domnul cu ciorba nu mi-a oferit nimic. M-a luat la sigur la un moment dat spunând „vă pun o cafea, da?”. I-am spus că la ora aia nu beau cafea, și am făcut o cruce cu limba pe cerul gurii, rugându-mă pentru o cană cu apă. N-a funcționat.
Am pus totuși ceva pe limbă un pic mai târziu, când mi-a oferit o prună o doamnă care de fapt nu stătea acolo, dar în final a zis că stă 😀 Nu întrebați….
Concluzii: greu de ținut minte anul căsătoriei și școlile absolvite
Ultima familie recenzată, se făcuse deja aproape 21.00, avea pe masă niște pahare cu bere. Mamă, ce-ar fi sfârâit pe gâtul meu de cămilă! N-a fost să fie nici aici, au eliberat rapid masa de tot, ca să-mi întind eu fișele, și … gata.
La finalul zilei, aș zice așa:
– nesupunerea civică nu s-a născut la cetățenii cu studii medii și care nu prea folosesc internetul. Ei au văzut la TV (da, mulți se uitau la orele alea la emisiunile de după amiază despre cocalari și pițipoance) că vine recenzorul și e musai să-i deschizi și să-i dai datele
– Chiar și cei cu studii superioare nu au avut nimic de comentat: de ce-l interesează pe stat toate lucrurile astea despre mine?
– O singură femeie „casnică”, dar care a refuzat să dea acest răspuns la întrebarea privind ocupația, mi-a spus că și-ar fi dorit să aibă domiciliul în altă țară. În rest nimeni n-a comentat ceva despre viața grea, pensiile mici, politica curvă….
– Niciunul nu a pus la îndoială legitimitatea mea de a intra în casele lor (cu excepția tipei de la control, care mi-a verificat legitimația, un pic amuzată).
– Niciunul nu s-a întrebat dacă e normal să-mi ofere mie, o necunoscută, atâtea date personale.
– Majoritatea oamenilor au dificultăți în a-și aminti titulatura instituției de învățământ absolvite
– Unele femei își amintesc greu anul căsătoriei 🙂
– Blocul meu e plin de tineri absolvenți de facultate sau liceu, cam șomeri, întreținuți de părinți
– Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i vă rog eu un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!
P.S. Ah, am scris aceste rânduri sub influența unei beri reci și hidratante 🙂
Pe mâine!
Citiți jurnalul meu de recenzor:
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – partea 1, Care-i capul familie tale? Si cum se închina el?
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – 2, Recensamantul, treaba romaneasca
Ziua 1, certitudinile și pixul recenzorului șef
Ziua 3, azi am recenzat (și) o plăcintă cu dovleac
Ziua 4, si chinez, si ateu, si friguros
Ziua 5, dimineața, la TV CNP-ul nu e obligatoriu, pe teren nu se stie
Ziua 5 bis, scrieți „fără religie”, să nu mai dea ăștia bani la biserică
Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP
Ziua 8: Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd și semnez
Ziua 9: Azi am anulat o căsătorie
Ziua 10: Cine-l recenzează pe Boc?
Parerea mea este ca 1. puteai cere un pahar de apa, mi se pare ca ai cam facut caz de asta in articol sau du-te tu cu o sticluta de apa la tine si 2. daca tu ai primit dreptul sa ii vizitezi in casa lor, cred ca ei au dreptul la confidentialitate; desigur ca nu le stim numele dar eu nu sunt sigura ca m-as bucura sa vad ca tu deja imi descrii situatia familiei in blogul tau/sau pe hot news, ca gateam ciorba sau ba, ca il intreb pe sotul unde dorm sau nu…sunt informatii despre familia lor, intimitatea lor si cred ca multe din raspunsurile de pe blogul tau iti sugereaza deja ca oamenii nu doresc ca aceste aspecte sa fie publice. I-ai intrebat daca i-ar deranja sa scrii aceste lucruri pe blogul tau, chiar nedivulgindu-le numele? Ca asa ar fi etic. Ei nu ti-au dat acceptul TIE Dolores, scriitoarea de blog, sa le intri in casa, ci unui recenzor si asta nu presupunea ceea ce ai facut tu, e ca un mic abuz. Cu alte cuvinte, daca acuma ai veni la mine la usa sa ma recenzezi si as vedea dupa nume ca tu esti povestitoarea, draga Dolores birfitoare mica, as cere un alt recenzor, mai rezervat si mai putin limbut. Parerea mea.
Da, majoritatea celor cu care am interacționat ieri au aflat că sunt ziaristă. Nu s-au speriat. Am semnat un contract de confidențialitate și nu divulg date personale ale recenzorilor. Asta înseamnă date care pot duce la identificarea lor. Nimic din ce scrie pe blog nu duce la identificarea nici măcar a zonei unde fac recensământ. Ieri în România or fi făcut câțiva oameni ciorbă, bănuiesc. Presa de azi e plină de reportaje despre prima zi de recensământ, unele cu nume și adrese. În rest, cum spuneam mai sus, mi se pare că ne-a dispărut și simțul umorului. Cam asta îmi arată mie comentariile. Dar poate greșesc…
Mie mi s-a parut ca regulile de politete au disparut cand am citit articolul. Respectivii nu va ofera apa, dvs. povestiti in detaliu viata lor. Lucrati cumva la OTV? Altfel nu vad de ce convingerea asta ca povestile din intimitatea unor necunoscuti pot fi o sursa de umor.
Sursă de umor pot fi experiențele mele, ca recenzor, nu mi se pară că am făcut mișto de vreunul dintre recenzați.
Ba ceva din ce scrie pe blog duce la o reducere a zonei pe care o recenzezi. Bucuresti, Sect. 3. Nu este un ac pe harta dar este o delimitare.
Am urmat sfatul din comentarii si am citit si restul episoadelor. Poate in episodul urmator ne spui clar si blocul pe care il ai ca sa stie lumea mai clar ce realitate ‘nu ironizezi’.
Sa speram totusi ca oamenii pe care i-ai recenzat deja nu ajung pe blogul asta pentru ca s-ar putea sa nu fie fericiti.
Dacă au aceeași lipsă de umor ca mulți dintre comentatorii de azi, da, și eu sper același lucru 🙂
Imi pari o fata cumsecade. O singura intrebare as avea. Cum poti (din postura sus-amintita) sa participi la interogatoriul asta numit recensamant? Fie chiar si pentru dramul de care neindoielnic ai nevoie. O zi buna.
Pentru mine este o experiență sociologică și atât. Speram ca și cititorii să o aprecieze la fel.
Inteleg experienta de care ai nevoie. Cat despre asentimentul meu ca cititor, sa-mi fie cu iertare.. Obligativitatea unui atare act, atat de amplu (cu echivocul de rigoare), ma pune irevocabil in tabara opusa.
Daca vroiai o experienta sociologica nu ironizai.
Ironia nu face parte din munca unui sociolog. Un sociolog trebuie sa vada si sa inteleaga sau macar sa incerce sa inteleaga fara sa-si bata joc.
Indiferent ce ai spune despre ce ai incercat sa transmiti in scriitura de pe blog rezultatul este altul. A folosi exprimari de genul celor care ti-au mai fost date ca exemplu si de ceilalti in comentarii sunt ironii ieftine.
esti cam prost bine baiete cu:”interogatoriul asta numit recensamant” ??? pai astai recensamintul un interogatoriu .. sau tie frica ca ne injecteaza vrun cip dala satanic.. Codudebare
Trebuie sa recunosc ca m-am amuzat si eu citind si am apreciat spontaneitatea, simtul de observatie si autenticitatea relatarii.
Era frumos sa va ofere „recenzatii” un pahar cu apa dar daca n-au facut-o nu intelg de ce nu v-ati oferit dumneavoastra unul de la cel mai apropiat chiosc. Simt un pic din atitudinea aceea de a astepta de la altii.
Altfel sper ca apreciati faptul ca cei recenzati v-au primit in casa ca reprezentant al statului, v-au oferit informatii si o parte din timpul lor.
Am răspuns la întrebarea asta mai sus, m-am luat cu vizitele și n-am apucat să merg la chioșc să iau apă. Vă asigur că am apreciat faptul că am fost primită. După câtă anti-reclamă i s-a făcut recensământului mă așteptam să nu fie așa primitori oamenii.
Dupa ce am citit articolul asta cred ca nu voi fi acasa zilele astea. Doamna de fatza a decis sa scrie pe blog, poate alta doamna/domn decide sa povesteasca detalii din locuinta unei grupari infractionale.
De ce te-ai inscris totusi pe lista recenzorilor? Pentru bani? Sa ai ce scrie pe blog sau sa te dai interesanta in fata amicilor inflorind diverse povesti. „In rest numai mandri ortodocsi”. Ce sens are ironia? Trist, foarte trist.
citesc comentariile si nu imi vine sa cred ce citesc ….. absolut incredibil!!
oamenii sunt incuiati sau poarta ochelari de cal.
asta eufemistic vorbind.
„Consternatii” nu doar ca nu au inteles o iota din povestire dar nu sunt in stare nici sa aprecieze o povestire de calitate si plina de haz.
ehe, probabil asa se intampla si pe vremea lui caragiale ….
nu puteai sa ceri un pahar cu apa?
sunt absolut convinsa ca oricine ti-ar fi oferit fara sa clipeasca. de ce trebuia neaparat sa fii servita?
asta e ca si cum as sta eu la birou si m-as astepta sa vina cineva de pe strada sa „imi ofere un pahar cu apa” sau orice altceva.
erai la un job, cum suntem majoritatea.
lumea chiar nu are simtul umorului
daca poti sa lamuresti o discutie cu prietenul meu legat de recasamant: noi locuim impreuna cu chirie in Bucuresti, chiar daca avem contract inregistrat la administratia financiara nu ne-am declarat noul domiciliu in buletin, fiecare a ramas cu domiciliul in acte la adresa parintilor ( cum suntem amandoi bucuresteni am preferat asta decat sa tot declaram alt domiciliu cand ne mutam in alta parte); in cazul nostru unde scrie la manual ca trebuie sa fim recenzati, fiecare la adresa parintilor, sau la adresa unde stam efectiv?
Cristina, recenzorii sunt obligați să vă înregistreze acolo unde vă găsesc, indiferent ce scrie în buletine. Sunteți înregistrați la reședință, nu în adresa de pe buletin, adică unde locuiți efectiv cea mai mare parte a timpului. De asemenea nu contează dacă aveți contract de închiriere legal sau nu, recenzorul nu întreabă de contract, doar despre modul în care ocupi apartamentul – cu chirie sau proprietate.
urat ce faci tu aici… cum ar fi daca mama aceea de 10 copii s-ar urca si ea pe-un blog sa comenteze cum ti-au curs tie diverse secretii timp de o ora la ea pe masa, sau domnul cu ciorba – ca-ti fugeau ochii si narile ca-n desene animate spre leusteanul proaspat tocat? da’ bine, astea-s aspecte mai putin importante, de-a dreptul revoltator mi se pare faptul ca-ti permiti sa tratezi cu dispret “obedientii” care n-au considerat necesar sa se inflameze ca le pui tu intrebari intime, in calitate de recenzor. incredibil! pai ti-o trecut prin cap ca ultimul lucru de care are nevoie o familie cu 10 copii e sa plateasca amenzile alea aberante? caci mi-e greu sa cred ca n-ai fi raportat imediat “obraznicia”, parte ca asta ti-e datoria si parte ca, probabil, n-ai primit nenorocitul ala de pahar cu apa, macar in ochi, sa-ti piara cheful de “experimente sociale” pe banii statului, adica ai celor care-ti deschid usa cu incredere, fara sa-ti ceara si masura de la chiloti, cum ai merita, aparent.
Eu stiam ca datele si observatiile facute de tine in casele oamenilor sunt confidentiale, insa tu iti permiti sa dai detalii din apartamentele celor pe care-i recenzezi. Meriti amenda …
primo: dacă nu ți-a trecut prin cap să ceri un pahar cu apă, nu știu cum poți condamna pe cineva că nu i-a trecut prin cap că ți-ar putea fi sete…
secundo: nu crezi că printre „ignoranții” cărora le-ai călcat pragul „(in)ospitalier” s-ar fi putut afla și oameni instruiți, care știau prea bine „de ce-l intereseză pe stat toate lucrurile astea despre mine”…?
Altfel, un articol „aflător în treabă”, plin de cârcoteli…
Nu scrie nicăieri în articol cuvântul „ignoranți”. Nu le-am subapreciat inteligența, ci doar m-am mirat de gradul lor ridicat de supunere civică.